Cultură și Familie Religie

“Când s-a unit Smerenia cu Înțelepciunea, avem un om complet.” – Părintele Proclu Nicău

”Cine iubește tăcerea, iubește veșnicia.”

Dor și sete de cuvântul și amintirea Bătrânilor noștri. Acum resimțim poate mai acut această chemare decât oricând altcândva. Gândul mă poartă cu 7 ani în urmă, la Părintele Proclu Nicău, monahul-prunc născut în Ceruri pe 28 ianuarie 2017 și înmormântat la Sihăstria Putnei, cuib de sfinte inimi, din veac și peste veacuri.

Modestă pagină de jurnal al sufletului. Noiembrie 2014, în pridvor de Timp cu Sfinți Arhangheli-Călăuze. De ceva vreme, sufletul striga să ajungă la el, la blajinul sihastru Proclu, despre care citisem, auzisem, dar mai ales trăisem bucuria oamenilor care-l cunoscuseră. Prin nădejdea întâlnirii cu acest Bătrân, inimă plină de har, știam că mi se va alina și dorul de Părintele Justin Pârvu, de paradisiacele momente de ședere în preajma Sfinției Sale când ne cuvânta, cugeta, vorbea cu noi, cei adunați în juru-i, și cu Cerul deopotrivă. Luna lui noiembrie a fost Ceasul cel mult așteptat.

Am purces în acest pelerinaj cu inimile Sus, strașnică voioșie de copil, în a-l întalni pe sihastrul Moldovei mele iubite.

Dulce sihastru (printre ultimii aparținând „vechii” generații de Sfinți Părinti dăruiți de Domnul acestui pământ), dulce Moldova, cutremurătoare momente au trecut prin propria-mi ființă; le retrăiesc și acum.

Nu pot descrie cutremurul lăuntric la apropierea de Neamț: aerul era parcă… altul, păsările zburau parcă altfel, toate păreau rupte din alt veac. Mă hrăneam cu imaginea casele din satele prin care treceam, dorind parcă sa le adun în buchet, să le imortalizez în albumele sufletului. Mi-s o fire de copil în esență, dar atât de copilă în manifestare nu mai fusesem decât în preajma propriilor copilași. Și nu numai eu simțeam astfel. Și soțul și cei doi frați de suflet care ne însoțeau fuseserăm toți cuprinși de o euforie nemărginită, bucurie de Cer.

Pe drum, am fost întâmpinați de grupuri vesele de prichindei de toate vârstele care ne-au inundat și mai adânc inimile cu chicotele lor. Iar noi, adulți fiind, eram mai copii decât copiii, ne bucuram de bucuria noastră, neștiind că sămânța darului întâlnirii ce urma să se împlinească va ”hodini” bucuria, spre a o transforma, ca printr-o metanoia, în pace.

Ne-a întâmpinat sora părintelui, o bătrână coborâtă parcă din treptele istoriei noastre de zbucium, femeia-reper pentru româncele noastre cu trupurile și sufletele înveșmântate în ie înmuiată în sânge de martiri și Cer. O femeie al cărei suflet unea 3 ipostasuri: monahia, mama și copila. Părea dintr-o bucată bătrâna, de o forță interioară impresionanată, înțeleaptă și înduhovnicită, primul ghid și test, totodată, către Părintele.

Întâi au fost întâlnirea și șederea în vorba și duh cu dumneai. Pe undeva , simțeam „examenul” la care eram înfățișați. Testul de simțire și de gândire, pentru că bătrâna era de o acuitate și o adâncime a spiritului de netăgăduit.

Nu voi intra în detalii despre lunga conversație pe prispă, afară, cu bătrâna Georgeta, cu vorba aprigă și înțeleaptă, dar sufletul plin de iubire. „Să nu fiți niciodată mândri și să vă păziți gura în toată vremea! În toată vremea, să purtați de grijă cuvântului ce va iese din gură! Că eu această lectie am avut de învățat în viața mea și multă pricină am avut din cauza gurii mele. Paza gurii să aveți mereu, copii! Și cei mici și cei mari să fie totuna pentru voi, să nu faceți diferențe la oameni după starea de bani, ci după starea de inimă.”

După un ceas de dat cu dalta în suflet, am fost conduși mai jos de casa bătrânei, la chilia părintelui, o căbănuță din lemn, construită chiar de Părinte, când încă mai era în puteri. Ne deschide bătrâna ușa chiliei și…îl găsim pe Bătrân așteptându-ne: alb, senin, din altă lume. Ne privea cu ochii de un albastru azur, lăcrimoși, zâmbind, zâmbind cu sufletul și din Inimă.

Am înmărmurit toți; sfiala era nemărginită, dar nu ne mai puteam manifesta nicicum, deja pătrunserăm cu toții în acel microcosmos sacru ce învăluia cămăruța împodobită ca o biserică cu icoane, poze ale sfinților Părinți și martiri români: Părintele Justin Pârvu, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Arsenie Boca, Părintele Cleopa Ilie, Valeriu Gafencu, Sfânții Nectarie și Sf Nicolae, Sf. Parascheva, Sfinții Muntelui Athos și peste toți… slujea „Măiculița Domnului”, cum atât de duios îi spune Bătrânul, Maica Maria.

Am înteles atunci, coborând în mine, CINE au fost TOȚI cei care mi-au călăuzit pașii spre Părintele Proclu; erau toți dragii sufletului meu, toți Părinții și Sfinții pe care tot Domnul mi i-a scos în cale într-un ceas sau altul al vieții.

Și am căzut într-o adâncă, dar parcă mult prea săracă recunoștință, aproape sinonimă cu o fugă de mine, paradoxal, pentru a mă re-întâlni cu mine, o tăcere primordială în care nu mai știam nimic și totuși înțelegeam mai multe. Îl auzeam pe Părinte vorbind și nu mai auzeam nimic, răspundeam, dar nu îmi mai auzeam vocea, nici vorbele, eram în mine și totusi, nu mai eram în mine.

Cuvânta Bătrânul cu mare dragoste sădită direct în Cuvânt. Ne-a întrebat pe fiecare de viața lui, de copilași, de starea noastră de suflet, iar noi eram toți patru care mai de care… când prea sfioși, când mult prea curajoși, simțeam oarecum că e bine să vorbim noi puțin, să nu povestim prea multe, astfel încât să îi dăruim și să ne dăruim noi înșine tot timpul, Părintelui. Darul din simțirea dumnealui era balsam pentru inimile noastre.

Și dintr-o dată, de la un gong al Cerului parcă, a început Părintele să reverse nestematele de Har.

„Iubiții mei, ce să vă spun eu vouă, ce sa vă spun eu voua, că voi, copii, ați venit la mine să vă spun ceva. Voi așteptați o vorba de la mine. Nimica sunt, nimica pot, nimica am.

Și dacă plecați de la mine așa cum ați venit, nu fac bine, nu fac Voia lui Dumnezeu, El v-a trimis la mine să vă spun ceva. Să vă rugați la Măiculița Domnului, la Măiculița Domnului să vă rugați. Simplu să vă rugați, dar cu inima, copii. Cu inima să vă rugați că dacă e așa, fără inimă, ruga… degeaba este. Să fiți cu grijă. E degeaba. Vedeți voi…vine multă lume la mine. Când eram mai în puteri , veneau și mai mulți, acum nu mai pot a-i primi pe toți. Sora mea îi primește. Și la toți spun aceste vorbe: eu mă rog, mă rog pentru ce lasă toți în scris la mine, aici ( și ne arată spre teancul de acatiste de la toate sufletele care se perindaseră), dar eu la toți le spun: dacă nu vă rugați și voi pentru mine, în casa sufletului vostru, degeaba mă rog eu pentru voi de aici. Că eu sunt nimic. Eu sunt nimic. Și nu am nimic mai mult decât voi. Sunt un nimeni.”…

Aproape mă dureau vorbele Bătrânului; simțeai că îți venea să cobori creștetul dincolo de pământ, mă durea și mă înălța totodată smerenia lui atât de adâncă, pentru ca vedeai mărimea monahului din fața ta prin micimea despre care el vorbea, smerenie nemărginită din Bătrân. Și atât de mărunți eram noi în fața unui MOȘ, al unui Bătrân al neamului nostru. Și daca Părintele se simțea pe sine atât de „ Nimic”, cum el însuși spunea… noi, toți ceilalți, cum și ce ne-am mai simți a fi…?!

Tăceam și priveam lutul dintre scândurile vechi ale podelei amestecate cu ploi și fire de iarbă și urmele celor fără-de-număr genunchi care și-au lăsat legământul în chilia Bătrânului. Lacrimile își urmau cursul lor.

Acolo, în cămăruța de lemn, fără sobă, fără plită, afară un ger aprig, iar noi, încălziți trup și suflet de cuvintele pustnicului Munților Neamțului, nu mai simțeam nimic din atingerea firescului naturii și a anotimpului frunzelor căzânde, de cupru. Eram toți o bucurie în fața acestui monah-lumânare, cu harul strălucind în lăuntru și cu ochii…ochi ce priveau spre noi din alte lumi, cu rădăcini înfipte adânc în Cer. Ochi ce deja aveau lăcaș în Boltă și, de Acolo, simțeam că își îndreaptă blândețea și Cuvântul spre noi.

„Așa, copii, să vorbiți și să vă rugați la Măiculița Domnului, să vă rugați, așa, simplu și din inimă și să vă feriți de mândrie. Da, să vă feriți, copii, că mândria nu e bună. Mândria nu e semn de sănătate. Când un om e mândru, e un om bolnav. Să nu vă simțiți mai buni decât alții nici măcar cu o fărâmă. Nici măcar. Ca acea fărâmă e boală curată și prin ea vine căderea. Ziua să fiți cu grijă la ce faceți și vorbiți. Că din ce faceți și gândiți, adunați ori lumină ori întuneric.”

Și apoi își reîncepe Părintele rugăciunea, binecuvântările. Nu mai auzeam decât Măiculița Domnului și Doamne Iisuse…și Rugăciunea inimii, rostită atât de curat, cu sufletul și cu mintea unite.

„Să vă rugați neîncetat. Și să știți că singuri nu faceți nimic. Duhul Sfânt lucrează prin voi, prin puterea rugăciunii. Dar trebuie să vă rugați din inima, nu așa…nu așa doar cu mintea. Gura, mintea și inima să vă fie în rugăciune.”

Îl vedem lăcrimând și îmi amintesc de vorbele aceluiași Părinte: că în rugăciunea adânca vin și plânsul și oftatul câteodată, din aceeași iubire de Domnul. Lacrimile sunt atât de frumoase, atât de eliberatoare, iar când ele se unesc cu spiritul rugăciunii, te întorci în acel Acasă al sufletului.

„Să nu uitați de smerenie. Și fiți cu grijă, diavolul dă mereu târcoale. Mai ales dacă aveti daruri! Nu aveți nevoie de lauda nimănui. Să stiți că nu sunt de la voi darurile, tot de la Duhul Sfânt sunt date toate. Stați în smerenie și lăsati Duhul Sfânt în voi și să-l păstrați acolo cu rugăciune curată. Că unde e rugăciune curată și smerenie , Duhul Sfânt lucrează și stă de veghe. Și când vă rugați, să nu aveți gânduri. Să fiți numai voi cu Dumnezeu. Și să nu uitați: nimica sunt eu, nimica am. Totul vine de la Duhul Sfant. Și să nu judecați, copiii mei, pe nimeni. Că trăim acele vremi. Când nu mai este nevoie să vină Iisus pe pământ, că omul a făcut el judecata de unul singur…( Începe  Bătrânul a lăcrima.). Unde e judecata de om, Duhul Sfânt nu mai este.”

Când Părintele părea a se odihni în cuvânt, începea a se ruga și mai cu putere. Iar noi nu mai știam de noi. Simțea Bătrânul că eram pierduți și, totusi, atât de re-găsiți, ne privește cu atentie și începe să zâmbească înainte de a ne povesti:

„Să vă învăț ceva. Că zic asta la toată lumea care vine la mine. Când vă supără careva, vă vine în gând să îi spuneți: m-a ocărât și o să-l ocărăsc ( „a ocărâ”, regionalism în zona Moldovei, înseamnă a certa, a dojeni ), mi-a zis, dar lasă ca i-o zic și eu…! Dar voi așa să faceți. Așa să ziceți în voi: o să-l ocărăsc mâine, nu acum. Și apoi rugați-vă. Și până mâine o sa vă treacă. Și bine veți face. Și mare bucurie o să aveți făcând așa. Bucurie duhovnicească. Bucuriile duhovnicesti sunt fără preț. Cine iubește tăcerea iubește veșnicia, să nu uitați!

Și dacă vă lauda careva vreodată prea tare și insistent, să stiți că așa cum vă laudă, la fel vă poate și dojeni sau judeca mâine. Voi să nu cătați (să nu luați aminte) nici la lauda lui, nici la vorbele de ocară. Și nici să-l judecați, pentru ca mai rau veți cădea”.

Nu știm cum și când, dar la un moment dat, ne-am trezit toți patru cu mâinile cuprinse de mâinile Părintelui: două femei și doi bărbați, păream niște copilași cu palmele adunate într-un buchet de mâini de uriaș. Nu pot descrie bucuria noastră, simțeam atunci că după ce vom ieși din chilia Părintelui, nu va mai fi nici o diferență între starea noastră de suflet și cea a copiilor care ne așteptau deja jos, în vale, mai jos de gospodăria bătrânei Georgeta. Părintele ne-a chemat apoi pe fiecare în parte, la o deschidere de suflet în taină.

(…) După un timp, am pășit ca la început, împreună, în chilia de taină străbună. Ne-am îmbrățișat cu toții într-o uitare de ne-timp, ne-am pironit ochii în privirea aceea de Cer și de sfințenie și, înainte de a primi binecuvântarea de „purcedere” la drum, de la iubitul pustnic, mi-au revenit în minte câteva cuvinte pe care le aveam îi memorie, citite, auzite, nici eu nu mai știam de unde veneau: “Un sfânt care știe despre el că este sfânt înceteaza să mai fie sfânt.”

Iar blândul pustnic Proclu spunea despre el că este un nimeni, „sunt nimica”.

De aici un singur adevăr e revelat: harul său încă din această Lume, trăirea înrădăcinată în două lumi: a noastră ( teluricul care îl mai lega doar cu trupul) și Cerul, Cerul din el însuși și Cerul de deasupra tuturor lumilor, pe care îl simțeai, îl vedeai cu ochii inimii strălucind pe chipul metamorfozat în lumină.

Și așa ne-am luat rămas bun de la Părintele Proclu Nicău, unul din sihaștrii munților noștri, rămas bun până la urmatoarea re-vedere binecuvântată. În iubire, cu pace. Simțeam că voi reveni curând. Și am revenit în atâtea alte dăți- binecuvântate ceasuri.

Iți mulțumim, Părinte iubit, Bătrân al neamului și al munților, mulțumim dincolo de cuvinte, de amintiri, îți mulțumim așa cum ne îndemnai, în rugăciune.

Acolo, în miez de inimă, distanța și Timpul nu mai există, acolo ne putem reîntâlni oricând, întru Domnul.

Autor: IRINA PETRA STROE

Sursa: activenews.ro

Abonează-te la newsletter