C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Religie

Ce este Ateismul Militant şi Cine sunt exponenții lui în România

Foto: Un ateist militant cu un banner pe care scrie “Pun pariu că Iadul e fabulos”
I Bet Hell is Fabulous
Ce este Ateismul Militant
Ateismul militant este un termen aplicat acelei forme de ateism, care este ostilă față de religie.
Ateii militanți au o dorință de a-şi propaga doctrina ateistă în public, și diferă de ateii moderați, prin faptul că susțin că religia este dăunătoare.
Ateismul militant a fost şi este o parte integrantă a materialismului marxist-leninist, și a jucat un rol semnificativ în Revoluția Franceză.

El s-a manifestat şi se manifestă în multe state atee, cum a fost Uniunea Sovietică, și Marea Revoluție Culturală a Proletariatului din China.

Termenul a fost aplicat şi gânditorilor politici care fac propagandă antireligioasă.

Recent, termenul de ateism militant a fost folosit pentru a-i descrie pe adepții mișcării Noului Ateismul, care se caracterizează prin credința că religia “nu ar trebui să fie pur și simplu tolerată, ci ar trebui să fie combătută, criticată și expusă”


Care este scopul Ateismul Militant?

Scopul Ateismul Militant depășește cu mult scopul vizibil al distrugerii religiei

Căci o religie reprezintă întotdeauna cu mult mai mult decât ideile şi faptele ce compun acea dogmă religioasă

O religie reprezintă întotdeauna şi un set de valori morale, un set de valori tradiționale şi de foarte multe ori şi un set de valori naționale

Oamenii care împărtășesc valorile unei religii , mai ales atunci când aceste valori sunt cele sunt transmise din generație în generație, de sute sau chiar mii de ani, sunt foarte greu, dacă nu imposibil de manipulat, de ideologii unor noi ordini mondiale, de ideologii instigatorilor la “revoluții” etc..

Motivul e simplu: orice religie definește nu numai dogma ei ci şi un set de valori morale, tradiționale şi naționale.

Cel mai ușor de manipulat sunt oamenii care nu au în interiorul lor un set bine definit de valori morale, tradiționale şi naționale.

Neavând nici un alt termen de comparație solid, ei “iau de bune” ideile despre care “li se spune că sunt bune” (cum ar fi de exemplu: Cât de bine şi frumos e ca un copil să nu mai aibă Mamă sau Tată)

Nu întâmplător, disperat de conservatorismul persoanelor religioase IMUNE la propaganda internaționalisto-comunistă, Marx a numit cu ciudă religia, ca fiind, “opiul popoarelor”.

Distrugerea religiei este prin urmare o etapă absolut necesară pe drumul dezintegrării popoarelor şi a statelor naționale.

Iar distrugerea religiei se face prin îndoctrinarea ateistă a noilor generații. Așa cum am mai spus : Copiii sunt Ținta.

Acesta e rolul Ateismului Militant care demonizează în permanență religia şi pe credincioșii ei.


Folosirea în scopuri diversioniste a termenilor practică religioasă sau ateistă, prozelitism ateist sau religios, ateism militant sau militantism religios și fundamentalism ateist sau religios

Ca să vă puteți da seama când acești termeni sunt folosiți impropriu în scopuri diversioniste și de manipulare, vom încerca să dăm o definiție cât mai exactă fiecăruia:

1. Practică religioasă sau ateistă, este forma normală prin care orice persoană își manifestă liber într-o societate propria libertate religioasă.

Omul religios care crede în Divinitate, se roagă, merge la biserică , respectă sărbătorile și tradițiile religioase, într-un cuvânt își manifestă în mod liber libertatea religioasă fără a ataca în nici un fel alte culte sau pe liberii cugetători.

Practica religioasă are o formă comunitară în lăcașurile de cult și la alte evenimente religioase. Acest lucru NU înseamnă militantism și nici măcar prozelitism (a se vedea definițiile de mai jos).

La rândul lor ateii obișnuiți îşi manifestă credința lor în neexistența vreunei divinități, prin activitățile individuale sau de grup specifice, în care nu-i atacă pe cei care nu le împărtășesc a aceste convingeri.

Reamintim că Martin Heidegger, cel mai mare filozof al secolului XX şi unul dintre cei mai mari filozofi ai tuturor timpurilor a scris în “Scrisoare despre Umanism”, că problema existenței sau inexistenței lui Dumnezeu este o problemă deschisă şi nerezolvată de către filozofie.

Asta o spunem pentru ateii militanți care au atitudini tâmpe pe la Antena 1 şi care au citit puține cărți la viața lor, dar care ne spun plini de certitudini penibile, că nu-l văd pe “Bătrânul cu Barbă”

Prin urmare problema e una de Credință.

Pe de altă parte, existența dovedită a unui program complex, (pentru cine nu ştie: ADN-ul e un program de “milioane de ori” mai complex decât orice program de calculator făcut de om), care stă la baza dezvoltării şi funcționării tuturor ființelor vii, pune serioase probleme ştiințifice, ateilor, care se străduiesc de vreo două secole să arate fără succes că “programe mult mai complexe decât cele de calculator” ar putea să apară ‘spontan’ şi să se scrie singure din Nimic, prin simpla bătaie a vântului, a valurilor sau a emisiilor vulcanice. A crede că programele de calculator pot apărea din senin şi că se se pot scrie singure din Nimic, ține mai degrabă de Misticism decât de vreo raționalitate anume. Dar aceasta e o discuție cu totul separată. Din punct de vedere al discuției de aici, fiecare e liber să CREADĂ în orice vrea el să creadă.

2. Prozelitismul religios sau ateu este deja o formă agresivă prin care oameni despre care nu se știe că ar dori acest lucru sunt contactați fie privat fie prin canalele massmedia pentru a fi convinși să adere la ateism sau la una din formele religioase. Ateiștii Militanți și Sectele Religioase sunt aici foarte active în încercarea de a căuta noi adepți. Dacă sectele religioase fac un prozelitism mai ales prin contact direct, ateiștii folosesc îndeosebi canalele massmedia.

O atenție deosebită trebuie acordată aici prozelitismului care se face asupra copiilor. Acest lucru e complet ilegal.

Constituția stipulează în mod clar că singurii care au dreptul și răspunderea pentru creșterea copiilor sunt părinții lor

ARTICOLUL 48 (1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.

Prin Constituție doar “părinții au dreptul şi îndatorirea de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”. Nimic nu se poate face fără acordul părinților.

Drept constituțional pe care militanții atei îl ignoră și-l agresează zilnic atunci când e vorba de părinți care vor să-și crească copiii în spirit religios.

3. Militantismul religios sau ateu

Militantismul religios sau ateu încalcă GRAV Constituția și Legile țării

Militanții religioși își exhibă în public credința că orice altă formă de religie în afară de a lor sau orice altă formă de ateism “nu ar trebui să fie pur și simplu tolerate, ci ar trebui să fie combătute, criticate și expuse”. Am văzut și la noi forme ale acestui militantism religios la propunerea de numire în funcție a lui Sevil Shhaideh care ‘avea vina’ că s-a născut fără voia ei, tătăroaică musulmană. Unii din aceste cercuri fundamentaliste, au mers până acolo, încât i-au refuzat dreptul Regelui Mihai de a-și îngropa soția în mormântul ortodox al familiei regale de la mănăstirea ortodoxă Curtea de Argeș, pe motiv că regina Ana era catolică. Practic regele nu era lăsat să-și doarmă somnul de veci alături de soție, pe motiv că “soția era o păcătoasă”. În unele cercuri, George Coșbuc și alți mari patrioți români greco-catolici din Ardeal, care au luptat din răsputeri pentru MAREA UNIRE, împreună cu marii patrioți români ortodocși din Ardeal, nu trec drept “buni români” pentru simplu motiv că s-au născut greco-catolici, șamd. Desigur schisma religioasă a românilor din Ardeal de la 1698 a fost un act profund regretabil, dar de aici până la a-i acuza pe unii și pe alții că “așa s-au născut”, e cale lungă.

La rândul lor militanții atei își exhibă în public credința că religia “nu ar trebui să fie pur și simplu tolerată, ci ar trebui să fie combătută, criticată și expusă”. Cei mai vehemenți militanți atei din zilele noastre sunt cei care au legături cu Rețeaua SOROS. Virulența lor e exhibată în tot spațiul public dar mai ales pe rețelele de socializare şi are o țintă precisă: Religia Ortodoxă şi Biserica Ortodoxă Română.

Militantismul ateu încalcă sistematic dreptul fundamental al părinților de a-și crește copiii. Atacând ora de religie (care e opțională și la latitudinea fiecărei familii) sau ridicarea de biserici (ex. mizeria cu “lemnul și spațiile mici”), militanții atei, încalcă grav libertatea religioasă.

Când militanții atei ajung la putere într-un stat, ei încearcă prin mijloace coercitive să limiteze neconstituțional drepturile și îndatoririle părinților de a-și crește copiii. Ei încearcă să pună presiuni pentru ca, copii să fie crescuți în spirit ateu. Mai mult, prin programe școlare ateiste de îndoctrinare a copiilor în școli ei încearcă să îndoctrineze minorii încă de pe băncile școlii.

O altă direcție de acțiune agresivă a militantismului ateu o reprezintă massmedia. Massmedia este controlată în cea mai mare parte de rețeaua progresistă internaționalistă ateistă, al cărei militantism ateu a devenit deosebit de agresiv în ultimii 10-15 ani.

Încă o dată, distincția e simplă: MILITANTISMUL (agresivitatea) începe acolo când cineva începe să arate “cât de nocivă sau cât de penibilă este” credința sau necredința ALTUIA, credință sau necredință care în esență ȚINE DE LIBERTATEA FIECĂRUIA. Practic “Militanții” încalcă libertatea altor persoane

Critica Militantismul ateu sau religios este o formă necesară de a feri Spațiul Public de forme de intoleranță. Problema e că “Militanții” încalcă de multe ori legea şi nimeni nu face nimic.

Dar cea mai gravă problemă apare atunci când sub pretextul “liberei exprimări” (care cf. Constituției nu-şi are domeniul de aplicabilitate aici), se trece “la înfierarea şi la condamnarea publică a celor care-şi exercită libertatea lor religioasă”. Cea mai gravă problemă este atunci când militanții atei prezintă în mod fals ca “reprobabile” (ex.ora opțională de religie, ridicarea catedralei, etc.), drepturi şi acțiuni ce țin de libertatea religioasă

4. Fundamentalismul sau Fanatismul religios sau ateu

Fundamentalismul religios sau fundamentalismul ateu este FORMA EXTREMĂ a militantismul religios sau ateu prin care intoleranța și agresiunea se intensifică și devin maxime.

A arunca cu pietre în Biserică este o formă extremă a Fundamentalismului Ateist

Terorismul radical islamist din zilele noastre este o formă extremă de FUNDAMENTALISM ȘI FANATISM religios modern.

Dacă fundamentalismul religios creștin catolic s-a manifestat violent mai ales în timpurile Inchiziției, fundamentalismul ateu a produs sute de mii de victime, ba chiar milioane de victime, mai ales în timpurile moderne odată cu Revoluția Franceză și mai apoi cu răspândirea în lume a Marxismului Militant Ateist

Folosirea improprie a termenilor “fanatism și fundamentalism religios” de către militanții atei în scopul diversiunii și al manipulării.

Militanții și Fundamentaliștii atei folosesc foarte des la modul impropriu termenul de “fundamentalist sau fanatism religios”.

Una din aceste ieșiri a fost chiar a președintelui Iohannis care i-a acuzat “de fanatism religios”, pe cei 3 milioane de români care nu au făcut altceva decât să-și exercite dreptul democratic de inițiativă legislativă garantat de Constituție. Atenție : cei trei milioane de semnatari nu au impus nimănui nimic ci doar au cerut ca întreaga țară să se pronunțe democratic prin vot pe o problemă fundamentală a societății românești.

Militanții atei au exercitat şi exercită prin injurii şi agresiuni verbale o intoleranță mizerabilă la adresa celor 3 milioane de semnatari ai unei inițiative perfect legale şi constituționale. Culmea e, că tot ei îi au tupeul să-i declare în mod fals şi intolerant pe cei 3 milioane de semnatari ca fiind “fanatici şi fundamentalişti”. Acesta e exemplul cel mai recent de folosire a acestor termeni în mod manipulator, injurios şi diversionist. Cele trei milioane de semnatari s-au manifestat corect, legal şi constituțional iar Militanții Atei îi înjură şi-i jignesc pentru acest lucru.


Progresismul practică un Ateism Militant agresiv

Progresismul (care nu e altceva decât un neomarxism 2.0) şi forma sa acută Soroşismul, practică un Ateism Militant deseori Isteric

Ateismul Militant este practicat în zilele noastre de Rețeaua Progresistă internaționalistă care în acest moment are o rețea de organizații, activişti şi adepți în multe țări ale lumii.

Printre ateii militanți de la noi se numără: Remus Cernea, Moise Guran, Striblea, Lucian Mândruță, Cristian Tudor Popescu , Gabriel Liiceanu, Alina Mungiu Pippidi, Cristian Pîrvulescu, Dan Tapalagă (mai rar), Monica Macovei, etc…

Printre mijloacele massmedia care practică un ateism militant se numără televiziunile: Digi24, dar şi B1 TV şi Antena 1 şi Antena 3 dar şi ziarele: Adevărul (cel mai agresiv ziar al ateismului militant), Hotnews, Republica, Contributors, Revista 22, etc.. Precum şi puzderia de ziare pro-soroşiste de tipul vice.com, pressone, greatnews etc…site-urile bloggerilor progresişti foarte agresive la adresa a tot ce e creştin sau site-urile web ale multora dintre ONG-urile finanțate de Soros.

Isteria multora dintre ei împotriva orelor de religie din şcoli (deşi acestea sunt opționale şi la latitudinea fiecărei familii) e unul dintre exemple care ne arată un ateism militant agresiv şi violent practicat de rețeaua progresisto-soroşistă de la noi.

Majoritatea ONG-urilor lui Soros practică un ateism militant agresiv şi nu întâmplător activiștii lor se regăsesc sau sunt într-o strânsă legătură cu televiziunile, ziarele şi persoanele amintite mai sus.

CTP-ul a mers până acolo cu diversiunea încât să spună că Eminescu a fost ateu, confundându-l intenționat pe Eminescu cu proletarul din poezie care spune fraza “religia o frază de dânşii inventată” şi uitând intenționat să spună că poezia se termină cu filozofia cvasi-holistică a Cezarului care ne spune că lumea a fost creată o singură dată după legi imuabile (“povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău”, etc.),

Ateismul Militant nu este nimic altceva decât tot o formă (nu atât de gravă ca interdicțiile fizice sau sociale) de Fundamentalism. Un fundamentalism anti-religios

Mulți dintre ateii militanți de la noi cred că religia “nu ar trebui să fie pur și simplu tolerată, ci ar trebui să fie combătută, criticată și expusă”

Din această perspectivă Militantismul lor Ateist Isteric încalcă Constituția României care stipulează foarte clar că:

Art 30 (7) “Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.

De ce o încalcă? Pentru că religia altora e considerată de mulți dintre ateii militanți că “nu ar trebui să fie pur și simplu tolerată, ci ar trebui să fie combătută, criticată și expusă”

Această poziție intolerantă vine în evidentă contradicție cu libertarea religioasă. Libertatea religioasă e una dintre formele libertății umane garantată de Constituțiile tuturor țărilor civilizate. A-i nega cuiva propria lui religie, înseamnă a-i nega libertatea, înseamnă a-l agresa.

Ceea ce, evident, e o formă de intoleranță şi de ură religioasă, mai exact o ură anti-religioasă

Intoleranța şi ura lor față de credincioşi transpare mai ales în mediul virtual unde mulți adepți ai mișcării “Uniți Salvăm” şi ai altor grupuri progresiste, îi numesc pe creștini “cre(ş)tini” şi unde “babele care se-nchină la moaşte” sunt înjurate violent.

În mod ciudat nimeni dintre autoritățile statului nu se arată îngrijorate împotriva acestui val de ură neobolşevic, deși în timpul manifestațiile de după Colectiv s-a ajuns până acolo încât unii tinerii impregnați de propaganda rețelei progresiste cu un ateism militant agresiv şi intolerant au ajuns până acolo încât să arunce cu pietre în Patriarhie.


Cum a apărut ateismul militant în istoria modernă?

Vă prezentăm în continuare unele din principalele evenimente istorice care ne-au arătat cum se manifestă MILITANTISMUL și FUNDAMENTALISMUL ATEIST care a dus la nenumărate CRIME.

Revoluția Franceză face mii de victime în numele ateismului

Decreştinarea Franței în timpul Revoluției Franceze este numele dat unui număr de politici anti-creştine efectuate de diferite guverne ale Franței între începutul Revoluției Franceze de la 1789 și Concordatul din 1801, care formează baza de mai târziu a mișcării radicale pentru laicitate.

Scopul campaniei anti-creştine a variat de la confiscare publică a unor sume masive bani şi a numeroase terenuri, deținute de către Biserica Catolică din Franța, până la încetarea practicii religioase catolice și a religiei în sine.

Au existat multe dezbateri academice asupra faptului dacă mișcarea a fost motivată popular.

Revoluția franceză, în special în perioada sa iacobină, a inițiat unul dintre episoadele cele mai violente anti-creştine din Europa modernă.

Noile autorități revoluționare au suprimat biserica; au distrus, au profanat și au expropriat mănăstiri;

Au exilat 30.000 de preoți și au ucis mai multe sute.

Ca parte a unei campanii agresive de de-creștinare a Franței în octombrie 1793 calendarul creștin a fost înlocuit cu un calendar revoluționar care avea ca an zero, anul revoluției.

A fost inaugurată o nouă religie de stat un Cult Ateu al Rațiunii. Catolicismul a fost interzis.

Toate bisericile care nu erau dedicate acestui nou cult au fost închise.

A fost unul dintre primele exemple din istorie de ateism militant, unul foarte agresiv şi militant, un ateism impus cu forța de noul stat.

Crimele făcute de revoluționarii atei împotriva creștinilor au atins apogeul, odată cu genocidul din Vandeea făcut de Armata Revoluționară.

Iată ce scrie revista Historia despre acest masacru:

Scrisoarea trimisă de unul din generalii armatei franceze Francois Westermann către Comitetul Siguranţei Publice (în acel moment instituţia centrală de conducere a republicii) este elocventă asupra atitudinii faţă de rebelii vandeeni :

„Vandeea nu mai există … am îngropat-o în pădurile şi mlaştinile din Savenay… Conform ordinelor voastre, le-am zdrobit copiii sub potcoavele cailor noştri; le-am masacrat femeile, pentru a nu mai da naştere altor tâlhari. Nu mai există nici un prizonier care să poată reproşa ceva. I-am exterminat pe toţi.

Drumurile sunt pline de cadavre. La Savenay, tâlharii apar într-una pentru a se preda, iar noi îi împuşcăm fără oprire… Mila nu este un sentiment revoluţionar.”

Dincolo de tonul rece arătat faţă acţiunea de exterminare a prizonierilor vandeeni, scrisoarea arată clar faptul că această primă exterminare sistemică a venit ca urmare a unui ordin dat de guvernul revoluţionar. Aceaste acţiuni însă pălesc atunci când vor fi puse faţă în faţă cu evenimentele de la începutul lui 1794.

Exterminarea sistematică a vandeenilor

Dacă în fazele incipiente ale războiului scopul a fost masacrarea vandeenilor în urma confruntărilor militare, un plan devizat de generalul Louis Marie Turreau în ianuarie 1794 şi ratificat de Comitetul Siguranţei Publice în februarie prevedea eliminarea sistematică a întregii populaţii rămase în Vandeea.

Problema principală a fost însă găsirea unei metode eficiente de efectuare a exterminări; deşi aceasta a fost planificată pentru a dura şase zile, ea s-a extins până în luna mai a anului 1794.

O cauză a fost reprezentată de excesele realizate de armata franceză, ce s-a „distins” în moduri cât mai groteşti de a realiza execuţiile: de la crucificări şi înjunghieri repetate cu baioneta la arderi ale populaţiei înghesuite în hambare sau biserici.

Se estimează ca această perioadă(februarie-mai 1794) ar fi însemnat moartea a până la 50.000 de civili vandeeni în interiorul regiunii; alţi circa 9.000 de fugitivi au fost omorâţi în apropiere de Anjou(numarul real ar putea fi unul total diferit, deoarece autorităţile franceze nu au păstrat statistici referitoare la masacre).

(Partea a doua care Va urma va prezenta marxismul şi militantismul ateist modern).

Sursa: fluierul.ro

 

Decizie a justiției franceze: Fecioara Maria, INTERZISĂ în spațiul public

Pentru a doua oară în doi ani, o comună din estul Franţei a fost somată de justiţie să retragă din parcul său public o statuie a Fecioarei, în conformitate cu principiul laicităţii, informează sâmbătă France Presse. 

la-vierge

Instalată în 2011 într-un parc public din comuna Publier, în departamentul Haute-Savoie (est), statuia în cauză a făcut deja obiectul unei prime decizii, în ianuarie 2015.

Localitatea are acum trei luni la dispoziţie pentru a pune în aplicare decizia instanţei, cu riscul de a suporta ”penalităţi de 100 de euro pe zi “, potrivit hotărârii pronunţate la 24 noiembrie şi consultate de AFP.

Primarul Gaston Lacroix, care s-a definit ca fiind un “ales republican, garant al laicităţii”, şi-a anunţat intenţia de a “găsi un teren privat” care să găzduiască statuia.

Instalarea ei fără o dezbatere prealabilă în consiliul municipal, dar cu fonduri municipale, a stârnit furia rezidenţilor.

În faţa acestei controverse, statuia a fost de atunci vândută unei asociaţii culturale şi religioase, care a fost totuşi împiedicată de Curtea Administrativă să şi cumpăre parcela de teren pe care este instalat monumentul, astfel încât acesta să nu se afle pe domeniul public.

Autor: Florin Puscas

Sursa: Stiri pe surse

Divorțul de realitate: de ce a pierdut Occidentul bătălia pentru căsătorie și familie

„Căsătoria” între persoane de același sex nu este cauza, ci efectul disoluției familiei. Căsătoria naște o sferă de autoritate din care Statul trebuie să se retragă: cea a autorității parentale. Ea oferă cetățenilor autoritatea și baza morală pentru a rezista invaziei Statului.

favim-com-baby-beautiful-children-family-685490

În urmă cu 6 ani, autorul conservator Stephen Baskerville avertiza publicul din Occident: „căsătoria” între persoane de același sex nu este cauza, ci efectul disoluției familiei și căsătoriei. Așa încât cheia continuării cu succes a bătăliei pentru familie este adresarea a 3 subiecte: starea reală a familiei, drepturile parentale și concepția asistențială asupra familiei. De asemenea trebuie înlocuită abordarea defensivă cu cea pro-activă. Altfel, spune S. Baskerville, vom continua să pierdem: referendumurile, petițiile, legile și uneori chiar prevederile constituționale pot fi anulate, nedemocratic e adevărat, de judecătorii-activiști.

Anii trecuți de la publicarea articolului au verificat cum nu se poate mai neplăcut veridicitatea afirmațiilor publicistului american: practic, toate statele occidentale au cedat în fața pretențiilor lobby-ului homosexual. Ce învățăminte putem trage de aici în România, unde o campanie de revizuire a Constituției este în plină desfășurare? Două principale și foarte importante: 1. „Căsătoria” între persoane de același sex nu este cauza, ci efectul disoluției familiei. 2. Căsătoria naște o sferă de autoritate din care Statul trebuie să se retragă: cea a autorității parentale. Ea oferă cetățenilor autoritatea și baza morală pentru a rezista invaziei Statului. Este deci explicabil de ce organizațiile care luptă pentru căsătoria unisex sunt și susținătoare ale limitării autorității parentale.

Divorțul de realitate

de Stephen Baskerville

Doctor în științe politice la London School of Economics. Profesor la Universitatea Howard și la Colegiul Patrick Henry din SUA. Expert în dreptul familiei.

Traducere după The American Conservative, 22 noiembrie 2010

Apărătorii căsătoriei trebuie să facă față unor fapte dure sau vor pierde lupta, și, odată cu ea, destul de probabil, libertatea lor religioasă. Dispoziția dată de judecătorul Vaughn Walker, ce anulează Propunerea nr. 8 [Proposition 8, numele dat legii aprobate prin referendum de cetățeni pentru protejarea prin constituția statului California a căsătoriei, dar anulată de o instanță în 2010, n. tr.] în California, arată că dacă nu se va demonstra cu motive foarte specifice de ce căsătoria între persoane de același sex este distructivă din punct de vedere social, aceasta va fi legiferată.

Cu conservatori marcanți precum Glenn Beck și Ann Coulter, ce întăresc rândurile „americanilor influenți” care conform revistei National Review consideră „opoziția față de căsătoriile între persoane de același sex ca fiind irațională în cel mai bun caz și bigotă în cel mai rău caz”, nu putem să ne bazăm pe afirmații vagi conform cărora căsătoriile între persoane de același sex le slăbesc pe cele adevărate, când acest lucru nu se întâmplă, de fapt.

Multe absurdități au fost scrise de către oponenții căsătoriilor între persoane de același sex, în timp ce multe adevăruri important nu au fost auzite.Confruntându-ne cu realitatea, putem câștiga nu numai această bătălie, ci și altele mai importante care implică declinul familiei și anomia socială pe care o produce.

În primul rând: căsătoria există, înainte de toate, pentru a îl responsabiliza pe tată față de familia sa.

Acest fapt este unul „incorect politic”, dar de necontestat. La scară largă, divorțul aduce cu sine lipsa tatălui, nu lipsa mamei. Așa cum Margaret Mead arăta acum ceva timp – da, Margaret Mead, aparținând stângii politice avea dreptate – maternitatea este o certitudine biologică, paternitatea este construită social. Tatăl este veriga cea slabă în liantul familiei, iar fără instituția familiei el este ușor de înlăturat.

Consecințele nereușitei de a îi lega pe bărbați de descendenții lor sunt evidente în întreaga lume. Din America profundă și rezervațiile pentru nativii americani [amerindieni, n. tr.] până în nordul Angliei, periferiile din Paris și în mare parte a Africii, lipsa tatălui – nu sărăcia sau rasa – este principalul prevestitor al oricărei patologii sociale în rândul tinerilor. Fără tați, adolescenții deveni rebeli, iar societatea ajunge în haos.

Noțiunea conform căreia căsătoria există pentru dragoste sau pentru a „exprima și a proteja uniunea unor adulți” așa cum consideră un partizan, este ipocrită. Multe relații interumane care implică dragoste si emoții nu implică și căsătoria. Chiar și argumentul conservator conform căruia căsătoria există pentru a crește copii este imprecis: căsătoria creează paternitatea. Fără căsătorie nu există tați.

Odată ce acest principiu este recunoscut, căsătoria între persoane de același sex nu își mai are rostul. Constatarea judecătorului Walker [cel care a anulat Proposition 8, n. tr.] că „sexul nu mai este o parte esențială a căsătoriei” este absurdă. Căsătoria între doi bărbați sau două femei își bate joc pur și simplu de scopul instituției. Creșterea copiilor în cupluri homosexuale îi distanțează și mai mult pe tații biologici (și pe unele mame) de aceștia, dat fiind că părinții homosexuali trebuie să dobândească copilul de la altcineva, de obicei în urma unui divorț heterosexual.

Aici întâlnim

Al doilea adevăr neplăcut: nu homosexualii au distrus căsătoria, ci heterosexualii.

Cererea pentru căsătoriile homosexuale este un simptom, nu o cauză. De departe cea mai directă amenințare pentru familie este divorțul heterosexual. „Analiștii ratează argumentul atunci când se opun căsătoriilor homosexuale pe motiv că ar submina înțelegerea tradițională a căsătoriei,” scrie expertul în familie Bryce Christensen. „Doar pentru că ceea ce se înțelegea prin căsătorie a fost deja subminat grav, homosexualii încearcă acum să reclame acces la ea”.

Cu toate că homosexualii susțin că dorința lor de a se căsători arată că stilul lor de viață nu este inerent promiscuu, ei admit cu ușurință că acum căsătoria nu mai este bariera împotriva promiscuității, așa cum era odată. Dacă standardele mariajului au fost deja coborâte, ei se întreabă de ce homosexualii nu ar fi acceptați.

„Realitatea relațiilor heterosexuale pasagere, fără obligații si a ratei de divorț de 50% a precedat căsătoriile unisex” arată Andrew Sullivan.

”Toți homosexualii spun că, având în vedere definiția actuală a mariajului, nu există un motiv pentru a îi exclude. Dacă se dorește revenirea la căsătoria anilor 1950, să se meargă mai departe. Dar, până atunci, excluderea homosexualilor este o anomalie și o negare a egalității.”

Feminista Stephanie Coontz subliniază acest punct de vedere:

„Homosexualii au observat schimbările pe care heterosexualii le-au adus căsătoriei și consideră că, având în vedere noile norme, mariajul ar putea funcționa și în cazul lor.”

Al treilea inconvenient: divorțul este o problemă politică.

Nu este o chestiune privată, nu vine de la forțe impersonale de decădere morală și culturală. Este condus de o mașinărie guvernamentală complexă, ce operează în numele nostru, folosindu-se de taxele plătite de noi. Divorțul generează toate tarele sociale care justifică toate cheltuielile guvernamentale sociale [este o expresiei a concepției anti-etatiste caracteristice conservatorilor americani, care consideră că statul trebuie retras complet din viața familiei, concepție greu de înțeles în Europa și mai ales în România, n.tr.]. Divorțul este promovat de aceiași radicali sexuali care acum ridică în slăvi căsătoria între persoane de același sex.

Conservatorii au înțeles complet greșit ideea revoluției divorțului și, deși se plâng de „epidemia” de divorțuri, refuză să se confrunte cu politicile acestuia. Maggie Gallagher atribuie această „tăcere lașității politice”:

„Opoziția față de căsătoriile homosexuale sau de includerea homosexualilor în armată este pentru Republicani [Partidul Republican este preferat de conservatorii americani, n.tr.] o problemă ușoară, fără riscuri și picantă. De fapt, mesajul este că divorțul trebuie ținut în afara agendei politice cu orice preț.”

Niciun politician american de anvergură națională nu a pus sub semnul întrebării divorțul unilateral. „Democrații nu au vrut să supere alegătoarele care au văzut divorțul facil ca pe o libertate greu câștigată și ca pe un privilegiu,” scrie Barbara Dafoe Whitehead.

„Republicanii nu au vrut să îi îndepărteze pe simpatizanții lor de nivel înalt sau pe aripa lor libertariană, amândouă părțile tinzând să favorizeze divorțul facil și nici nu au vrut să atragă atenția asupra divorțurilor din propria conducere.”

În faimoasa sa critică la adresa părinților singuri, vicepreședintele Dan Quayle a avut grijă să clarifice: „Nu vorbesc despre o situație în care a intervenit un divorț”. Un articol lung din cel mai recent număr al publicației trimestriale Political Science este dedicat faptului că grupurile creștine auto-descrise ca fiind „pro familie” nu depun niciun efort pentru a reforma legile divorțului.

Acest eșec a subminat grav autoritatea morală a campaniei împotriva căsătoriilor între parteneri de același sex. „Oamenii care nu vor condamna divorțul, nu vor conta ca apărători ai căsătoriei”, scrie editorialistul Froma Harrop. „Autoritatea morală nu se câștigă ușor.”

Cum căsătoria creează paternitatea, ar trebui să considerăm că divorțul este un sistem de distrugere a ei. Nu este un accident faptul că instanțele de divorț au devenit sisteme de deposedare și incriminare a taților. Cu un asemenea regim îndreptat împotriva lor, bărbații sunt încurajați să se opună căsătoriei și formării unei familii. Nicio cantate de mustrări venite din partea moraliștilor de serviciu nu îi va convinge pe bărbați să prefere căsătoria, când aceasta poate însemna  pierderea copiilor, exproprierea și încarcerarea.

Al patrulea punct este cel mai greu de înțeles:

Căsătoria nu este în întregime o instituție publică pe care guvernul să o poată defini și reglementa în mod legitim.

Ea folosește cu siguranță funcțiilor publice, dar creează, de asemenea, o sferă de viață dincolo de controlul oficial – lucru pe care judecătorul Curții Supreme Byron White îl numea „un tărâm al vieții de familie în care statul nu poate intra”. Asta nu înseamnă că orice relație poate fi numită căsătorie. Dimpotrivă, înseamnă că aceasta creează o zonă unică de intimitate pentru un scop superior oricărui altuia: este legătura în care părinții își pot crește copii fără intervenția statului.

Creșterea copiilor este, la urma urmei, unică din punct de vedere politic. Este singura relație în care oamenii pot exercita o autoritate de constrângere asupra altora. Este singura excepție de la monopolul statului, motiv pentru care statul încearcă să o submineze și să o invadeze. Fără autoritate parentală, și, în special, autoritate paternală legitimată de căsătorie, accesul guvernamental este total. Acest lucru este deja evident în comunitățile în care căsătoria și instituția tatălui au dispărut, iar guvernul le-a înlocuit cu ajutorul social, pensia alimentară, educația publică și asistența medicală subvenționată.

Căsătoria este paradoxală într-un mod care este critic pentru problemele noastre politice- și asta cauzează confuzie în cadrul conservatorilor și al libertarienilor. Ea trebuie recunoscută de către stat tocmai pentru că naște o sferă de autoritate parentală din care statul trebuie să se retragă. Guvernul de astăzi nu mai poate exercita această reținere în mod voluntar. Noi trebuie să cerem în mod constant să facă acest lucru. Căsătoria – pe durata întregii vieți și protejată de un act legal, ne oferă autoritatea și baza morală pentru a rezista invaziei statului.

Interzicerea căsătoriilor homosexuale nu va salva această instituție. Așa cum Robert Seidenberg scrie în cotidianul Washington Times:

Chiar dacă republicanii ar reuși să obțină definirea căsătoriei în constituție ca fiind o relație între un bărbat și o femeie, un judecător oarecare de oriunde ar găsi un înțeles nou pentru cuvintele ”bărbat” și ”femeie” sau pentru cuvintele ”între” sau ”relație”  sau pentru oricare alte cuvinte care ar apărea în amendament”.

Acest lucru se întâmplă deja. Marea Britanie le permite transsexualilor să își falsifice certificatele de naștere retroactiv pentru a indica faptul că s-au născut de genul pe care ei îl aleg. „Efectul inevitabil al acestui act va fi căsătoria între persoane de același sex” scrie Melanie Phillips în Daily Mail [ceea ce s-a și întâmplat 4 ani mai târziu, n.tr.]. „Căsătoria între un bărbat și o femeie va fi distrusă pentru că ”bărbat” și ”femeie” nu vor însemna altceva decât faptul că cineva se simte fie bărbat, fie femeie.”

Așadar, care este soluția? O măsură luată în fața Congresului ar putea fi calea. Deși nu a fost gândită inițial pentru a salva căsătoria, „Amendamentul  Pentru Drepturile Parentale” care a fost propus este primul pas către direcția corectă. El protejează ”libertatea părinților de a gestiona creșterea și educația copiilor”. Dar cum întărește acesta căsătoria?

Reafirmarea drepturilor părintești – în special a părinților căsătoriți – de a își crește proprii copii – ar slăbi interferența guvernului în cadrul familiei. În special dacă este formulată pentru a proteja legătura dintre copii și  părinții lor căsătoriți, o astfel de măsură ar putea submina atât regimul divorțurilor, cât și căsătoriile între persoane de același sex prin stabilirea căsătoriei ca fiind un contract permanent în care conferă drepturi părintești care trebuie să fie respectate de către stat. În cadrul legăturii căsătoriei, ar păstra drepturile taților și părinților de ambele sexe, a soților în general și ar face căsătoria homosexualilor, în mare parte, lipsită de sens. Căsătoria care aduce copii pe lume ar fi efectiv insolubilă și ar exista mai puțini copii fără tați, pe care homosexualii să îi adopte. Bărbații ar înțelege că pentru a avea drepturi depline asupra copiilor trebuie să se căsătorească înainte de a concepe copii și ar avea astfel un interes în a asigura performanța instituției.

Acest nu este un angajament mic. Ar însemna confruntarea întregii organizații radical- sexuale, nu numai a homosexualilor, ci și a aliaților lor din cadrul feminiștilor, barourilor, psihoterapeuților, asistenților sociali și școlilor private. Miza ar fi ridicată în mod semnificativ, sau, mai degrabă, ar sublinia cât de mare este deja. De asemenea, ar atrage atenția publică asupra interconexiunile dintre aceste amenințări și familia și libertatea. Ar favoriza interesul unei coaliții a părinților cu un interes personal și legitim în căsătorie și drepturi părintești.

Alternativa este de a continua declamarea banalității, caz în care vom fi respinși ca un cor de mustrători, moralizatori – și da, bigoți. Și vom pierde.

Sursa: Rost online, preluare dupa Cultura Vieții

Consilierii PNL și USB au BLOCAT un proiect prin care o parohie ortodoxă ar fi construit o cantină pentru oameni săraci în sectorul 3

Au aprobat în schimb cedarea gratuită a unui teren pentru cultul musulman!

141541_1

Consiliul General al Municipiului București a aprobat ieri darea în folosință gratuită către Muftiatul Cultului Musulman a unui teren de 4.000 de metri pătrați, în incinta Cimitirului Vest Domnești, pentru construcția unui cimitir musulman. Terenul a fost dat în folosință pe o perioadă de 49 de ani, iar lucrările și întreținerea se vor face pe cheltuiala Muftiatului Musulman din România.

Dacă pentru Muftiatul Cultului Musulman s-a putut da un teren în scop social, nu același lucru s-a întâmplat în cazul cultului majoritar, ortodox.

Pe ordinea de zi a Consiliului General era și acordarea în același regim, un spațiu de 673 metri pătrați, Parohiei Acoperământul Maicii Domnului din București, pentru construirea unui centru social-cultural.

Proiectul a fost însă respins, după ce consilierii USB și PNL au votat împotrivă. Pentru ca proiectul să treacă, era nevoie de o majoritate de două treimi, voturile PSD și ALDE nefiind suficiente.

Consilierul PNL, Kansou Hazem, a declarat: „Biserica s-a întins deja pe acel teren adiacent care nu aparține bisericii. S-a dat autorizație de construire de către Primăria sector 3. Cred că și colegii ar trebui să voteze împotriva acestui punct. Mai mult, el figurează ca spațiu verde” .

Proiectul conceput de Parohia Acoperământul Maicii Domnului prevedea construcția unei cantine sociale moderne, de care ar fi beneficiat peste 60 de persoane pe zi. Conform proiectului, persoane nevoiașe ar fi putut beneficia de o masă caldă, în condiții decente. Parohia are deja o cantină, dar aceasta este neîncăpătoare, spațiul fiind insuficient pentru deservirea persoanelor nevoiașe.

Mai mult, parohia dorea să construiască un mic centru cultural, unde copiii din mai multe școli și licee din Sectorul 3 ar fi putut să-și pună în scenă spectacolele și serbările organizate de școlile care nu au amfiteatre. Până acum, aceste spectacole erau găzduite de Biserica Parohiei Acoperământul Maicii Domnului.

De asemenea, micuțul centru cultural ar fi găzduit piese de teatru puse în scenă de actori care nu au momentan angajamente cu instituții culturale.

Autor: Andrei Nicolae

Sursa: Active News

Când ideile sfâșie familia

Fiecare teorie a educației este subîntinsă, invariabil, de anumite presupoziții antropologice și metafizice. Ca să facem rapid axioma mai limpede, să luăm, de pildă, situația în care un cuplu de părinți își “îndoapă” copilul preșcolar cu tabletă, televizor și telefon. Argumentul avansat, îndeobște, de părinți este că odrasla se va lovi, fără doar și poate, de nesfânta treime în viață, așa că e mai bine să se obișnuiască rapid cu aceste tehnologii (nefaste).
mystagogy
Justificarea gadgeturilor poate fi înlocuită la nevoie, pe baza aceluiași argument, cu justificarea educației sexuale, a limbajului mai frust, a petrecerilor cu oameni mari, a mâncării contrafăcute sau orice altă găselniță. Ideea rămâne aceeași: copilul merge cu spiritul și obiceiurile vremii, deoarece nu există nicio cale de a li se opune. Cu alte cuvinte, presupozițiile implicite într-un astfel de argument neagă liberul arbitru sau, în orice situație, îi acordă un rol destul de firav în lupta cu patimile și tentațiile, în timp ce aruncă asupra lumii nuanțe de determinism implacabil.

Psihanaliza reprezintă un caz mai elaborat în care putem sesiza influența decisivă a presupozițiior (despre natura umană) în conturul unei teorii a educației. Terapeuții din descendența lui Freud susțin evitarea represiunii (înfrânării) instinctelor deoarece ele pot conduce la conflicte interioare periculoase, ideea fundamentală fiind nu doar că omul nu își poate pune limită instinctelor, dar nici măcar că ar fi cumva dezirabil să o facă. Drept urmare, familiarizarea cu sexualitatea sau orice altceva ce este la cheremul patimilor trebuie încurajată la copii pentru a ocoli pericolul nevrozelor.

Freud nu a făcut altceva decât să arunce o poleială scientistă pe o teorie a educației dezvoltată de Rousseau. Drept urmare, nicăieri nu poate fi mai bine văzută legătura aceasta indisolubilă dintre o viziune mai generală asupra naturii umane și o filozofie a educației decât în cazul autorului “Confesiunilor”.

Potrivit lui Rousseau, omul se naște liber și înzestrat cu cele mai bune sentimente de la natură. Răul și problemele de care acesta se lovește în viață provin din influența pernicioasă a civilizației, care strivește și anulează moștenirea morală prodigioasă cu care copilul vine pe lume. Sau în cuvintele maestrului: “Natura m-a făcut fericit și bun, iar dacă sunt altfel, este vina societății” (Emil).

Nu e de mirare că, din aceste premise, principalele recomandări pedagogice furnizate de Rousseau sunt în direcția unui anarhii educaționale. “Nu reușești să percepi că e o mai mare pierdere de timp să folosești greșit timpul decât să nu faci nimic, iar un copil greșit învățat este mai departe de virtute decât un copil care nu a învățat nimic. Te temi că îl vei vedea petrecându-și anii de început fără să facă nimic. Cum așa! e nimic să fii fericit, să nu faci altceva toată ziua decât să alergi și să sari?” , scria filozoful în “Emil”, într-un atac la adresa practicilor tradiționale, jalonat de sincope argumentative, cum este, de pildă, ideea că poate exista o neutralitate a educației.

Influența lui Rousseau asupra posterității ar putea fi supraestimată cu greu și nu e de mirare că un comentator inteligent l-a așezat pe o treaptă similară fondatorilor de religii. Educatori precum Montessori, Frobel sau Pestallozi se revendică explicit din gândirea lui Rousseau, cu toate consecințele care derivă de aici.
Detaliile stânjenitoare din viața acestuia, precum abandonul spre moarte al celor cinci copii ai săi, alături de justificări oribile, “cum aș fi putut dobândi liniștea interioară necesară muncii mele, cu odaia plină de corvezile domestice și de gălăgia copiilor?”, ori îndreptățiri psihotice, “știu prea bine că nici un tată nu este mai afectuos decât aș fi fost eu”, nu reprezintă altceva decât o prelungire firească a teoriilor sale.

De altfel, influența presupozițiior filozofice în educația copiilor a putut fi observată și în cazul psihologului behaviorist J.B. Watson, cunoscut în special pentru experimentul “Micul Albert”. Pentru Watson, educația consta doar în condiționare, deoarece în esență omul nu este altceva decât un animal și nimic mai mult. În viața personală și în creșterea copiilor, psihologul american și-a pus în aplicare propriile idei. Drept urmare, fiica sa din prima căsătorie a avut mai multe tentative de suicid, iar fiul cel mare rezultat din al doilea mariaj s-a omorât la vârsta de patruzeci de ani.

Între vagabondajul spiritual romantic și condiționările pavloviene modernitatea pare că a ales decisiv prima variantă, chiar dacă micuții crescuți altfel nu scapă de condiționările, mai subtile, dar implicite ale “mediului înconjurător”.

Însă acestea nu sunt singurele alternative la dispoziția părinților. Creștinismul propune o teorie a educației insipirată din presupoziția fundamentală că omul este creat de Dumnezeu și, chiar dacă natura umană este căzută, ea are liberul arbitru și capacitatea de a dobândi mântuirea prin virtuți și sinergia puterii omenești cu puterea dumnezeiască. Drept consecință, educația creștină, după cum spuneIrineu de Ekaterinburg, “are o dublă menire: pe de o parte să anuleze pornirile rele, iar pe de alta să le sădească pe cele bune”. În practică, detalii precum sfatul lui sfatul lui Solomon “începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu”, înțelegând prin asta credința și evlavia față de Creator, sau practicarea în comun a rugăciunii sunt doar câteva din instanțierile pedagogice firești ale Ortodoxiei.

Accentul pus de creștini pe lupta cu patimile încă din fragedă pruncie intră într-o coliziune inevitabilă cu înțelepciunea unei lumi în care copilul a devenit un dumnezeu înzestrat cu drepturi circumscrise cartezian și impuse de agențiile de protecție (sac!). În practică, acest conflict se manifestă în viața de zi cu zi printr-o agresiune tot mai vizibilă, îndreptată împotriva familiilor tradiționale, dar la un nivel mai profund el este expresia unor presupoziții radical opuse. Însă, chiar dacă presupozițiile sunt diferite, ele nu sunt nicidecum identice la nivelul consecințelor, iar între ideea că natura umană este creată de Dumnezeu, căzută, dar înzestrată cu liber arbitru, și ideea că omul este un animal cu drepturi oferite de agenții guvernamentale, stă toată drama unor familii.

autor: Ninel Ganea
sursa: karamazov.ro

Ninel Peia: ”Noul sport național printre hipsteri- jignirea creștinilor”

De fiecare dată când avem un eveniment religios important, soroșiștii se dau peste cap ca să ne explice ce tâmpiți sunt românii care merg la Biserică, care merg la Sfânta Liturghie de Paște sau care merg în pelerinaje precum cel care se desfășoară în aceste zile la Iași.

SOROS ataca credinta

Poporul român este unul eminamente creștin. Peste 90% dintre români sunt fie creștin-ortodocși fie greco-catolici. A jigni deci creștinii în aceste momente înseamnă a jigni nu doar 9 din 10 români ci a jigni direct moștenirea culturală și religioasă pentru care s-au jertfit și și-au dat viața bunicii noștri. Inclusiv bunicii lor!

Din punctul meu de vedere, credința este cea mai importantă valoare transmisă din generație în generație iar obligația noastră este de a o transmite mai departe, așa cum am primit-o.

Ceea ce mă miră însă este că fix cei care astăzi iau la mișto românii care susțin Catedrala Mântuirii Neamului sau care merg în pelerinaje vor veni peste două luni să le ceară voturile.

Să-i vedeți atunci, pe liberali și pe useriști, cum ies la vânătoare cerșind voturi fix de la românii pe care astăzi îi jignesc. Credeți că le va merge? Eu sper că nu.

Autor: Ninel PEIA , Deputat de Ilfov

Sursa: Ninel Peia

PĂRINȚII, ADOLESCENȚII ȘI LUMEA VIRTUALĂ

CUTIA PANDOREI A FOST DESCHISĂ, TĂVĂLUGUL S-A PORNIT. Scapă cine poate!
teen-smartphone-use-768x492
Aveți contact cu mulți tineri. Ce schimbări comportamentale, rezultate în urma contactului cu lumea virtuală, observați la ei?

În general, între un tânăr pe care l-am întâlnit acum câțiva ani și unul pe care îl întâlnesc azi, constat o diferență atât cantitativă, cât și calitativă a capacității de dialog extins și de conversație. Mă consider un om sociabil și capabil cât de cât să-mi adaptez calibrul conversațiilor în funcție de persoana sau grupul pe care îl am în față la un moment dat. Însă, observ tot mai mult, în special la grupul de adolescenți care frecventează biserica și de care fiica mea de 15 ani încearcă să fie apropiată, că devine tot mai dificil să avem un numitor comun de reflexie și de discuție. Sunt indispuși să salute, să dea binețea cuvenită unui părinte. Limbajul este frust, temele de dialog sărăcite, ironia, sarcasmul, indiferența și răceala emoțională, argumentele subțiri sau cecitatea abordărilor sunt cele mai frecvente uzanțe în întâlniri și conversații avute chiar și doar între ei, tinerii. Există un cult al indispoziției și al plictisului versus distracție și amuzament. De curând, fata mea și-a invitat prietenii acasă. Am constatat că și atunci când sunt împreună, pentru a putea coagula o discuție plăcută, care de cele mai multe ori se mărginește doar la comentarii subiective, apelează tot la telefoane mobile, tablete și internet. Privesc împreună la ceva anume și cam asta este întâlnirea.

În general, s-au schimbat substanța și calitatea relațională. Adolescenții și tinerii devin tot mai incapabili de a avea legături adevărate de prietenie, de camaraderie și, implicit, suferă foarte tare. Pierd această frumusețe a întâlnirii curate și a însoțirii dintre om și om prin viu grai. Le este frică să pună suflet într-o legătură pentru a nu le fi călcat în picioare. Când se întâlnesc unii cu alții, bucuria întâlnirii durează foarte puțin, dialogurile devin în scurt timp plate și epuizate, urmând apatia, plictiseala și dezamăgirea unora față de ceilalți. Prieteniile consumate pe rețelele de socializare sunt mai ,,ok” decât în realitatea în care oamenii nu mai sunt atât de interesanți, oferă economie de energie și sunt mai confortabile. Foarte puțini rămân capabili să întrețină o comunicare directă, cu miez, să se bucure de relații directe, statornice și profunde. Dar aici intervin și educația și gradul tot mai scăzut de cultură.

În ce constă mirajul lumii virtuale? Ce ne poate și ce nu ne poate oferi lumea virtuală?

Cele mai invocate avantaje ale internetului sunt că pune la dispoziție informație gata preparată și scutește de eforturi de căutare, că ține la curent oferind mereu noi știri, că oferă capacitatea de conectare cu oricine se dorește și în orice moment. Pe lângă acestea, internetul e tentant pentru că pune la dispoziție o lume magică, imaginară, care mai întâi ispitește, vrăjește simțurile și mintea, apoi le înrobește prin acel ,,vreau cât mai mult”. Oferă un ,,rai” efemer întors pe dos, amăgitor, la care ajungi fără efort. Dă robiei chip de libertate. Provoacă silă, dar nici nu mai poate fi abandonat. Lumea virtuală oferă o putere seducătoare, însă iluzorie, chiar și când este intelectuală. Este o lume iluzorie, magică, mitică, care pare să răspundă tuturor nevoilor și dorințelor neîmplinite, mai ales dorințelor suprimate, care duc la frustrarea ființei umane. În fond, ce caută cel mai mult un om? Să fie iubit, protejat, acceptat. Cu atât mai mult un suflet crud de copil, care se simte singur, neglijat și abandonat, evadează în imaginarul virtual, departe de ce nu-i place și-l responsabilizează, cu un simplu clic. Copiii, adolescenții, tinerii care stau mult pe internet sunt, de fapt, privați de iubire și caută să-și sublimeze nevoia de a fi iubiți. Sub identități false fac spovedanii și mărturisiri publice trimise în eter, dar nu știu că demonul se folosește de ele, de taina lor, pentru a le controla mintea și a le înrobi inima.

Ce nu știu părinții despre contactul copiilor lor cu lumea virtuală și ar trebui să știe?

Ce identități false își iau copiii lor și ce personalități false își creează pe tărâmul virtual. Cât timp pierd pe internet și pe rețelele de socializare. Cât de mult sunt îmbibați cu pornografie, cu imagini obscene sau cu sugestii sexuale, care parazitează multe site-uri frecventate. Cu câtă mizerie își încarcă inconștientul. Cât de expuși devin abuzatorilor și violenței simbolice, sau vulnerabili ideilor unor autointitulați ,,lideri de opinie”. Cum se pot îmbolnăvi emoțional, volitiv, până și mintal, folosind în exces calculatorul. Și un om mare poate resimți un rău fizic citind o informație vulgară și de un grad înalt de violență, darămite un copil.

Ce greșeli fac părinții în privința relaționării copiilor lor cu lumea virtuală?

„Din dragoste” le oferă copiilor obiecte cât mai performante, adaptate trendului informațional la care se racordează. Îi lasă foarte mult timp singuri sau nu le supraveghează îndeaproape activitatea pe internet. Sunt inconștienți și iresponsabili, vârându-le aceste extensii de creier artificial numite gadgeturi. Îi fac neputincioși! Egoiști și lacși, nu sunt atenți să se îngrijească de inocența copiilor lor, le creează un mediu forțat de abuz și de violență precoce, crezând că e bună maturizarea forțată a copilului. Nu îi învață autocontrolul simțurilor, autocunoașterea.

Ce efect au tableta, telefonul, în creșterea copiilor?

În principal, sunt obiecte și instrumente care mai mult decât orice jucărie pot genera adicții ucigătoare. Sunt cazuri mortale datorate practicării jocurilor pe calculator zeci de ore neîntrerupte.

Cum se instalează dependența și cum s-ar putea scăpa de ea?

Curiozitatea și nevoia de popularitate, alimentate de păcătoasa slavă deșartă și orgoliul afirmării de sine, de recunoaștere publică, de a etala ,,deșteptăciunea” și ,,șmecheria”, ori calitățile trupești sau opinările felurite, conectarea permanentă pentru a fi mereu la curent cu toate și toți, toate creează dependența și vatămă sufletul. Nici nu sesizezi când s-a instalat patima. Cum ți s-a modelat, deformat viața prin niște căutări ,,nevinovate”. Simți însă că dorești să tot revii acolo, în imaginarul colectiv întrupat virtual. Sunt rețele de socializare care impun un anumit fel de a fi, cât mai trist, melancolic, cât mai plictisit de lumea reală, unde orice simțire devine exagerată și foarte dramatică, unde se cultivă hedonismul suferinței a cât ești de neînțeles (rețeaua Tumbler). Altele cultivă autolatria evidentă (Instagram), unde te auto-zeifici prin imagine.

Suntem bombardați de multe informații și, de aceea, devenim mai ușor manipulabili. Cum să ne păstrăm discernământul?

Dacă, după Sfinții Părinți, imaginația e puntea, tunelul pe care intră cel rău – demonul – în inima și în sufletul omului, lumea virtuală a internetului este o autostradă care îl aduce pe demon, deghizat, în mijlocul lumii întregi. Ispite care altădată aveau un caracter personal, acum devin capcane pentru o lume globală. Prin acest instrument, puterea demonică și rapiditatea lucrărilor ei devin uriașe.

Ce se poate face în fața acestui potop informațional, care tulbură, exagerează, bate din toate părțile, amestecă adevărul cu minciuna, dezvăluie și țintește punctat anume unde ,,trebuie”, omite părțile valoroase și creează false probleme?

Precum ne învață Sf. Antonie cel Mare, toate informațiile trebuie trecute prin filtrul conștiinței luminate de învățătura de credință. În tot ce hotărâm și alegem să căutăm dovadă în cuvintele Sfintei Scripturi. Ale Sfintei Tradiții. Din al căror duh nu trebuie să ieșim. Să se ceară sfat celor rânduiți cu sfat în Biserică, spune același Sfânt Antonie cel Mare.

Trebuie să ai o cultură generală temeinică, experiență practică și o lucrare duhovnicească puternică pentru ca, odată expus avalanșei informațiilor de pe internet, unele insesizabil de toxice, să poți pretinde o reală rezistență și capacitatea de a extrage cu discernământ acel ceva folositor și esențial. Niciodată nu ești stăpân și nu deții acea imunitate perfectă, indiferent de vârstă. Ți se vâră forțat tot felul de gunoaie în fața ochilor, oricâte filtre de triaj ai avea pentru a pune barieră obscenităților și balastului informațional. Cu atât mai mult, pentru un copil în formare este mai bine să stea departe de acest mediu și să-și folosească altfel timpul de dezvoltare a cunoștințelor și nevoia de divertisment. Duhovnicul meu constată că cei care lucrează în domeniul IT, stând aproape trei sferturi din zi la calculator, luându-și informația numai de pe anumite site-uri recomandate între ei, nu mai sunt capabili de o cercetare atentă, ci trăiesc superficial din punct de vedere sufletesc. Câștigă bine în acest domeniu profesional, dar devin incapabili să sesizeze nuanțele de osebire a duhurilor. Trist este că nu sesizează cât de manipulabili sunt și tot mai mărginiți sufletește, crezând că sunt cel mai bine informați.

Creionați-ne un comportament sănătos, dar și realist, de relaționare cu lumea virtuală.

Până în gimnaziu, liceu și chiar mai târziu ar trebui petrecut cât mai puțin timp în spațiul virtual, în funcție de necesități stricte. Nu știu cum poți să rămâi sănătos într-un mediu foarte bolnav, parazitat, toxic, cu a noastră moștenită fire căzută și cu o imunitate mereu discutabilă, la orice vârstă. Nu știu cum se poate rezista tentației de a deschide alte și alte ferestre care să ne facă să pierdem timp cu orele pe internet. Cutia Pandorei a fost deschisă, tăvălugul s-a pornit. Scapă cine poate, cu mila și harul lui Dumnezeu. Să ținem aproape de cuvintele Evangheliei: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena” (Matei 10, 28).

Se plâng tinerii de anumite probleme cauzate de expunerea la mediul virtual?

Nu se prea plâng. Devin mânioși, triști, dezamăgiți, schimbați. Atunci îți dai seama că s-a petrecut ceva acolo, pe rețelele frecventate. Dacă ai puțină răbdare și tact, începi să afli ce anume și cât de dezamăgiți sunt de unele observații, infidelități, falsități, minciuni, trădări, chestiuni care i-au rănit, deranjat sau otrăvit sufletește.

Cum credeți că pot fi ajutați să depășească aceste probleme?

Cu răbdare și cu apropiere. În niciun caz interzicându-le total accesul în spațiul virtual.

Cred că trebuie să le fim apropiați ca părinți, mereu la dispoziție pentru orice nedumerire, căutare, întrebare. Să le oferim un real suport emoțional. Supravegherea de tip anchetatoriu și inchizitorial e soluția cea mai nefericită. Contează ce exemplu de viață și de comportament au adulții din preajmă, părinții cu care locuiesc împreună. Ce discuții se poartă în acea casă, mai ales între părinți, subiectele, calitatea lor explicativă și argumentativă, gradul de cultură spiritualizată, credința și principiile sistemului de valori, concepția și stilul de viață – de la rânduiala servirii meselor împreună, gesturi umane, la plimbări în natură, activități, anturaj familial. Toate contribuie indirect sau direct, atunci când este cazul, la crearea unor afinități, a unui filtru personal și a unui spirit critic sănătos. Îi fac capabili să discearnă, să se raporteze corect, să se apere sau să știe cum să aleagă să-și petreacă timpul, de cine sau de ce anume să se ferească. Exemplul viu de lângă ei este mai eficient decât orice pedagogie explicită. Eventual, să fie convinși să-și raționalizeze timpul petrecut în mediul virtual. Și să fie puși la rugăciune cât mai mult, pentru a fi luminați și călăuziți.

Corina Negreanu
sursa: putna.ro

Cauza decăderii partidelor și suprimarea elitelor organice

Decăderea partidelor nu poate fi o consecință a incapacității de a ne alinia „standardelor europene” sau de a rezolva „problemele de corupție”. Este, în realitate, rezultatul dispariţiei elitelor organice, a căror rațiune de-a fi e dată numai de ancorarea lor în realităţile şi sufletul românesc.
CAUZA DECĂDERII PARTIDELOR ȘI SUPRIMAREA ELITELOR ORGANICE
Ultimele elite reprezentative ale românilor au fost decimate în puşcăriile comuniste. Principiul călăuzitor al elitei care i-a luat locul a fost acela că, dacă ar fi existat o dezvoltare organică, am fi rămas „în urmă cu modernizarea”. Or, idealul suprem este „o țară ca afară”.

O dezvoltare organică înseamnă un curs firesc, astfel că nu se opune îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale omului, dezvoltării societăţii (sau, dacă vrem să o numim şi astfel, modernizării), ci ideologizării – redefinirii omului, a istoriei, a societăţii şi a realităţii în termeni reducţionişti, rezultatul fiind deformarea acestora. Spre această redefinire au aspirat iniţiatorii Revoluţiei Franceze, puşi la loc de cinste în manualele de istorie ca promotori ai „modernizării”. S-a uitat că, în numele ideologiei „libertăţii – egalităţii – fraternităţii” (un mutilant pat procustian al „progresului”) şi, desigur, al „zeiţei” Raţiune, aceştia au comis crime odioase, printre care masacrarea unui întreg ţinut, Vendée, fiindcă în el locuiau doar creştini şi monarhişti.

Timp de două secole, istoricii au avut grijă să muşamalizeze acest masacru, fiindcă mai importante au fost „beneficiile” „marii Revoluţii Franceze”. Revoluţia Franceză a fost izvorul principal de inspirație a bolşevicilor (vezi Renaud Escande, „Cartea neagră a Revoluţiei Franceze”), dar şi a paşoptiştilor (care se închinau „legii progresului” şi idolatrizau „Franţa mesianică”; „ţările româneşti sunt supuse tot mai mult unor invazii ideologice, prin propagarea ideilor «Marii Revoluţii»”[1]). Paşoptiştii, în idealul lor de a realiza o sincronizare cu noile valori abstracte, importate, au manifestat acelaşi dispreţ faţă de ţărani şi de tradiţie ca şi raționaliștii Revoluţiei Franceze.

Elitele istorice reprezentative au fost înlocuite cu „elitele de opinie”, cum le numeşte Mircea Platon[2], „elite” care „nu sunt înrădăcinate în nici o realitate”, care își modelează sau schimbă opiniile în funcţie de direcţia de unde „bate curentul” şi „vin finanţările”, trădându-și astfel propria menire. Care era aceasta? Era tocmai înrădăcinarea lor în valorile şi fiinţa poporului, şi obligația de a le afirma şi a le aminti acestui popor atunci când apăreau semne ale alunecării în insidioasa tentaţie a formelor fără fond, total păgubitoare. Dar când această deviere este asumată caprincipala lor misiune, ele denaturează grav fondul unui popor. „Elitele false” (Ilie Bădescu) conduc popoarele la „ascultarea răutăţii” şi le abat de la rânduielile fireşti, de la învăţăturile şi îndreptările descoperite omului de Dumnezeu[3].

Atunci „evoluţia societăţii” este înţeleasă şi impusă ca un tip de „dezvoltare” pe baze neorganice, ideologice, prin modele importate. Potrivit lui Ilie Bădescu[4], o primă reacţie majoră împotriva unor astfel de tendinţe deviante a apărut la noi, din partea elitei organice, sub forma culturii critice al cărei redutabil iniţiator a fost Mihai Eminescu. Prin Eminescu – primul mare ziarist al nostru, incoruptibil şi incomod, care a luat parte la tragedia neamului românesc în chip jertfelnic, cu suflet şi trup – a fost reafirmată desăvârşit fiinţa naţională împotriva „formelor fără fond”.

Morala – un „lux periculos”?

Eminescu a fost primul mare analist şi critic social din istoria României care a combătut, prin cuvântul sau ferm, necruţător şi lucid, pus neabătut în slujba adevărului, formele împrumutate, lipsite de substanţă şi de corespondent în realităţile româneşti, ce ameninţau grav fiinţa naţională. Cultura critică, pe care a inaugurat-o Eminescu, a reprezentat „expresia eliberării gândirii colective din «colonialismul mental» în care fusese împinsă la startul modernităţii”[5]. Ea a avut un rol esenţial în menţinerea fiinţei neamului. Acolo unde cultura critică nu există sau este prea fragilă, „societăţile, în fiinţa lor, sunt vulnerabile”[6]. O astfel de „dezvoltare” pe baza formelor imitate nu a implicat numai comiterea unor crime înfiorătoare, dar şi rescrierea şi manipularea istoriei pentru a fi adaptată ideologiei.

A fost însămânțată treptat în mentalitatea noastră o idee nocivă pe care am auzit-o odată afirmată de un intelectual care, în susținerea ideilor sale, a apelat la un citat din Cioran: „Pentru adevăratul om politic, morala este un lux periculos” – principiu care este aplicat nu numai în politică, dar și în economie (în fond, a devenit esența economiei corporatist-capitaliste).

Dar nu vor fi citaţi niciodată marii duhovnici şi mucenici ai acestui neam, care au mărturisit, cu preţul multor suferințe și, de multe ori, al vieţii, adevărul acestui popor, credinţa şi valorile lui, pentru care atâţia dintre ei s-au jertfit, martirizaţi şi ucişi de către cei ce au separat politica de orice fundamente morale. Care au vorbit despre pericolul îndepărtării politicii de valorile Bisericii, despre primejdia separaţiei dintre aceste valori şi societate.

Moştenitori şi continuatori înfocaţi ai vechilor raţionalişti, neoliberalii au înlăturat valorile creştine (așadar morale) din sfera politică şi economică şi, după ce au denaturat şi distrus politica şi economia, se agaţă cu disperare, indiferent de consecințe, de utopia pe care au zămislit-o.

Economia, din ştiinţă umană, a devenit o ştiinţă „exactă”, utilitaristă, a cifrelor şi profitului, care, conform noilor raţionalişti, nu poate avea legătură cu morala, implicit cu religia, ci se află în afara binelui şi răului, devenind astfel, dintr-o știință umană, o abstracţiune. Ludwig von Mises, fondatorul Şcolii Austriece și părintele neoliberalismului[7], susținea că „nu există un standard etern a ceea ce este drept sau nedrept. Nu există metodă de apreciere a binelui şi a răului alta decât să analizezi utilitatea lor pentru atingerea scopurilor alese, la care ţintim”.

Dacă cercetăm istoria ultimilor două sute de ani, ne dăm seama că o „modernizare” care s-a instaurat şi s-a definit prin dezlănţuirea de revoluţii şi distrugerea „creatoare” a vechii ordini pentru formarea „omului nou” etc. – deci o astfel de modernizare, declanşatoare de rupturi, care loveşte în bazele şi valorile creştine, nu a fost decât începutul unei noi barbarii, oricât de departe a mers cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii.

Dacă epoca „luminilor” şi Revoluţia Franceză au adus „modernizarea” secularistă care a „progresat” către calamităţile secolului XX – ceea ce arată stadiul de dezumanizare, de barbarizare a omului despărţit de Dumnezeu –, bazele civilizaţiei, cu tot ce are ea mai frumos, mai autentic şi viu, au fost puse nu de „secolul luminilor”, ci de creştinism, „sufletul Europei” (Marcello Pera).

Când Europa a aspirat spre o dezvoltare abstractă, ideologizată, străină de sufletul ei, s-a produs degenerarea în care zace azi, prăpastia dintre elite şi popor, bulversarea valorilor, iar cauza acestor „evoluţii” este tocmai faptul că ideologia a devenit acaparatoare, atât de dominantă, încât a „înghiţit” realitatea. Noul tip de abstracţiune este „piaţa liberă globală”, „Statele Unite ale Europei” etc., pe altarul cărora trebuie sacrificate realitățile românești și ceea ce Eminescu numea „firea noastră românească”.

„«Pâine, pâine, pâine!», strigă doctorii în economie ai Europei, iar popoarele lor pier de foame, căci caută pâine în afară lui Dumnezeu” – spunea Sfântul Nicolae Velimirovici.

Minciuna radicală a democraţiei

Este răspândită concepţia că astăzi rolul ideologiilor s-a diminuat. Dimpotrivă, confuzia, relativismul valoric, pierderea criteriilor clare de separare a binelui de rău sunt simptomele unei maladii care a contagiat societatea: ideologia a devenit copleşitoare, tot mai suprimătoare a realităţii, deci a normalităţii.

Omul smuls din comunităţile organice – din ceea ce îi dădea identitate şi concreteţe vie – pentru a se integra mai uşor în structuri artificiale a fost înghiţit, într-o măsură covârşitoare, de ideologie. La crearea „omului nou” secularizat, globalizat, a lucrat asiduu libertarianismul economic, ce coabitează de minune cu libertarianismul cultural. Corporatismul trasnațional are nevoie de indivizi uniformizați, reduşi la valoarea unor piese de schimb, a unei mărfi utile pe „piaţa globală” sau a unor „factori de producție”.

Adesea se vorbeşte despre valorile democratice susţinute de liberali. Neoliberalii au pledat, de fapt, pentru „eliberarea” individului din unitățile organice. Valorile reale ale democraţiei nu pot fi contestate. Numai ceea ce face din democraţie o ideologie divorţată de realitate, care erodează tradiţiile şi identităţile, trebuie pus la îndoială. Fiindcă o astfel de „democraţie” (bazată pe o „societate civilă” abstractă, fără rădăcini) nu poate decât să evolueze într-un sistem tiranic.

Democraţia nu poate funcţiona, de fapt se „dezvoltă” în contrariul ei atunci când îşi pierde legăturile cu Dumnezeu, cu trecutul, cu valorile poporului, cu tradiţia, cu vechile adevăruri, a căror aplicare în plan social este considerată „anacronică”. Atunci când, în numele „democraţiei”, sunt propuse sisteme din ce în ce mai „inteligente”, care să fie aplicate unor societăţi fără trecut şi fără rădăcini (utopia numită „Proiectul Venus” ar fi un exemplu, alături de „Statele Unite ale Europei” şi alte structuri utopice pe care le-a generat globalizarea), totalitarismul nu mai poate fi împiedicat. Atunci când e stăpânit de ambiția de a deveni „propriul lui creator”, omul reinterpretează reductiv lumea şi viaţa, pentru a le face să corespundă ideii că lumea este de fapt propria sa creaţie – un paradis terestru –, ceea ce netezește calea către instaurarea a unui sistem totalitar.

Abandonând trecutul (strămoşii) şi valorile lui, „democraţia” abandonează şi viitorul (generaţiile viitoare), dar nu mai reprezintă nici prezentul, pentru că „fără a mai avea drept călăuză trecutul şi fără preocuparea pentru viitor, prezentul îşi pierde realitatea”[8].

Democraţia ajunge să-şi piardă sensul când nu mai reprezintă voinţă populară. Berdiaev atrage atenția în cartea „Un nou Ev Mediu” că „ideologia (…) apare când nu mai este voinţă populară. Această voinţă se revelează în toată viaţa istorică a unui popor prin forma culturii sale generale şi, înainte de toate, ea îşi găseşte expresia în viaţa religioasă a poporului. Voinţa poporului nu este voinţa momentană a generaţiilor noastre, care s-au rupt de generaţiile anterioare. Înfumurarea, încrederea în sine a generaţiei actuale, dispreţul său pentru valorile ancestrale – tocmai aceasta este minciuna radicală a democraţiei”.

„Instinctul statal s-a stins”

O elită dezrădăcinată, care nu mai ține seama de tradiția acestui popor, de rădăcinile și de sufletul lui, de credința care a prezervat ființa aceastui neam în viforul unei istorii care nu ne-a fost niciodată prielnică, rămâne devotată noului tip de raţionalism, utopiei S.U.E., neoliberalismului corporatist îngemănat cu ideologia corectitudinii politice, în dauna intereselor și țelurilor naționale, după ce realitatea, care sare în ochi oricărui analist onest, demonstrează fără echivoc eşecul proiectului european. Însă acest fapt le creează un handicap iremediabil, care îi face cu totul inapţi să vină cu un plan naţional viabil, menit să împiedice distrugerea acestei ţări.

Ceea ce spunea altădată Mircea Eliade despre politicieni e mai valabil azi decât oricând: „Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins”[9].

Cred că pentru a ne reaminti cine suntem și pentru a reafirma ţelurile de folos ţării noastre, trebuie, mai întâi, să reînviem şi să menţinem vie cultura critică inițiată de Eminescu și, în același timp, să redeșteptăm în sufletul nostru cuprins de oboseală și blazare valorile pentru care s-au jertfit mucenicii și mărturisitorii neamului românesc.

Irina Bazon

sursa:  Revista Familia Ortodoxa nr. 91/August 2016

Foto: icoana realizata de Elena Murariu (detaliu)

[1] Florin Stuparu, Revoluţie, naţionalism, ruralitate. 1848 în principatele române(Revista „Scara”, nr. 5, 2006).

[2] În A treia forță. România profundă, „Elitele” (Ed. Logos, pp. 228-234).

[3] Ilie Bădescu, De-realizarea lumii prin false elite.

[4] În Sincronism european și cultură critică românească.

[5] Ilie Bădescu, op. cit.

[6] Ibidem, pp. 13-14.

[7] După cum confirmă un coleg de idei al acestuia, Murray Rothbard, Mises se considera „un om atașat spiritului anului 1789, un continuator al Iluminismului”(http://www.lewrockwell.com/rothbard/rothbard169.html), așadar, era un fan al Revoluției Franceze. Vezi și http://www.activenews.ro/prima-pagina/Unica-salvare-propusa-de-Ludwig-von-Mises-58275.

[8] John Medaille, „Despre democrație și regi”,https://irinamonica.wordpress.com/2011/07/24/despre-democratie-si-regi/

[9] În „Luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi” („Vremea”, 19 septembrie 1937).