Cultură și Familie

Bogdan Alexandru Duca: „Familia asta nu mai e ceva firesc ci e un ideal. Un ideal tot mai îndepărtat.”

Una din marile probleme ale referendumului pentru familie a fost acela că nimeni nu a vorbit realist despre familie.
Și pentru majoritatea oamenilor, nu e chiar clar în cap ce e cu ”familia tradițională”. Nu e clar nici măcar ”tradiționaliștilor”.
De asta, privind retrospectiv, bătălia era pierdută din oficiu.
Într-o lume în care ideea de familie este mai degrabă o bătaie de cap decât o cetate de scăpare, faptul că homosexualii și-ar dori așa ceva poate fi mai eficient de contestat cu ajutorul bancurilor de….”familiști”. Explică-i cum e cu soacra, cum e cu nevasta când te enervează și cu copiii când se emancipează și ….îi va trece.
În schimb s-a preferat un soi de telenovelă idilică: familia ca o comuniune perfectă de iubire, armonie și fericire, fără griji.
Dar în România, la 140 de mii de căsătorii pe an (o medie), se înregistrează 30 de mii de divorțuri.
Deci peste 20 la sută din cupluri eșuează în atingerea idealului marital și merg la divorț. Asta într-o Românie în care în bună parte din țară divorțul poate aduce un stigmat social.
Și stăm bine. O statistică din 2014 arată că în SUA și Rusia doar 50 la sută din căsătorii reușesc să nu ajungă la divorț. Iar în alte țări occidentale, nici atât. În Belgia, doar un cuplu din trei nu ajunge la divorț, de exemplu.
Dincolo de predică, motivul este simplu: familia chiar și-a schimbat înțelesul în modernitate.
Nu mai este necesară în sensul în care era până acum 100 de ani. Femeia nu mai are nevoie de bărbat să îi ofere legitimitate socială și protecție. Bărbatul nu mai are nevoie de zestrea femeii și de alianța cu familia extinsă acesteia ca să se consolideze social.
Cât despre copii, ei nu mai apar ca o necesitate, ci ca o complicație economică și socială într-o lume care nu mai are milă cu astfel de ”mofturi”.
De fapt, familia acum nu se mai întemeiază pe instinct și nevoie socială ci pe …..iubire. Ce e iubirea?
E greu de estimat când treci prin câteva iubiri până ajungi la preot ca să te însori/măriți. E instinct erotic, e și simțământ mai profund, dar nu e în niciun caz un ciment suficient pentru un angajament pe viață, amenințat cu canoane și încă cu stigmat social, în caz de rupere a lui.
Biserica a preluat această retorică: a familiei întemeiată pe iubire. Frumos, cântat de atâtea telenovele, amorul a devenit și parte a retoricii teologice.
Și a unei propagande tot mai neconvingătoare.
Pe de o parte este retorica de broșură, cu imagini de familii perfecte: el tânăr, înalt, sănătos, cu părul vâlvoi, barbă macho, sau neras aranjat.
Ea, înaltă, picioare zvelte și frumoase ce sunt parțial mascate de o fustă decentă, un pic sub genunchi. Inspiră sănătate, energie, sportivitate, dar și feminitate în hainele ei moderne și totuși clasice.
Lângă ei, 3 copii cârlionțați, bucălați, frumoși ca din povești, cu obrăjorii roșii, plini de puritatea copilăriei.
Uneori apare și un câine. Pisicile sunt evitate. Nu sunt….familiste.
Dar aici e greșeala standard. Familia asta nu mai e ceva firesc ci e un ideal. Un ideal tot mai îndepărtat.
Burtica, chelia, ridurile, celulita, sânii lăsați (că doar nu o să îți pui silicoane între sarcinile a doua și a treia), vergeturi, poate niște copănele mai dolofane, un bad hair week…. Astea sunt mainstream, nu familia de broșură.
Și în broșura aia nu se mai spun multe. Nu se spune cum e cu rata la casă, cum e să ai job și copii, cum e să ai nevoie de al doilea job ca să îți permiți al treilea copil.
Și nu vorbește nici despre frustrările familiei tradiționale când vecinii și prietenii netradiționali sunt la ski în Austria sau pe plajă în Ibiza, în timp ce tu visezi să pleci cu tot tribul la Nisipurile de Aur (că la Jupiter e prea scump)….
Or astea sunt problemele familiei tradiționale.
Cum le înfruntăm?
Pe de altă parte, este familia din imaginarul predominant monahal creștin tradițional. Familia din visele lui Ioan Gură de Aur…
Pe Doxologia tocmai am citit un articol scris de părintele Nicolae Tănase în numele unei….tinere femei.
Nu îi cunosc experiența părintelui Tănase în calitate de tânără femeie. Dar în secolul acesta, cine sunt eu să mai asum genul cuiva? Ar fi incorect politic.
Dar am citit aceste rânduri ale sale:
”Noi, ca soţii tinere, nu mai ştim să ne primim soţii, care sunt aşa cum sunt ei educaţi – cum i-am ales, aşa sunt – dar, deşi îi iubim, nu ştim să-i primim în casă. Şi nu ştim, prin purtarea noastră, să-i schimbăm în bine. Şi apoi dorim ca prin acatiste şi prin rugăciuni să-i modificăm. Dar nu reuşim, pentru că noi nu facem nici măcar un minimum – acela de a avea o obişnuinţă firească în amabilitatea de a-l primi sau, atunci când pleacă, de a crea o anumită ambianţă
Prima reacție, ca bărbat, a fost: ”Mișto”.
Dar a doua reacție, de om rațional, a fost: ”Ce? Din ce secol vine tânăra femeie Nicolae Tănase? Probabil secolul IV, că tot îl invocă pe Ioan Hrisostom….
Deci cum apărăm familia până la urmă? Că se pare că gay-ii sunt chiar ultima ei problemă.
Iar prima ei problemă este că nu mai atrage pe heterosexuali.

Despre autor

editor

comentarii

Adauga un comentariu

Abonează-te la newsletter