Ne trezim pentru a ne convinge şi încăpăţâna mai departe; de realitatea sau închipuirea gesturilor noastre; prin jocuri/înscenări apoteotice ori subliminale. Îndeletniciri de anvergură, desfăşurate în perimetrul utilităţii fiinţei.
De fapt tragem la rindea noţiuni precum existenţa şi ţinem apăsat butonul îndoielii fără a atinge însă nivelul de panică. Şi aici antamăm tare „un joint”: „fericirea-i ca o clipire fără ochi/ când tremură sufletul pe tine;/ ochii vin/ când nu sunt de folos”.
Dacă viitorul va mai exista, acesta va fi al introspecţiei după ce ne vom fi săturat de harababura provocată de fiziologia mereu improprie a exemplarului interior/exterior expus în largul lumii. Un decis sănătos şi folositor „Triaj prin sânge şi valuri” ne propune Alexandru Petria.
În fond coridor pentru strecurat ideile şi noimele mari. Tente de explozie după apogeu întregesc imaginaţia celui care percepe şi extrapolează însuşirile unui presupus duh al materiei.
La un moment dat, un fel de cifru motivaţional se dezlănţuie poetic: „susţii că poţi decarta povestea/ care ne interesează/ până la capăt,/ să-i tai unghiile,/ pilozităţile inghinale,/ excrescenţele mincinoase,/ să-i arzi accesele/ de eroism şi disperare.// dar cine cunoaşte toată viaţa/ fără să îşi vorbească moartea?/ rumegăm amăgirea că vedem/ cum vede faţa cerului cu stelele” (cum vede faţa cerului cu stelele).
Secheletul semantic vehiculat de Alexandru Petria este dur şi conduce la construcţii tăioase. El frecvent supralicitează, dislocă şi de asemenea diseacă problematica lui alfa cuprins de febra lui beta, a lui zeta în tăria lui pi cea veşnic nemuritoare…
Iată ce fel de esenţe calificate foloseşte poetul: „cerurile-s aliniate ca feliile/ în prăjitorul de pâine,/ două pe dimineaţă, tampoane pe stomacul gol,/ unul cu tristeţe, celălalt cu avânt,/ gesturile implică alegerea/ care poate să te piardă,/ seamănă cu măştile antitetice de la teatru,/ cu simbolistica/ fără termen de expirare, cu liberul arbitru;/ cerurile-s aliniate nu ne batem capul de când” (ceruri aliniate).
Iar organic n-ar putea fi desprins din angrenajele sale blindate in extenso de formule precum: „caută să mănânci şi cu ultimii dinţi iubirea,/ s-o înghiţi dacă n-ai cum altfel,/ doar în tine/ închide ca un fermoar/ lehamitea de-a merge după un pachet de ţigări,/ să trezeşti o supă de legume din mai nimic,/ chiar să te scoli din pat când eşti rupt,/ iubirea are picioarele şi părul curse odată cu strada,/ şi devine ca nimeni alta când o ai,/ iubirea e o altă stare de agregare a aerului,/ nu pierde timpul,/ aer banal este pretutindeni, contează numai aeruol ei” (contează numai aerul ei).
Alexandru Petria nu sugerează, el defineşte; nu dirijează ci determină. Ce-i al lui, termenul de univers jumulit sau scurs, spre a ieşi la iveală măruntaiele încă folositoare din care să se poată întrema o variantă credibilă numai bună de urmat.
În final, un poem care să dea de gândit şi celorlaţi potenţiali părtaşi la lectura acestei cărţi: „precum ai înconjura pământul/ ca să ştergi apoi de praf/ aceeaşi poartă trântită la plecare –/ respirăm viitorul neapucat al morţilor/ şi ei sunt viitorul nostru cert” (circuitul omului în natură).
Autor: Daniel Marian
(Cronică apărută în revista ”Acolada”, nr. 12/2024)
Adauga comentariu