C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for General

Dan Diaconu: ”Neotributul”

Dacă nu știați care-i miza cu „agresiunile” rusești care se înmulțesc precum pricii pe câine, cred că e timpul să înțelegeți. După o propagandă acerbă în care rușii au fost identificați și arătați cu deștu până și-n pesta porcină, vine „eliberatorul” și ne spune că, iată, el e cel care ne protejează. Până acum cică a făcut-o benevol.



V-ați întrebat totuși care-s costurile adevărate ale menținerii trupelor americane? În afara faptului că absolut tot ceea ce înseamnă clădire, teren s.a.m.d. e pus gratis la dispoziție, armata americană nu plătește niciun impozit pentru construcțiile pe care le face sau terenurile pe care le ocupă. Mai mult, în respectivele zone se cedează suveranitatea, legea care acționează fiind cea americană, nu cea românească. Asta înseamnă că, dacă ești omorât într-o bază americană, vinovatul nu va fi judecat în România, ci i se va face un blat de proces în SUA, unde va fi scos nevinovat.

În caz că nu știați, soldații americani nu plătesc nicio taxă în România. Banii de TVA li se returnează pe baza chitanțelor depuse la fisc de comandamentul american. Mai mult, în cazul în care cumpără combustibil, li se returnează accizele și restul taxelor de solidaritate incluse în acel preț. Cu alte cuvinte, în timp ce un om normal plătește cu 5 lei litrul de benzină, americanul îl ia cu 1.2 lei. „C-așa e ei, mai săraci!”

În afara acestor mizilicuri, România mai acoperă între 30%-50% din cheltuielile trupelor staționate. Despre banii ăștia nu v-a spus nimeni, dar dacă veți studia bugetul Ministerului Apărării veți vedea că sunt incluși într-un capitol distinct.

Asta a fost până acum. Lucrurile însă se schimbă deoarece Trump a inițiat programul “Cost Plus 50”. Știți ce înseamnă asta? Nici mai mult nici mai puțin decât că țările în care staționează trupele americane vor fi obligate să plătească 100% din toate cheltuielile armatei americane, la care se va adăuga un premium de 50%. Așa, de amorul siguranței pe care ți-o oferă „Unchiul Sam”. Ca să înțelegeți mai bine ce presupune asta, vă voi da un exemplu banal. În cazul în care armata americană decide că „rușii e pă noi” și că trebuie să aducă aici tehnică militară avansată, România va decarta banii necesari transportului și întreținerii la care vom adăuga 50%. Dacă Unchiul Sam decide că trebuie să aducă inutilele avioane F35 pentru patrulare, vom plăti atât transportul lor aici, cât și cheltuielile de funcționare și întreținere, în ciuda faptului că, în realitate, ele vor servi strict antrenamentului soldaților americani, neaducându-ne niciun beneficiu. La fel și cu scutul lu’ Pește. Cu toate că acel monstru inutil asigură strict securitatea SUA, în timp ce pe noi ne transformă în țintă rusească, va trebui să-i plătim întreținerea la care, desigur, vom adăuga și plusul de 50%.

Iată cum tributul vine acum sub o altă formă: cea a, chipurile!, asigurării protecției. Dacă până mai ieri ne-au jupuit de bani cu fier vechi vândut ca tehnică militară, acum au inventat o șmecherie mult mai eficientă: plata pentru nimic. Cel mai probabil, de anul viitor, bugetul Ministerului Apărării va trebui majorat substanțial. Cei 2% din PIB se vor duce lejer spre 5%-6%. Din nou suntem proștii istoriei și ne lăsăm jumuliți.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Dan Diaconu: “Mafia de la ANSVSA”

În urmă cu vreo două luni s-a descoperit somon cu Listeria. S-a făcut ceva tam-tam, dar s-a pus batista pe țambal. N-a trecut mult și un alt sortiment de somon a fost detectat cu aceeași bacterie. Oare cum naiba, după prima alertă alimentară nimănui nu i-a trecut prin cap să blocheze întreg somonul existent în galantare pentru analize?



Înțeleg că amenda pentru magazinul surprins se ridică, în cel mai rău caz, la câteva mii de euro. Imaginați-vă ce impact poate avea o asemenea amendă derizorie pentru un supermarket care vinde de câteva milioane de EUR/zi. Cu siguranță nu doar că nu simt, dar nici nu cred că bagă în seamă. În mod normal, pentru o asemenea problemă, magazinul în cauză ar trebui închis câteva zile, făcută o dezinfecție temeinică, refăcute analizele personalului care intră în contact cu acea marfă s.a.m.d. La noi nici măcar nu se închide raionul unde s-a constatat problema!

Atunci, cu siguranță nu vă mai miră că o tonă și jumătate de pastă de mici infestată cu salmonella a fost descoperită mai zilele trecute? Produsă de un concern german și distribuită prin câteva rețele de supermarketuri, pasta a ajuns bine-mersi la consumator. Alerta alimentară a fost dată la o zi de la expirarea produsului, iar de retras nu s-au retras decât aproximativ 20 kg. Hai să fim serioși, treaba pare cusută cu ață albă. Probabil s-a așteptat cumpărarea întregului lot și abia apoi s-a dat comunicatul. Doar proștii înghit fără probleme!

Sunt mii de asemenea incidente pe scară mică peste care se trece ridicând din umeri. Când e vorba de un producător extern, comunicatele sunt vagi, nu se spune nici numele producătorului și nici măcar numele magazinelor în care s-a comercializat. Nu care cumva să afli și să te ferești să mai cumperi de la criminal! Când e vorba de români însă, treaba devine critică.

Mai țineți minte cu povestea cu producătorul de lapte din Argeș? S-a descoperit o problemă cu un lot de brânză aflat în galantarul unui vânzător. Cu toate că probele-martor au demonstrat că brânza respectivă nu avea cum să plece infestată din fabrică, s-a făcut un tam-tam național, avându-l în frunte pe tiripliciul de ministru tehnocrat al agriculturii. Pentru un producător de mici dimensiuni, o asemenea furie echivalează cu falimentul.

Se vede de la o poștă discriminarea producătorilor autohtoni. Dacă e vorba de vreun neamț, francez, olandez sau altceva, totul e amintit cu discreție. Sau, și mai scandalos, se pune batista pe țambal până când lotul cu probleme e cumpărat și, probabil, îngurgitat. Abia atunci bravele noastre autorități se strofoacă.

Poate ar fi interesant să aflăm cu ce se ocupă ANSVSA-ul? A evaluat cineva activitatea birocraților ălora care fac umbră prin birouri și cad la blaturi cu șmecherii? A corelat cineva numărul de angajați din birourile respective cu performanțele lor? S-a întrebat cineva de ce sunt plătiți ăștia? La cum arată lucrurile, întreaga structură de securitate veterinară pare o mafie națională în care producătorii și vânzătorii sunt protejați, nu controlați. De ce naiba nu se desființează această structură absolut mafiotă? DNA-ul a mișcat ceva în direcția investigării acestei mafii? DIICOT-ul are habar că otrăvirea populației are același efect ca un atac terorist? De ce nu mișcă nimeni nimic? Îi protejați pe infractori pentru că-s nemți sau francezi sau mai știu eu ce?

Asistăm la un jaf național de neimaginat. Am ajuns să mergem cu teamă la cumpărături deoarece ceea ce cumpărăm de-acolo e strict otravă. O otravă scumpă ocrotită de bravele noastre autorități. Poate că ar fi timpul să resetăm țara! Cât mai acceptăm golănia?

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Academicianul Bogdan C. Simionescu: „Trebuie să ne recâștigăm demnitatea!“

RL: Academia Română este percepută în societate ca ceva osificat, închistat, prea puțin implicată în treburile cetății. De ce această percepție?



Academicianul Bogdan C. Simionescu: Pentru că nu se cunoaște cu ce anume se ocupă instituţia și, parțial, este și vina Academiei. Încă se mai păstrează, deși într-o mică măsură, ideea savantului izolat în turnul de fildeș, idee care nu mai poate fi susţinută de pe la începutul secolului trecut. De fapt, Academia este prezentă şi activă în societate, dar nu iubește vâlva, nu-i plac agresivitatea, vulgaritatea şi scandalurile. De multe ori, reacțiile Academiei – de altfel firești, civilizate, logice şi bine documentate – s-au „bucurat“ de atacuri urâte și nejustificate – şi pot să vă dau exemple în acest sens.

Academia Română a conceput şi trimis decidenţilor memorii în care se arătau consecinţele negative, pe termen mediu și lung, ale tăierii iraţionale a pădurilor. Înainte de 1990, 33% din suprafața țării era împădurită, ceea ce era ideal pentru locuitorii ei şi pentru mediu. Acum am ajuns la sub 29%, tăind mult, dezordonat și fără nici o justificare economică – am exportat lemnul ca atare, la preț mic, fără să-l prelucrăm (şi asta, în timp ce unele ţări europene au interzis complet tăierea propriilor păduri…). Altă dată, în apropierea sărbătorilor pascale, am adresat politicienilor un apel la calm şi dialog, la găsirea unor puncte comune, chiar la un anumit consens asupra unor probleme cu care se confruntă societatea. Și de această dată au existat interpretări maliţioase. Un an mai târziu, am semnalat pericolul înstrăinării pământului, a terenului arabil, pe care nici măcar nu știm cui îl vindem, după cum nu mai ştim nici măcar cât din suprafaţa ţării ne mai aparţine. Nici o țară est-europeană nu a adoptat o politică atât de păguboasă din acest punct de vedere… Am fost criticați, și la fel s-a întâmplat și când am luat atitudine împotriva deteriorării accelerate a procesului educativ, a învăţământului.

Vă referiți la manualele alternative?

Printre altele – pentru că şi programele şcolare sunt greu de înţeles şi acceptat. Ce înseamnă, de exemplu, istorie alternativă? Îl transferăm pe Ștefan cel Mare din Moldova în Banat sau într-un alt secol? Ce înseamnă alternativ? Lucrurile sunt aşa cum sunt, cu părțile lor bune și mai puțin bune, nu le putem schimba după plac sau interes. Ştiinţele exacte sunt… exacte! Literatura noastră – de la cronicari până astăzi – este cea pe care am predat-o zeci de ani în şcoli – de ce să o „reinventăm“, să o negăm, să o mutilăm? Am fost criticaţi şi când acad. Solomon Marcus şi cu mine ne-am exprimat public punctul de vedere referitor la eliminarea limbii latine şi diminuarea numărului de ore de limba şi literatura română, istorie şi geografie din gimnaziu. Din fericire, am avut câştig de cauză. A fost ultimul demers public al domnului acad. Solomon Marcus.

În general, oamenii se feresc să intervină, pentru că noi, ca societate, am pierdut obişnuinţa dialogului responsabil, civilizat şi argumentat. Uitați-vă la TV, la talk show-uri. Vorbesc câte cinci persoane în același timp. În momentul în care „oponentul“ începe să afirme ceva, nu este ascultat, pur și simplu se caută contraargumente – chiar absurde – pentru a-l „anihila“. Discutăm pentru a lovi, a jigni, nu pentru a lămuri, a înţelege.

Academia contribuie mult la progresul acestei naţiuni, în diferite domenii. Cercetătorii ei au terminat Dicțio­narul Limbii Române – o operă monumentală de 19 volume ce însumează peste 18.000 de pagini. Redactarea lui a durat 105 ani. Nu-i atât de mult precum pare, pentru că realizarea dicţionarului limbii germane a durat 75 de ani – și nemții sunt, to­tuși, nemți! Dicționarul este un instrument de care orice națiune are nevoie. Apoi, Istoria Românilor – 11 volume însumând 10.000 de pagini. S-a editat Istoria Literaturii Române, serie coordonată de acad. Eugen Simion, care conduce Fundația Națională pentru Știință și Artă. În plus, Fundaţia a publicat peste 220 de volume, exclusiv din sponsorizări, fără implicarea statului român – este vorba despre operele complete ale clasicilor literaturii române.

Și mai e ceva. De la politicieni am preluat „principiul“ political correctness. În spatele corectitudinii politice se ascund multe, inclusiv posibilitatea şi chiar dorința de a nu face nimic, lipsa asumării responsabilității. Acest concept are multe repercusiuni negative. Eu, cetățean de rând, cercetător, profesor universitar etc., în momentul în care văd că școala, învățământul se îndreaptă într-o direcţie greşită – şi totul porneşte de la educație – nu mai intervin, tot din cauza political correctness…

Am reușit să distrugem școala – care era performantă, aşezată pe principii sănătoase. Acum, în România secolului XXI, această țară, membră NATO, UE, care îmbrăţişează globalizarea fără să știe ce presupune aceasta, avem 10% analfabeți, peste 30% analfabeți funcționali, ne confruntăm din nou cu TBC-ul! Vorbim de globalizare neînţelegând fenomenul şi fără a conştientiza prețul pe care îl vom plăti… Suntem total nepregătiți.

De cine depinde acest lucru? Ne putem păstra identitatea în această globalizare?

Depinde în primul rând de noi. Dar mai întâi trebuie să ne recâștigăm demnitatea şi suveranitatea. Și, atenție!, e vina noastră, nu ne-a impus nimeni să procedăm aşa. Mi-aş dori să urmăm exemplul polonezilor din acest punct de vedere.

Am fost de multe ori în Polonia, pentru diverse colaborări ştiinţifice, am şi predat acolo, îi cunosc și pot să afirm că poloniezii au demnitate. Pe vremuri ­citeam foarte mult, împrăștiat și cam orice, dar citeam sute de pagini zilnic. Vorbind cu prieteni polonezi am amintit de Sienkiewicz, ale cărui romane istorice mă impresionaseră. Ei mi-au spus că Sienkiewicz, văzând că Polonia dispărea ca țară, a dorit să o readune în jurul lui, să-i mobilizeze pe polonezi – şi de aici opera sa monumentală, deşi nefondată pe evenimente reale…

Eu nu pot accepta că po­porul care i-a dat pe Eminescu, Brâncuși, Enescu este o națiune de mâna a doua din punct de vedere cultural sau că este reprezentat de o cultură minoră.

Am creat o lume artificială. Învățământul l-am distrus noi. În 29 de ani am avut 26 de miniștri ai Educaţiei. Învățământul unei ţări nu este o problemă de partid.

Ce a făcut Academia în acest sens?

Academia a gândit, derulat şi finalizat un mare proiect axat pe strategia dezvoltării României în următorii 20 de ani. Primul capitol este dedicat învățământului și a fost coordonat de acad. Ioan Dumitrache. La realizarea sa au participat cercetători, cadre didactice din universităţi, specialişti din învăţământul preuniversitar.

A rezultat o lucrare extrem de solidă prin cele 13 proiecte care cuprindeau, pe domenii, strategia de dezvoltare a României în viziunea Academiei Române. S-a muncit peste doi ani și materialul se întinde pe mai mult de 2.000 de pagini. Au contribuit câteva sute de persoane, în principal din institutele/centrele Academiei, dar și din ministere sau mediul privat, Banca Națională etc. Proiectul a fost dezvoltat pe trei variante de evoluţie a Uniunii Europene – una optimistă, una pesimistă și una (să spunem) medie. Am luat în calcul şi ţintele care trebuiau atinse, şi etapele care trebuiau parcurse, dar şi finanţările necesare şi sursele de finanţare.

Cine a văzut această strategie?

Strategia a fost transmisă ministerelor şi Parlamentului şi a fost postată pe site-ul Academiei. Nu spun că toate propunerile Academiei, cuprinse în proiecte, sunt excelente, dar marea majoritate sunt. Când am prezentat diferite părţi ale ­strategiei au apărut, imediat, intervenţii şi interpretări neprincipiale, pentru că noi nu înţelegem, de fapt, ce ­înseamnă democraţia. Ea presupune întâi obligații și apoi ­drepturi. Şi presupune şi dreptul la libera ­exprimare.

Și ce facem atunci? Stăm pasivi?

Eu cred în puterea exemplului personal, deci vă relatez ce fac eu. Merg și țin prelegeri în licee, de exemplu. Ne plângem de tineri – și avem motive să o facem – dar, în același timp, nu le oferim mare lucru. Sunt întâmpinat foarte bine de elevi, dar evident că muncesc pentru asta, pregătesc teme specifice vârstei lor, nu vorbesc despre cinetică și mecanisme de reacție (sunt inginer chimist)! Abordez subiecte de ştiinţă și cultură, le ofer alternative la subcultura promovată intens, încerc să le arăt că mai există modele. Se poate merge în mijlocul tinerilor – așa făcea acad. Solomon Marcus.

El îi însoţea în taberele de vară pentru a vorbi cu ei, pentru a afla ce şi cum gândesc. Eu am organizat prelegeri la Filiala Iaşi a Academiei, unde la invitaţia mea au conferențiat cel puțin 40 de personalităţi, membri ai Academiei (dar nu numai) – acad. Eugen Simion, acad. Nicolae Breban, poeta Ileana Mălăncioiu, prof. Varujan Pambuccian, prof. Emil Constantinescu, poetul Vasile Tărâţeanu de la Cernăuţi, acad. Octavian Popescu, acad. Nicolae Dabija din Basarabia şi mulți alţii.

Și pentru că am amintit de Republica Moldova, oare nu ar fi bine să facem şi ceva concret pentru românii de peste hotare? Eu sunt ieşean. Aproape de Iași este ceea ce numim Bucovina de Nord. Astăzi avem peste 400.000 de români în zona Cernăuți. Am vizitat de mai multe ori Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi“ din Cernăuţi. Sunt acolo câțiva oameni inimoşi, unul dintre ei fiind poetul Vasile Tărâțeanu, membru de onoare al Academiei Române, un suflet mare şi generos. Acum câteva luni a intrat securitatea ucraineană peste el, i-a luat cărțile, hărţile şi documentele româneşti, iar autorităţile române nu au reacționat în niciun fel. Am fost la Universitatea din Cernăuţi – o clădire minunată, monument UNESCO, construită în timpul imperiului austro-ungar, dar cu banii bisericii şi locuitorilor. La universitate, catedra de Limba română are, pe pereţi, toate fotografiile scriitorilor pe care i-am învățat eu în școală, frumos încadrate și amplasate. În schimb nu deţineau cărți românești. M-am întors în ţară, am încărcat mai multe mașini cu volume de literatură clasică românească, prin sprijinul acad. D.R. Popescu, directorul Editurii Academiei Române, am adăugat şi cele 19 volume ale Dicționarului Limbii Române, și le-am dus la Cernăuţi.

Acum vreo 12 ani, cimitirul românesc din Cernăuţi a fost vandalizat, aproape 70 de morminte fiind distruse, în unele cazuri osemintele fiind risipite. Zece morminte erau ale unor membri ai Academiei Române, printre care și folcloristul Gheorghe Sbiera, unul dintre cei 21 de fondatori ai instituţiei, sau Dimitrie Onciul, fost președinte al Academiei Române (1920-1923). Niciunul dintre acești mari oameni nu mai au urmaşi. M-am implicat şi am suportat financiar refacerea mai multor morminte, asistând, apoi, la sfințirea lor. Dar aceasta nu este o soluție, trebuie intervenit la nivel de stat.
În momentul în care limbile minorităților au fost eliminate din școli, Ungaria a făcut un lucru foarte deștept – a trimis profesori de limba maghiară să predea în Ucraina. Copiii lor învață limba maternă; ai noştri, nu. Revenim la ideea de demnitate naţională…

Trăim o epocă în care suntem foarte divizați.

Da, sunt de acord, în România de astăzi nu mai există dialog, trăim într-un război hibrid şi într-o perioadă nefastă. S-a ajuns în situaţia în care ne este rușine – nu mie! – să vorbim despre patriotism, națiune, identitate naţională, patrimoniu național, cinste, demnitate, suveranitate.

Eu am călătorit şi profesat mult, mai ales în Europa. Francezii sunt foarte naționaliști, dar asta nu în­seamnă că acolo nu trăiesc și cetăţeni de alte naţio­nalităţi sau că nu au fost integraţi, însă pentru ei La France este La France. Peste Ocean, americanii au în fața casei, pe peluză, drapelul american. De ce la noi ­patriotismul a devenit o noţiune anacronică? De ce promovăm politici care nu încurajează sentimentul naţional?

Ce ar trebui să se întâmple în România pentru ca oamenii să-și asume măsuri, proiecte etc.?

În primul rând, ar trebui să pornim de la o pace socială de care nu ne bucurăm de aproape trei decenii. Oricât de rău ar suna, eu cred că avem nevoie de un moment T zero, că trebuie să acceptăm faptul că, până acum unul a greșit mai mult, altul mai puțin, altul deloc. Să trecem peste asta, dar să ştim, să acceptăm că odată depăşit momentul T zero, pentru cel care nu respectă legea nu vor mai exista concesii! Nu putem să ne întoarcem mereu la 1990 și la toate evenimentele care au urmat, la trecut. Ori judecam atunci, cum au făcut-o alții (germanii, de exemplu), ori pornim acum de la zero și începem efectiv să construim. Trebuie să reînvățăm dialogul, discuția constructivă. Exact cum s-a procedat în cazul intrării României în NATO: toţi decidenţii, aflaţi în conflict politic de altfel, s-au întâlnit la Snagov și au decis în consens o strategie spre binele ţării. Trebuie stabilită o direcție, trebuie să avem proiecte realiste pe termen mediu şi lung.

Aveți speranțe că, și cu ajutorul strategiilor realizate de Academie, vom avea în curând o strategie de țară?

E mult de vorbit pe această temă. După ’44 a fost distrusă elita intelectuală a ţării. Numai în anul 1948, din Academia Română au fost expulzați 113 membri, o parte pierind ulterior în închisorile comuniste. În secolul al ­19-lea au existat două generații excepţionale care au realizat atât Unirea Moldovei cu Țara Românească, cât şi Războiul de Independență și Marea Unire. Toți oamenii aceia au sfârşit mai săraci decât se născuseră, nu i-a interesat îmbogăţirea prin politică. Ei au avut idealuri, proiecte de țară, încredere în neamul lor. Nouă ne lipsesc organizarea, perspectiva.

Unirea Basarabiei cu România ar putea reprezenta un proiect de țară care ar mobiliza românii printr-o idee generoasă. Noi, ca  neam, avem o capacitate de regenerare extrem de mare. În istorie ne-am prăbuşit de multe ori, dar cu ajutorul liderilor şi al elitelor ne-am ridicat.

Avem nevoie de un consens social și de un proiect de țară. Ar trebui să încetăm cu injuriile şi acuzele și să începem prin a ne ocupa de educaţie. Dacă apare astăzi o nouă lege a învățământului, rezultatele devin vizibile şi cuantificabile abia după 10-15 ani…

Tatăl meu, un om înţelept, avea o vorbă: Miniștrii vin și pleacă, școala rămâne! Da, noi, românii, avem forță de regenerare și ne-ar trebui câţiva ani de liniște şi înţelegere pentru a ne redresa.

Dacă am vrea să construim, două elemente ar fi vitale: proiectele de țară pe domenii şi finanţarea, pe lângă cea europeană. Și à propos de finanţare, lucrez acum la darea de seamă a Academiei pentru activitatea anului trecut. Finanţarea primită de către Academie de la stat a reprezentat doar 65% din banii pe care i-a utilizat instituţia în 2018. Restul provine din granturile pe care Academia Română le câștigă competitiv, în ţară sau la nivel european. În anii anteriori, finanţarea extrabugetară a reprezentat până la 55%.

Dacă vorbim despre documentele științifice pe care le publică Academia, ele reprezintă 13% din ce se publică în ţară, iar câteva dintre institutele ei sunt, ca vizibilitate externă, deasupra oricărei universități. Sunt unităţi de cercetare foarte competitive, de nivel european, chiar dacă numărul cercetătorilor Academiei este mic – în jur de 1.800. Şi pentru a încheia discuţia noastră, cred că trebuie să rămânem optimişti, dar să îmbrăţişăm un entuziasm realist, bazat pe proiecte serioase, pe inteligenţă şi muncă, pe colaborare şi tenacitate. Ar trebui să înţelegem că viitorul stă în primul rând în mâinile noastre, că împreună vom reuşi mai mult decât divizaţi, că liniştea internă şi conlucrarea reprezintă condiţiile sine qua non ale unui viitor mai bun. Şi ale existenţei noastre ca naţiune.

A consemnat: Maria Capelos

Sursa: România liberă

„Românie, numele tău este Codruța”?

Parcă ne-a luat necuratul mințile. Nu simțim că lumea se schimbă dramatic. Nu înțelegem că schimbarea în curs ne afectează drastic viitorul și amenință existența României ca națiune. Nu ne interesează că, prin recenta schimbarea de strategie a jandarmului lumii trăitor pe marginea Potomacului și prin „atenția” ce ne-o acordă țarul cu palatul ridicat pe malurile râului Moscova, devenim una dintre țintele principale, selectate pentru prima lovitură nucleară, într-un eventual conflict al celor doi.



Politicienii noștri nu sunt preocupați de perspectiva apropiată a acutizării crizei majore dintre giganții economici și militari ai lumii, criză deja vizibilă la orizont dacă ești interesat de soarta poporului tău. Orbiți de praful ridicat din prea desele noastre plecăciuni spre ciubotele apusului, nu mai vedem că armata României a ajuns o umbră a celei care a fost, că bruma de soldați (în mare parte trimiși peste mări și țări să apere interesele altora) nu are cu ce lupta, că avioanele „moderne” (cumpărate la mâna a treia dar plătite ca noi-nouțe) au început să se strice înainte de a se ridica de la sol.

Ni se rupe că din cauza prostiei noastre, un potențial inamic, din oricare parte ar veni el, ajunge la București în doar câteva ore. Ni se fâlfâie că au dispărut ca prin farmec, sau au fost reduse la dimensiuni ridicole, forțele ce apărau țara pe direcțiile strategice din Est, Vest, Nord sau Sud. Pățiți de nenumărate ori în istorie, continuăm ne bizuim exclusiv, ca idioții, pe promisiunile aliatului de peste ocean știind bine că angajamentele aliaților vremelnici sunt cele mai puțin respectate. Iar pentru ca tembelismul să fie deplin, un președinte de țară ajuns pe post de Gică Contra, lipsește Armata de șeful ei militar.

Nu ne pasă că murim cu zile în spitalele insalubre, rămase la nivelul secolului trecut, lipsite de medici întrucât pe doctorii valoroși, fie i-am alungat, fie i-am băgat după gratii. Nu vedem cum ne ucidem bătrânii, lent, prin inaniție și cum ne distrugem viitorul prin plasarea tot mai încăpățânată a copiilor noștri în zona obscurantismului specific analfabetismului cronic. Nu suntem preocupați că deșeurile alimentare ale Europei sunt vărsate la prețuri exorbitante pe piețele românești și suntem otrăviți cu fiecare îmbucătură îngurghitată. Nu ne facem nicio grijă că am ajuns să mai deținem 12% din totalul societăților comerciale ale României, că ne-am amanetat pe nimic bogățiile principale ale subsolului, că pădurile sunt rase fără milă de pe versanții munților de către aceia care își păstrează aurul verde național prin legi draconice, că ne cumpără pământul arabil, pe nimic, oricine din lumea asta mare, indiferent dacă acesta trăiește în peninsula italică, arabică sau pe țărmul Mării Galbene…

Pe noi ne preocupă Laura Codruța Koveși! Forțe politice interne, parlamentari, lumea juridică aflată ea însăși în stadiul de autoflagelare, reprezentanții țării trimiși la Bruxelles cu salarii imense pentru a ne reprezenta țara, analiștii politici, gazetari de renume, televiziuni, toți și toate par a avea o singură grijă: Codruța!  O adevărată isterie acoperă mediatic posibila numire a baschetbalistei medieșene în funcția de șef al viitorului Parchet European. Niciodată, de la așa-zisa revoluție și până azi, nu s-a reușit angajarea atâtor forțe pentru a apăra sau denigra vreun demers cu adevărat serios pentru țară. Dar iată, minunea s-a comis în cazul Codruței! Țara pare divizată, Europa însăși pare împărțită în susținători și adversari ai acestui personaj umflat din răsputeri în importanță, dotat modest intelectual, învăluit permanent într-o mantie de minciuni evidente, dar, surprinzător, înghițite nemestecate pe post de adevăruri incontestabile de o oameni care, priviți de departe, par serioși.

Întreaga operațiune de susținere, de împingere în prim plan a suspectei Laura, sau de denigrare a ei (spun „operațiune” întrucât a fost o adevărată acțiune organizată după tipicul planurilor strategice militare), seamănă incredibil cu o mascaradă. Naivi incurabili, tipic pentru starea românilor în ultimii ani, suntem împinși ca turma într-o farsă sinistră! Într-o înșelătorie de proporții dictată de interese politice meschine. De ce spun asta? Fiindcă pentru noi ca popor, pentru țară, ascensiunea sau decăderea numitei Laura Codruța nu are nicio însemnătate concretă. Aflată în puscăria românească, uitată în vreun birou ministerial la București sau ajunsă procuror pe lângă vreo judecătorie periferică, așezată pe fotoliul bine plătit de la Bruxelles sau devenită mascota vreunui partid politic, femeia aceasta nu influențează în vreun mod mersul treburilor în țară. Cu atât mai puțin, ea poate modifica în sens pozitiv ori negativ bunăstarea cetățeanului (româno-european, azi) trăitor pe aceste meleaguri.

Orbiți de jerbele de artificii aruncate de susținători sau denigratori, nu vedem dincolo de perdeaua înșelătoare a fumului care, profesional, ne este așezat în față. Nu-i  zărim pe adevărații păpușari, nu pricepem mașinațiunile politice care dau viață spectacolului. Dezorientați, nu suntem capabili să înțelegem resorturile reale ale unei asemenea revărsări de forțe.

Ajungem, amețiți și intoxicați de sarabanda minciunilor, să nu observăm cum, cu bani mulți, cu trafic de influență și cu amenințări, în România se zămislește, se naște un mit. Mitul „justițiarei” Koveși, „simbolul corectitudinii”, „sabia neiertătoare a dreptății” care taie nemilos capetele celor care fură țara. Putem crede că țara întreagă, Europa de la Urali la Atlantic, lăsând totul deoparte, se zvârcolesc de grija evoluției în profesie, de soarta, acestei femei. Ajungem să credem, hrăniți cu himere, că numele României este legat pe vecie de cel al „martirei curățirii nației” și să strigăm din toți rărunchii spre cerul infinit, ca să ne audă și generațiile viitoare: „Românie, numele tău este Codruța!” ? (Ferească-ne Domnul de un asemenea blestem! – n.r.).

Autor: Teo Palade

Sursa: Revista Art-Emis

Dan Diaconu: ”Secţia pentru Investigarea Magistraţilor e ultima redută care le stă în gât!”

De ce a fost atâta supărare cu Ordonanţa 7? În fapt e vorba de două paragrafe. Primul prevedea că şefii nu mai pot fi delegaţi, iar conform celui de-al doilea, pentru a ocupa o funcţie de conducere se introducea criteriul bunei reputaţii profesionale. Hai să le luăm pe rând.



Ştiţi ce e cu delegările? Să-l luăm ca exemplu pe nulitate Lazăr. El, conform legislaţiei în vigoare, e demis, doar că Plăvanul a ales să urineze pe Constituţie şi să nu semneze. C-aşa vrea faţa lui de bou. Peste o lună mandatul lui Lăzărică se încheie. Fără prevederile Ordonanţei 7, moş Corega va fi din nou delegat de grupul infracţional denumit pompos Secţia de Procurori a CSM în funcţia de Procuror Şef. Şi dacă Plăvanul va inventa noi motive pentru a nu accepta un alt procuror, Lăzărică va rămâne delegat acolo până la calendele greceşti. Este ceea ce s-a tot întâmplat în justiţie în neagra perioadă a lui băsescu: peste 80% din conducerile parchetelor erau delegări. E simplu de ce: dacă nu prestezi corespunzător te schimba pe loc. Într-un mod absolut natransparent, dar profund pe placul securiştilor. C-aşa-i la ei: se merge pe ordin, nu pe lege.

Cealaltă „bubă”, anume criteriul bunei reputaţii profesionale, presupune ca un procuror care-a avut probleme grave în activitatea sa să nu poată ocupa funcţii de conducere. Hai să vedem ce-ar presupune asta. Spre exemplu, golanilor Onea, Negulescu sau Man, cei care-au făcut abuzuri strigătoare la cer, nu ar mai avea voie să conducă un pachet dacă ar reuşi să rămână în magistratură. De ce e simplu: nu au o bună reputaţie profesională. Vi se pare ceva exagerat? NU, desigur! Acest criteriu aduce doar o brumă de normalitate interzicându-le golanilor imorali accesul la funcţiile de conducere.

Acestea sunt elementele care i-au supărat pe bravii magistraţi haştagişti(în fapt, în majoritate covârşitoare procurori) . Reţineţi că delegare înseamnă în fapt posibilitatea netransparentă de numire a şefilor din justiţie, iar renunţarea la criteriul bunei reputaţii nu-i altceva decât conservarea imoralităţii. E limpede cred pentru oricine care-s idealurile care se ascund în spatele „eroismului” fals afişat de cei care urlă nebunia cu „independenţa justiţiei”. În fapt nu vor altceva decât menţinerea statutului mafiot care le-a adus puteri şi privilegii de neimaginat în nicio ţară din lumea civilizată.

Cum Ordonanţa 7 a fost deturnată – după tipicul celebrei Ordonanţe 13 – nu ne mai putem aştepta decât la o restauraţie completă care se va face în momentul desfiinţării Secţiei pentru Investigarea Magistraţilor. Asta e ultima redută care le stă în gât. Dacă reuşesc s-o frigă, au rezolvat-o: calea mafiei şi a golăniei e redeschisă, astfel încât grupul infracţional al rezistenţilor din justiţie poate elimina şi ultimii profesionişti care se întâmplă să mai fie pe-acolo. Vai de capul nostru!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Comunistoidul tânăr: trăsături generale

Psihologia dornicului de lucruri în comun este destul de simplă: probabil cu un părinte lipsă, lipsit de afecțiune în a sa viață devreme, aerian și boem pe ici colo, fără vreun talent aparte, foarte superficial și incapabil de intimitate cu vreunu, sau vreuna. Vulnerabil și predispus ofensei, el îi vede pe toți ca pe frații săi, până în clipa în care cineva își trage pătura mai tare spre el, că deh, e pătura lui.



Atunci, aflat în veșnica vacanță a sufletului său nealcoș și peticit cu validări furate de ici colo, socialistul de modă nouă,comunistoidul în devenire începe să scoată dinții, arătându-și disprețul și ura , ce-i drept socială dar și personală față de individualitatea, personalitatea și LIBERTATEA de a fi el însuși, a celui care a tras mai tare pătura spre sine, încălzindu-se din resurse proprii: era pătura lui.

Dornic de afirmare, comunistoidul de modă nouă se identifică cu hipsterul, deși îl dezaprobă și pe acela, că-și alocă dreptul de a fi unic. Unicitatea nu e punctul său forte,originalitatea îl pleznește în cap precum un balon umplut cu apă care cade de la înălțime și face pleosc: Are foarte mulți prieteni în funcție de nevoile sale: de moment. Este vegan și militează pentru veganism în toate formele sale: își bate la cap părinții, ba chiar le ia farfuria cu carne de sub nas și începe să ofere legume, pe unde apucă vorbește numai despre dieta lui . E nesigur prin excelență. De fapt, nesiguranța lui provine exact din mediul ostil în care probabil a crescut. Fără afecțiune, lipsit de o mână forte care să-l strunească și pedepească, sau mustre la timp, copiluțul devenit adult, crede că totul i se cvuvine.

Nu se sinchisește să muncească pe 15 milioane, el puate mai mult și vrea mai mult: DOREȘTE, are dorințe și visează. Sigur, asta cînd nu se trezește devreme, pentru a ieși la cafea cu prietenii lui, din motive stupide: să-și etaleze noul ceas de modă capitalistă, sau să servească o cafea la starbucks- compania lui preferată. Susține și el avorturile, în fond, crede deja că suntem prea mulți pe planetă, și este însetat fără să știe de putere. Paradoxal, dacă arp prelua frîiele, ar pasa responsabilitatea altcuiva, fiindcă nu e în stare să-și poarte nici singur căciula, și nici să bea o cafea la fel de singur, drept urmare cei din jur sunt pilonii pe care se sprijină fiecare: la fel de slabi ca el, cade unul, cad toți.

Prin urmare, socialistul flowerpower este un individ slab dotat intelectual, fără discernămînt și cu o foarte slabă- spre deloc conștiință de sine. Are nevoie mereu de cîte un ”spirit guide” și dacă nu cumva l-a găsit deja prin tezele new-ageului comunist, și le inventează. Și dacă nu le inventează, le asimiliează îndată citind presa de stînga frumos colorată, care-l îndoctrinează. Viitorul fără proprietate este un vis al său: orice leneș s-ar putea gîndi cumva la chestia asta: cum altfel să-ți scuzi indolența înaintea mulțimii, făcând din toate neputințele politică generală?

Dar atenție, nu doar în politică se ascunde acest comunistoid cu față de înger și creier de rinocer prăjit, înfometat și dornic de chestii siropoase!

Citește mai departe AICI!

Autor: Andreea R. Hosu

Sursa: Trăsături din front

Iulian Capsali: ”Utopii posibile”

La parastasul de la Clubul MȚR, Cleo le-a luat și pe mezinele familiei, Miriam și Anastasia. În sală au găsit, alergat și prins pisica localului: imensă, simpatică și blândă. După ce au pasat-o de la una la alta cu destulă opinteală, întrebată dacă e pisică sau motan, Miriam o întoarce pe piept, se uită și strigă incorect politic, spre amuzamentul celor din preajmă: “Nu e băiat, că nu are cocoșel! E fată, are țâțici!”



Mă gândesc cu groază că va exista un viitor în care o astfel de constatare ar putea fi penalizată de ideologii LGBTQ, care văd în diferențele dintre sexe un potențial pericol pentru societatea totalitară dementă pe care o construiesc pas cu pas.

Sexul e doar un construct socio-cultural, nu-i așa? Iar animalele sunt un prost exemplu pentru copii, care nu au voie să constate cele firești, ce contravin liniei US(S)R-iste de partid și de stat. PLUS că se va avea ca țintă naționalizarea copiilor, printr-un Barnevernet condus, ca în Finlanda, de pedofili.

Vi se pare imposibil? Mie nu prea.

Autor: Iulian Capsali

Sursa: Iulian Capsali Facebook

Avatarii dictaturii proletariatului, profesorii noștri de democrație?

Două întâmplări de dată recentă mi-au atras atenția și m-au făcut să îmi pun, încă o dată, întrebarea: de unde au dobândit acești foarte vocali și foarte înverșunați „profesori de democrație” expertiza necesară pentru a se pronunța ce e bine și ce nu e bine să se schimbe în legile justiției sau, mai rău, să dea ordin cine să apară la televizor și cine nu în dezbaterea acestor legi?



Primul exemplu fiind filosoful Mihai Șora care a declarat că postul de televiziune Digi 24 „merită să dispară”(!) pentru că l-a avut ca invitat pe deputatul Florin Iordache,fost ministru de justiție, șeful comisiei parlamentare speciale pentru legile justiției. Contează prea puțin sau spre deloc argumentele cu care centenarul monitor de bune moravuri își motivează somația, contează, însă,enorm de mult faptul că, în anul în care se vor împlini trei decenii de la căderea regimului politic monopartid și al ideologiei unice, cineva ridică o asemenea pretenție!

Orice om cu capul pe umeri se poate întreba de unde a învățat cugetătorul Mihai Șora această  lecție a persoanelor prohibite pentru-că au alte păreri decât domnia sa și co-militanții politico-ideologici? Răspunsul nu este greu de dat dacă ne uităm în mapa profesională- sau în dosarul de cadre?!- a domnului Mihai Șora. De unde vom afla că, acum 70 de ani, domnia sa a fost consilier al Anei Pauker, lugubru personaj format și afirmat în anii funești ai proletkultismului stalinist. După cum,tot acum 70 de ani, prin Decretul nr.214/1949, publicat în Monitorul Oficial din 23 mai 1949, a fost înființată Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniștri, adică cenzura. Instituție pe care, Nicolae Ceaușescu a desființat-o, în anul 1976, pentru a introduce… autocenzura! Situație în care îmi vine în minte faimoasa replică-”Altă întrebare?”- a  recent-prohibitului( de către Mihai Șora!) Florin Iordache.

Iar, dacă am deschis discuția,aș mai avea o întrebare: de unde are venerabilul actor Victor Rebengiuc acele foarte necesare cunoștințe în materie de justiție pe baza cărora s-a aflat în fruntea protestatarilor din fața Teatrului Național care cereau demisia ministrului Tudorel Toader? Motivul invocat fiind acela că ultra recenta și contestata ordonanță dată de ministrul de justiție aduce extrem de grave atingeri independenței magistraților. Pun,deocamdată, doar această întrebare, deși, la drept vorbind, aș putea să îi întreb, pe maestrul Victor Rebengiuc și pe co-militanții săi, cum s-ar simți dacă, mâine-poimâine un procuror, un avocat sau un judecător care a vizionat un spectacol în distribuția căruia s-au aflat, s-a apuca să scrie o cronică în care i-a face harcea-parcea, erijându-se în critici de teatru?…

Dar, pentru că am promis că voi mai pune doar o singură întrebare, mă țin de cuvânt și revin la cea pe care am scris-o ceva mai înainte. Întrebare la care avem deja și răspunsul dacă ne amintim că răposatul tată socru al domnului Victor Rebengiuc este colonelul de securitate Alexandru Nicolae Mihuț, despre care cei care l-au cunoscut povestesc cum că își făcea un titlu de glorie din faptul că „i-a stârpit pe bandiții din Munții Făgărașului”. Este vorba despre rezistența anticomunistă de la începutul anilor *50 ai secolului trecut, despre care prea bine se cunoaște că au fost vânați cu bestialitate de Securitatea de sorginte kagebistă. Lucruri pe care nu le spun eu,acum, pentru prima oară ci au fost afirmate public și de mai multe ori, fără însă ca să fie contrazise.

Departe de mine intenția de a limita dreptul la afirmarea deschisă a unor critici aspre și întemeiate, dar dați-mi voie, în numele acestui drept profund democratic, să nu fiu de acord nici cu lecțiile de democrație pe care ni le țin cele două personaje care, fiecare în felul său, se dovedesc a fi doar avatari ai ideologiei și practicii dictaturii proletariatului. Purtând, – atunci sau acum?-, vorba lui Geo Bogza,odăjdiile unei credințe în care nu cred.

Autor: Șerban Cionoff

Sursa: Jurnalul.ro