C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for General

Liviu Pleșoianu: ”E timpul, în pragul Centenarului, să ne hotărâm ce vrem – cu noi și cu țara noastră!”

Țara asta a fost luată ostatică de o Hidră sinistră, de o ființă colectivă monstruoasă, cu zeci de capete, cu zeci de limbi otrăvite. Iar oamenii politici care știu și nu spun, care cunosc dar nu recunosc – sunt PĂRTAȘI!



Drumul meu e cel al adevărului spus până la capăt. Pentru că știu că doar adevărul ne va elibera! Este singura sabie care poate tăia capetele Hidrei. Orice altceva e INUTIL!

Alungarea Hidrei și vindecarea de boala dezbinării printr-un Proiect de Țară curajos, care să ne angreneze cu adevărat mințile și inimile – acesta este obiectivul meu. De aceea am făcut pasul către politică, de aceea sunt în Parlamentul României, de aceea am luat decizia legată de anul 2019.

Iar celor care mă tot sfătuiesc să scurtez lungimea părului am a le spune un singur lucru – eu voi rămâne eu! Nu voi încerca niciodată să par altceva decât sunt doar pentru a “corespunde”. Autenticitatea mea nu este negociabilă. A altora, în mod evident, este…

Cred că e timpul, în pragul Centenarului, să ne hotărâm ce vrem – cu noi și cu țara noastră. Anul 2017 e un început, anul 2018 e hotărâtor, iar anul 2019 va fi o consecință…

Autor: Liviu Pleșoianu

Sursa: Liviu Pleșoianu

Academicianul Eugen Simion: „Cea mai mare eroare a fost desființarea școlilor profesionale!”

Profesori slab pregătiți profesional, nemotivați să îmbrățișeze această nobilă carieră, o infrastructură pe butuci, un adevărat atentat la siguranța elevilor, harababura și scandalul manualelor… Acestea sunt auspiciile sub care s-a desfășurat sesiunea de toamnă a Bacalaureatului. Desființarea învățământului dual în 2009, pe care, cu chiu cu vai, încercăm să-l reimplementăm, coroborat cu același tip de examen și pentru viitorii studenți, dar și pentru cei care vor să devină muncitori calificați, nu fac decât să adâncească, an de an, prăpastia în care alunecăm încet, dar sigur.



Tablou sumbru, în cifre!

Astfel, rata de promovare înregistrată în această sesiune a BAC-ului, înainte de contestații, este de 26%, superioară cu aproape 2% celei din sesiunea de anul trecut (24,1%). Au promovat 7.758 de candidați, dintr-un total de 29.849, numărul celor care s-au înscris, dar care nu s-au mai prezentat fiind mai mare, adică 9.602. Așadar, 21.981 de absolvenți de liceu au fost declarați respinși, fiind eliminați pentru fraudă sau tentativă de fraudă 110. Cum era de așteptat, nimeni nu a reușit să obțină media 10. În topul județelor unde procentele de promovare sunt peste 30% se situează județele Covasna (35,59%), Vaslui (32,17%), Iași (31,75%), Alba (30,24%), Sibiu (30,20%) și Botoșani (30,15%). Rata de reușită în Capitală este de 23,09%. La polul opus sunt județele Giurgiu (14,99%), Ilfov (16,42%), și Mehedinți (19,95%).

Gestionare dezastruoasă a școlii

Profesorul Eugen Simion, președintele Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române: „Dincolo de cifre și procente, rezultatele acestei sesiuni de toamnă a Bacalaureatului nu sunt altceva decât efectele gestionării dezastruoase a școlii românești. Bineînțeles că aceste rezultate au o bază solidă. Poate cea mai mare eroare a fost desființarea școlilor profesionale. Am creat o țară de studenți împopoțonați cu diplome care, după ce trec de „furcile” universităților private, îngroașă rândurile șomerilor, ale oamenilor fără o meserie și fără un viitor”.

Eminescu și pledoaria pentru școlile profesionale

Academicianul Eugen Simion, în același timp și Directorul Institutului de Istorie și Teorie Literară „George Călinescu” a completat: „Mi-aduc aminte despre ce scria Eminescu pe la 1879. El pleda pentru școlile profesionale. Eh, vă dați seama la ce nivel suntem, dacă și acum discutăm despre același lucru? Au dispărut meseriile, posibilitatea de a învăța, de a ucenici în același loc în care se deprind și noțiunile de bază – scrisul și cititul. Apoi, ne mai mirăm că avem o țară de asistați social…”

Sursa: RoBoStiri Vaslui, preluare dupa Evenimentul Zilei

O SITUAȚIE HALUCINANTĂ: KOVESI MAI ”STĂ” ÎNTR-UN FIRICEL. DE CE NU SE RUPE?

Cariera șefei DNA, Laura Kovesi, mai atîrnă doar de un firicel subțire, dar care, în mod incredibil, refuză cu îndîrjire să se rupă. Unii zic că nu vor americanii să se rupă, ceea ce poate fi perfect real, dar problema se pune altfel: cu sau fără voia stăpînilor de la Washington, firul ar trebui să se rupă fără drept de apel. Rezistența lui, pe mai departe, nu face decît să demonstreze, din păcate, că România e Țara lui Papură Vodă, în care legea și bunul simț sunt sfidate în primul rînd de către cei care au puterea pe mînă.



Săptămîna care se încheie a marcat oarece agitație la comisia parlamentară pentru anchetarea alegerilor din 2009. Cum se știe, șefa DNA, Laura Kovesi, a trimis nu demult o scrisoare comisiei, în fața căreia a refuzat să se prezinte, în care scrie, între altele: ”Deoarece temeiul avut la baza constituirii Comisiei speciale au fost informaţiile apărute în spaţiul public cu privire la o posibilă viciere a rezultatului votului pentru alegerea preşedintelui României, desfăşurat în anul 2009, vă fac cunoscut că nici în exercitarea atribuţiilor mele de serviciu şi nici în timpul meu liber nu am luat la cunoştinţă de situaţii ori împrejurări potrivit cărora în alegerile prezidenţiale din decembrie 2009 s-ar implica unele autorităţi publice şi/ sau persoane, altele decât cele prevăzute de lege, respectiv în derularea procesului electoral cu consecinţa vicierii rezultatului acestor alegeri”.

Pentru mulți români, aceste afirmații ar putea fi suficiente: femeia spune clar că nu are nicio informație relevantă despre o posibilă fraudare a alegerilor prezidențiale. Ce se mai vrea de la ea??

E o mare capcană, din nefericire.

Una în care membrii comisiei nu au voie să cadă.

Este absolut de necrezut faptul că, într-o țară care se pretinde democrată, deținătoarea unei funcții de mare greutate în stat refuză să transmită parlamentului o informație simplă, dar clară: a fost sau nu a fost în noaptea alegerilor din 2009 în casa lui Gabriel Oprea?

Jocul de gleznă al procuroarei e năucitor, de la izbucnirea scandalului: se dă lovită în aripă, acordă interviuri minuțios regizate, trimite scrisori și, peste toate, recurge la exprimări cît se poate de ambigue doar pentru a evita răspunsul tranșant la întrebarea de mai sus.

Și nimeni din România, nici măcar Parlamentul, nu o poate determina să-l dea.

Repetăm: nu vorbim aici despre informații privind deturnarea alegerilor de către Kovesi & Coldea, nu vorbim de planificări de lovituri de stat sau mișcări de stradă ori de cine mai știe ce alte chestii oculte care să se fi discutat în sufageria lui Oprea.

Ci doar de un lucru simplu: a fost Kovesi acolo în noaptea alegerilor?

Voit ori ba (noi mergem pe a doua variantă), Laura Kovesi a reușit o performanță majoră: a mutat accentul în totalitate pe ideea fraudării alegerilor; de la comisie, adversarii șefei DNA au speranța să vină date care să susțină această teorie.

Realitatea e cu totul alta: nici nu e de crezut că asemenea informații vor veni, nici nu e nevoie de ele.

Dintr-un motiv foarte banal.

Cariera Laurei Kovesi nu va fi stopată de concluzia – aproape imposibil de susținut cu probe – că ar fi fost parte la înfrîngerea lui Geoană, în 6 decembrie 2009.

Ci va fi stopată fără drept de apel doar de informația că ea a fost prezentă în acea seară în casa lui Oprea.

Potrivit legii 303/2004, mai cunoscută sub numele de Statutul judecătorilor și al procurorilor, art.9,
”Judecatorii si procurorii nu pot sa faca parte din partide sau formatiuni politice si nici sa desfasoare sau sa participe la activitati cu caracter politic.

Judecatorii si procurorii sunt obligati ca in exercitarea atributiilor sa se abtina de la exprimarea sau manifestarea, in orice mod, a convingerilor lor politice”.

Atenție mare la ultimul alineat: ”sunt obligati (…) sa se abtina de la exprimarea sau manifestarea, in orice mod, a convingerilor lor politice”.

Sintagme-cheie: ”sunt obligați”, ”în orice mod”, ”exprimarea sau manifestarea convingerilor politice”.

Nu vorbim de recomandări, ci de obligații.

Iar exprimări și manifestări înseamnă vorbe și fapte.

În 6 decembrie 2009, Kovesi nu a făcut doar act de prezență în casa unui politician, în seara alegerilor.

În 6 decembrie, șefa DNA și liderii SRI Coldea și Maior s-au aflat în anturajul unui întreg grup de politicieni de aceeași culoare, uneperiști, cu trei zile înainte de a se anunța oficial înființarea acestui partid.

Gabriel Oprea, Neculai Onțanu, Anghel Iordănescu, Gigi Nețoiu ori Eugen Nicolicea au devenit, cu toții, lideri marcanți ai partidului – care avea să deruleze primul congres cîteva luni mai tîrziu și a cărui construcție începuse încă din ianuarie 2009 -, în timp ce Vasile Dîncu a funcționat ca o eminență cenușie.

Pe 9 decembrie 2009, un comunicat oficial remis presei de către Gabriel Oprea informa întreaga țară: ”constatăm că se face tot mai acut simţită necesitatea de a aduce pe scena politică românească o formaţiune politică nouă, de centru, o formaţiune politică a stabilităţii naţionale care să se situeze deasupra tuturor intereselor politice, Uniunea Naţională pentru Progresul României”.

Oprea mai explica faptul că noul partid e necesar pentru că există “foarte multă confuzie în politică, multe interese de grup şi de partid, din partea tuturor formaţiunilor politice, când singurul interes ar trebui să fie acela de a acţiona spre binele românilor, de a crea cadrul politic şi stabilitatea necesare pentru ca România să depăşească rapid criza economică”.

Dacă rolul jucat de Kovesi, Coldea ori Maior în derularea alegerilor din 6 decembrie e greu de dovedit – dacă el o fi existat – nu același lucru se mai poate spune despre prezența lor într-un nucleu politic care tocmai pregătea lansarea oficială ca partid politic.

Informația că lansarea acestuia a fost precedată de o reuniune a capilor SRI și DNA cu cei ai partidului este de o importanță covîrșitoare în orice timp și în orice condiții.

Semnalul dat către nenumărate persoane ar fi că noul partid se naște cu binecuvîntarea structurilor de forță ale statului și este crucial pentru evoluția sa ulterioară.

Să ne amintim, în treacăt, fie și numai cazul celebru al locotenentului Alexandru Gheorghe, exclus din armată după ce a participat, în 2012, la un miting de protest îmbrăcat în uniforma militară. Ne amintim cu toții că, la acea vreme, MapN a invocat un articol din Legea nr. 80/1995 a Statutului cadrelor militare, care prevedea interdicțiile și restrangerile exercitiului unor drepturi si libertati, respectiv “participarea la mitinguri, demonstratii, procesiuni sau intruniri cu caracter politic ori sindical este interzisa, cu exceptia activitatilor la care se participa in misiune”.

Locotenentul Alexandru Gheorghe măcar a participat fățiș la acea manifestare politică.
Șefii SRI și cel al DNA au făcut-o, infinit mai grav, pe furiș și au fost dați în vileag.
George Maior și Florian Coldea nu mai sunt pe funcții, deci, recunoașterea participării la reuniunea uneperiștilor nu îi mai poate afecta.

Laura Kovesi, însă, nu poate depăși cadrul legii 303/2004; recunoașterea oficială a prezenței în casa lui Oprea i-ar aduce demiterea pe loc.

Ca să ”fenteze” momentul, Kovesi face tot posibilul să nu ajungă în poziția de a spune tranșant cum a fost în ”Nopatea generalilor”.

Și, spre stupefacția tuturor celor care înțeleg cum stau lucrurile, reușește cu brio.

Autor: Bogdan Tiberiu Iacob

Sursa: InPolitics

 

Kovesi ar fi în spatele unei OPERAŢIUNI GRELE: URMĂRIREA JUDECĂTORILOR

Cu toate că DNA şi Parchetul General se opun creării unei structuri speciale de investigare a magistraţilor, aceasta există deja şi e în subordinea procurorei Florentina Mirică, cea mai bună prietenă a Laurei Codruţa Kovesi. Prin această structură, şefa DNA controlează toţi magistraţii din România.



“Crearea unei direcții specializate pentru cercetarea magistraților nu a fost justificată de apariția unei situații obiective ce ar necesita o schimbare de politică penală și nici nu a fost discutată în cadrul sistemului judiciar; o asemenea modificare ar restrânge aria de competență a DNA, în sensul că procurorii DNA nu vor mai putea investiga fapte de corupție săvârșite de magistrați“, a spus DNA, citat de Independenţa Justiţiei.

Şi totuşi realitatea este cu totul alta: “structura specializata de parchet care sa urmareasca magistrati – cu precadere judecatori -, fata de existenta careia se opun Augustin Lazar si Laura Codruta Kovesi, DEJA EXISTA si a fost creata de catre Laura Codruta Kovesi in cadrul DNA de la inceputul anului 2014”.

Structura poarta numele de “Serviciul de combatere a coruptiei in justitie“, a fost infiintata prin Ordinul nr. 10 din 31 ianuarie 2014 si condus, prin delegare, de catre procuroarea Florentina Mirica, dezvăluie sursa menţionată.

“Florentina Mirica este prietena foarte buna cu Laura Codruta Kovesi, care i-a acoperit in decursul timpului toate abuzurile. Ca dovada, in actiunea disciplinara intreprinsa impotriva lui Mirica, pentru faptul ca a dezvalui public numele unui denuntator acoperit, Kovesi o asista in fata sectiei de procurori de la CSM, scriesursa menţionată.

Va cam dati seama cum judeca acei procurori din CSM acest caz cand stiu ca cea pe care o au in fata ii poate aresta oricand. Revenind la Hotararea 647/2014, din aceasta rezulta ca “adunarea generala” a procurorilor DNA a fost de acord cu crearea acestui serviciu special pentru urmarirea magistratilor, judecatori si procurori deopotriva.

Totusi, intreband mai multi judecatori, unii chiar cu multa experienta in penal, nu am putut gasi pe cineva care sa fi avut habar despre acest serviciu si cine si cum l-a creat”, scriu cei de la Independenţa Justiţiei.

Asadar, acest serviciu specializat de urmarit magistrati EXISTA deja, e in subordinea prietenei Laurei Codruta Kovesi si, dupa cum spunea chiar sefa DNA, acest serviciu este foarte activ.

In concluzie, de ce se teme Laura Codruta Kovesi si Augustin Lazar de creearea unei structuri specializate distincte care sa urmareasca magistrati? Poate pentru ca nu-i vor mai putea controla si timora pe judecatori?. Toate documentele le găsiţi AICI.

Autor: Antonia Hendrick

Sursa: Evenimentul zilei

10 mituri despre pensia publică

Unele dintre ele de-a dreptul minciuni gogonate.



Unul dintre motivele susținerii până în pânzele albe de care mai are parte sistemul precar de pensii private din România, conceput în scopul maximizării comisioanelor și cu neglijarea intereselor beneficiarilor, este convingerea că pensia generațională este un buboi care trebuie cumva să dispară, ca să lase locul pensiei de tip investițional. Asta nu este nici posibil, nici fezabil și nici nu se va întâmpla.

Cele două îndeplinesc roluri diferite, complementare. Pensia publică vrea să acopere nevoia de securitate – „puțin dar sigur” – pe când cea privată încearcă să îndeplinească aspirația la prosperitate, pentru care își asumă și riscurile – „totul sau nimic”.

Ambele modele sunt valide, însă prioritară este oricând și oriunde securitatea (hrană, adăpost) în fața prosperității. Motiv pentru care pensia publică există și nu are niciun motiv să dispară până eventual munca va fi preluată complet de roboți.

Credința că poate și trebuie să dispară vine dintr-o combinație de informații factuale greșite și din interpretarea lor ideologică – un fel de capitalism de bandă desenată.

Iată 10:

În SUA nu există pensie publică și nici în China

Folclorul ăsta urban a început prin anii ’90 printre camionagii – „La americani nu au pensie, muncești până mori”. Problema camionagiilor era că n-aveau vreme să se uite la filme, ar fi văzut că până și acolo mai ieșeau americanii la pensie, dacă așa le cerea scenariul. Dar povestea a supraviețuit și azi, în formula „au dăcât pensie privată”. Nici vorbă! Există pensie publică și în SUA, destul de renumită: „Social Security”.

Povestea cu chinezii care n-au pensie nu se știe de unde a plecat, dar a fost răspândită fără remușcări de un prim-ministeriabil de prin BNR: „De-aia muncesc și economisesc chinezii așa mult”. În China există sistem public de pensii din 1994, când au ieșit din sistemul comunist care asigura oricărui cetățean – că muncea sau nu – „castronul de orez”.

Există sisteme de pensii publice în majoritatea covârșitoare a țărilor lumii. Cele mai prospere – Norvegia, Elveția și Luxemburg (PIB/cap 70-100 mii dolari) au pensii de stat și nici un gând să renunțe la ele.

Țările care nu au pensii deloc sunt Somalia, Sierra Leone și alte câteva din Africa.

Singurul loc în care s-a încercat renunțarea completă la pensia publică a fost Chile, în 1981, în timpul dictaturii lui Augusto Pinochet. În 2008, a trebuit să reinstituie pensia publică, cu efort exclusiv bugetar, pentru că mai mult de jumătate din pensionari nu strânseseră destul în conturi. Dar necazul este mare și pentru cei mai puțin de jumătate care au reușit să strângă banii, după contribuții substanțiale și permanente. Când s-au înscris în sistem, li s-a vânturat perspectiva unei pensii de 70% din salariu. S-au trezit însă cu pensii care sunt la o medie de 40% din salariu și coboară până la 20%. În OECD, din care Chile face parte, media este de 60%. Așa că cine dă Chile drept exemplu de succes, ori nu știe „detaliul” ăsta ori se ferește să-l spună.

Pensia publică este o „schemă ponzi”

Nici vorbă de așa ceva, chiar și ca metaforă e aiurea-n-tramvai. Problema demografică dată de îmbătrânirea populației există, și asta duce la schimbarea raporturilor sociale. Implicit, modul de calcul al pensiei publice va trebui ajustat cu realitatea, fie prin mărirea contribuțiilor, fie prin diminuarea în termeni reali a pensiilor. Dar asta nu este nicidecum un defect al sistemului ci doar un efect. În oricare alt sistem, inclusiv în cel „cu investiții”, ajustarea se produce – prin inflație, cădere de dobânzi sau „haircut” – iar efectul este același.

Există țări unde vârsta mediană a populației depășește 45 de ani – Japonia, Germania, Italia – și totuși sistemul de pensii este funcțional. Media europeană este peste 42 în timp ce în România e abia la 40.

Pentru România, punctul critic va apărea peste încă 20 de ani de acum încolo, când vor începe să iasă la pensie „decrețeii”, care au format saltul demografic al anilor ’70. Nu înseamnă însă că se va ajunge la colaps. În cazul fericit, dacă avem înțelepciunea să încurajăm gradul de ocupare și munca bine-plătită, vom ajunge în situația de acum a Japoniei, Germaniei și Italiei. Dacă vom merge mai departe cu politicile de până acum – muncă prost-plătită, cui nu-i convine să plece – probabil că sistemul va fi restructurat până la punctul în care componenta de subzistență (pensia minimă) devine aproape universală iar plusul venit din contributivitate ajunge neglijabil.

Încă o dată, pensia privată nu este o rezolvare pentru situația asta. O țară săracă și îmbătrânită, cu angajați prost plătiți, nu poate produce nici cine știe ce profit. Falimente bancare, prăbușiri bursiere sau plăți parțiale la titlurile de stat – asta da!

Dacă ar fi să acceptăm totuși jocul piramidal ca metaforă, atunci măcar să o ducem până la capăt cu toate consecințele ei. Capitalismul de bandă desenată spune că întregul sistem financiar este o „schema Ponzi”, nu?

Pensia privată o plătesc eu, pe cea publică o plătesc copiii și nepoții

Orice pensie o plătesc copiii și nepoții, că banii nu se fac singuri! Diferă doar metoda de investiție. În cazul pensiei publice, funcționează „contractul generațional”, salariații în activitate investesc într-un capital social, care să le fie recunoscut mai târziu de la cei care vor avea așteptări similare. În cazul pensiei private, angajații investesc într-un capital economic, care mai târziu le va aduce randament – dar tot pe baza muncii prestate de generația viitoare. Indiferent dacă are pensie publică sau privată, când beneficiarul ei vrea să cumpere un kilogram de cartofi cineva va trebui să îl producă.

Diferența dintre cele două sisteme ține mai degrabă de unitatea de măsură a venitului cuvenit. În cazul pensiei private unitatea de măsură este banul, în cazul celei publice este munca. Însă determinante sunt raporturile sociale. Dacă numărul de pensionari este mare iar cel de angajați mic, ajustarea se va produce oricum. Bătrânii, oricâți bani ar avea (și indiferent de sursă) vor „licita” pentru bunurile și serviciile produse de tineri până la punctul în care proporțiile se re-echilibrează.

La pensia privată sunt banii mei, la pensia publică sunt la mila politicului

Ambele sunt subiecte eminamente politice cât timp banii sunt încasați și redistribuiți prin forța legii. Caracterul obligatoriu al Pilonului 2 face ca el să greveze direct pe taxarea generală a muncii și pe încasările statului, care ajunge în fața deciziei pe cine să favorizeze.

Pentru a permite această redirecționare, statul cere în schimb concesii severe. O bună parte din bani trebuie investiți în titluri de stat, pentru ca astfel să se finanțeze exact deficitul care s-a creeat în acest fel. Practic, o schemă-suveică de pe urma căruia statul se alege cu costuri în plus la datoria publică iar administratorii de pensii se aleg cu niște comisioane pentru practic nimic.
Cât timp banii sunt parcați într-un vehicul de investiții de unde nu pot fi retrași înainte de termen iar vehiculul, la rândul său, îi ține în plasamente obligatorii și discreționare, controlul asupra banilor proprii este o iluzie anesteziantă. Și, tocmai pentru că echilibrul este atât de fragil, riscul cel mai mare pentru un fond de pensii private obligatorii este cel politic – în Polonia sau Ungaria s-a produs deja.

În condiții de liniște și prosperitate economică, o restructurare se poate produce ordonat, astfel încât pagubele să fie cât mai mici. În caz de criză financiară sau bugetară, în schimb, politicul poate lua decizii intempestive devastatoare. La termene lungi, de 40 de ani, astfel de momente nu mai sunt excepții ci certitudini.

Teoretic, pensia publică este supusă unui regim similar, doar că în ambele sensuri. Politicienii „populiști” pot decide mărirea pensiilor înainte de termen sau peste grila existentă, cei „responsabili” vor susține înghețarea, tăierea sau eliminarea lor.

Însă așteptarea că, dacă ar fi desființate pensiile de stat, anumite partide și-ar pierde astfel pârghiile electorale este ușor naivă. Dimpotrivă, într-o situație fără pensii publice, câștigă voturi de la același public partidul care promite că le va reînființa. În plus față de acum, motivația la vot este mai puternică iar partidul are o libertate mult mai mare de a stabili favoritisme în interiorul sistemului.

Banii cu care au contribuit pensionarii actuali „s-au tocat”, nu mai au dreptul la nimic

Aici este doar cinism ingrat venit dintr-o bine-înfiptă mentalitate de țepar. Cei care iau acum pensie au muncit, mai bine sau mai rău, și au construit cu greu baza economică și socială a unei țări moderne, atât cât au putut. Totul în condiții de sărăcie și umilință greu de imaginat. Se putea mai bine? Sigur! Dar generația de acum n-a demonstrat încă măcar atât. A moștenit o rețea de căi ferate, de șosele, o infrastructură școlară și sanitară, un fond locativ și o bază industrială puțin performantă dar peste care s-a mai putut construi câte ceva. Azi, când România produce economic într-un singur an cât altă dată în zece, nu suntem în stare să finalizăm măcar o singură autostradă de la un capăt la altul.

Cei care îi detestă pe pensionari ar trebui de fapt să fie satisfăcuți, că în realitate i-au fraierit. Dacă pensionarii ar cere chirie pentru fiecare școală și spital, dividende pentru fiecare centrală electrică sau rafinărie construită și taxă pentru fiecare drum, aeroport sau cale ferată (cât vor ei de mult, că așa-i în capitalism, nu?), ar avea venituri mai mari decât cele de la stat.

Bugetul de pensii ar trebui să fie echilibrat – cât se încasează atât să se plătească

E doar o bastardizare jenantă a dreptului contractual, spulberată din fericire de CCR în decizia din 2010.

Ca și cum banca ar spune că datorează din depozitele clienților fix atât cât a reușit să încaseze de la rău-platnici sau ca și cum un angajator ar sări salariile o lună că „a trebuit” să-i ia bemveu lu ăla micu’ sau ca și cum o companie nu-și plătește integral facturile pentru că n-a reușit să vândă decât o parte din marfă.

Bugetul de asigurări sociale și contribuția la el nu sunt scopuri în sine ci doar mijloace de a măsura diferențele relative între pensiile în plată. Angajamentul aparține însă societății, iar responsabilitatea generală cade la bugetul consolidat.

Propria incompetență nu poate fi o scuză validă pentru nimeni. Statul datorează sumele întregi – nu „doar pensia” ci și cuantumul ei – atât cât i-au ieșit din calculele făcute tot de el, apoi este treaba lui să găsească banii, direct (să-și prioritizeze veniturile și cheltuielile) și indirect (să țină taxarea muncii la un nivel care să maximizeze ocuparea, etc.). Iar dacă pensiile sunt calculate prost, atunci trebuie corectate prin ajustarea preventivă a modului de calcul, nu prin desființarea legii.

De altfel, bugetul asigurărilor sociale a fost nu doar echilibrat ci de-a dreptul excedentar în anii ’90, când rata de ocupare era încă mare. Atunci statul a preferat să trimită oamenii la pensie pe post de șomaj mascat iar, de ce a continuat să prisosească, să acopere deficitul bugetului de stat.

Atunci ar fi avut sens poate introducerea unei componente investiționale în schema de pensii. Pe când acum mai mult încurcă decât ajută. Cu un buget de asigurări sociale pe minus, nu se întâmplă practic nimic, banii intră într-o schemă suveică. Statul are deficit, dar cu o mână dă bani fondurilor de pensii private sub formă de contribuție iar cu cealaltă îi ia înapoi ca împrumut.
Din asta administratorii privați câștigă comisioane, indiferent dacă fac profit sau pierdere, iar contribuabilii au falsul confort că „sunt banii mei nu ai statului”. De fapt, banii respectivi ajung tot la stat, care are astfel mai puține responsabilități, nu mai multe. Pentru că pensia publică nu are voie să o taie, pe când restructurare pe titlurile de stat poate face la nevoie.

Statul va da faliment iar pensiile private vor supraviețui

Pentru ca un buget public să ajungă în colaps, este nevoie ca multe alte lucruri să ajungă în colaps înainte: moneda, bursa, băncile, asigurătorii, fondurile de pensii. De cele mai multe ri intră în colaps tocmai pentru că a trebuit să le salveze pe unele dintre ele.

Exemple de fonduri de pensii salvate de stat sunt o mulțime, în schimb nu există exemple de state care nu și-au mai putut plăti pensiile și unde pensionarii au fost salvați de pensia privată.

Fiecare sistem cu plusurile și minusurile lui: pensia publică are avantajul robusteții și dezavantajul că poate scădea până la un nivel de mizerie, pensia privată are avantajul uui profit potențial mare și dezavantajul că poate dispărea cu totul.

Pensia investițională preia toate riscurile vehiculului – moneda. Poate fi spulberată de inflație, poate fi înghițită de prăbușirea bursei sau falimentele bancare, ba chiar și de falimentele suverane, poate fi ștearsă de pe fața pământului în caz de război sau poate fi pur și simplu furată de administrator. Oferă în schimb flexibilitate mai multă și randamente potențiale mai mari.

Din punctul ăsta de vedere, pensia generațională este mult mai robustă. Chiar și după o catastrofă financiară sau de orice fel, oamenii reîncep să muncească iar o parte din muncă o direcționează către întreținerea bătrânilor. Dacă viața este mai grea, este grea pentru toată lumea, dar e mult mai simplu să ții socoteala că datorezi un sfert din venituri decât că datorezi o sumă despre care nu mai știe nimeni ce înseamnă.

De altfel, România are experiența asta recentă. Cine a contribuit în ultimii 40-50-60 de ani are acum, de bine de rău, o pensie. Cine a încercat să-și țină și economii pe cont propriu a trecut prin inflația anilor ’90 de 131.278,1% (nu-i nici o greșeală, o sută trei zeci și una de mii la sută) printr-un val de peste 10 falimente bancare în frunte cu Bancorex, peste țepele de la Caritas sau FNI, ultima „garantată” de CEC.

Pensia de stat va fi mică-mică iar cea privată mare-mare

În realitate, ambele sunt corelate cu evoluția economiei, una prin intermediul muncii, cealaltă prin intermediul capitalului. În sistemul de acum, vor merge în aceeași direcție, chiar dacă pot fi momente când una sau cealaltă crește (sau scade) mai rapid. În cazul în care una se prăbușește catastrofal, cealaltă nu are cum fi prea departe.

Excepția de la regula asta poate apărea în una din două situații. Fie fondurile de pensii fac plasamente pe termen foarte lung – necorelate cu restul economiei, fie investesc în țările emergente unde structura demografică este mult mai favorabilă. Nici unul dintre aceste lucruri nu se întâmplă acum.

Garanțiile sunt mai degrabă favorabile pensiilor publice. Punctul de pensie se indexează cu inflația și jumătate din creșterea salariilor, ceea ce înseamnă că pensia poate crește în termeni reali, fie și modest, sau stagna. De scăzut, scade doar dacă scad și salariile, situație în care e puțin probabil ca investițiile să mai producă cine știe ce randament.

În cazul pensiei private, garanția (tot de la stat, că de unde?) este în limita sumelor virate, fără inflație și fără comisioane. Asta înseamnă că după 40 de ani beneficiarul poate să fie „sigur” doar pentru 86% din ce a depus, în termeni nominali. Dacă intervine și o inflație de doar 3%, banii lui mai valorează doar jumătate din cât a contribuit. La o inflație de 5%, mai rămâne doar cu o treime iar dacă inflația medie ajunge la 10% (sunt de ajuns doar câțiva ani de derapaj major), „garanția” mai valorează doar o cincime din suma investită.

La pensiile publice nu există noțiunea de randament

Desigur că există, chiar dacă nu este definit explicit. Randamentul se poate calcula implicit în funcție de raportul dintre sumele încasate și sumele contribuite. Instrumentul de calcul este punctul de pensie, echivalent cu VUAN-ul (Valoarea Unitară a Activului Net) din pensiile private sau alte scheme de investiții.

În ultimul deceniu, „randamentul” total al Pilonului I a fost de 73%, al Pilonului 2 de 123% iar al Pilonului 3 de 96%. Atenție, însă, asta nu zice nimic despre viitor, fondurile de pensii au lucrat la început cu volume mici, astfel că mai recent randamentele au tot scăzut, ajungând în unele luni pe minus sau să nu mai acopere comisioanele.

Și într-un caz și în celălalt, acestea sunt „randamente” de parcurs, contribuabilul știe cât are de dat, iar cât are de primit va putea afla abia din momentul pensionării.

În sistemul de stat nu iei decât o mică parte din cât ai contribuit

Teoretic e posibil orice scenariu, dar în România zilelor noastre cu siguranță nu este așa. Pensia medie este azi ceva mai mult de 200 de euro. Tot 200 de euro era salariul mediu acum 10 ani. Iar acum 15 ani era 100 de euro. Cine a ieșit la pensie acum 10 ani foarte probabil că ia astăzi o pensie mai mare decât orice salariu încasat vreodată.

Situația asta s-a întâmplat pentru că România a trecut printr-un boom economic, însoțit de creșterea pe măsură a salariilor. Nu există vreo garanție că situația va continua.

Totuși, reperul salariilor pare mai atractiv în momentul de față. Românii sunt plătiți mult sub productivitate, șomajul este foarte mic după ce milioane de angajați au plecat afară pe bani mulți iar angajatorii plâng din cauza crizei de forță de muncă.

De asemenea, rata de remunerare a muncii în PIB este cea mai mică din UE – 32% – ceea ce înseamnă că este mai probabil ca ea să crească în detrimentul capitalului. Așa se face că pentru următorii 20 de ani este mai probabil ca punctul de pensie din România să crească mai rapid decât randamentul capitalului.

Autor: Lucian Davidescu

Sursa: Riscograma.ro

De la Karl Marx la Mahomed: Diabolica alianță spaniolă între Stânga și fundamentaliștii islamici

În 2004, Oriana Fallaci scria în cartea sa „Forța Rațiunii”: „La Madrid, procesul islamizării avansează cu rapiditate”.


După atacul terorist de la Barcelona, nu strică să reproducem câteva pasaje din cartea celebrei ziariste conservatoare, care se grăbește să adauge că afirmația despre Madrid este valabilă pentru întreaga Spanie. De la Barcelona la Madrid, de la San Sebastian la Valladolid, de la Alicante la Jerez de la Frontera, aici se găsesc cel mai bine antrenați teroriști de pe planetă.

Nu este o întâlmplare că în iulie 2001, înainte de a se instala la Miami, Mohamed Atta, unul dintre „martirii” de la 11 septembrie 2001, a făcut o escală în Spania pentru a-l vizita pe un tovarăș de luptă deținut în închisoarea Tarragona, expert în explozibili.

Nu este o coincidență nici că, de la Malaga la Gibraltar, de la Cadix la Sevilla, de la Cordoba la Granada, mogulii marocani, membrii familiei regale saudite, emirii din Golf, cu toții și-au cumpărat terenuri frumoase în regiune.

Cu toții finanțează aici propaganda și prozelitismul, îi recompensează pe convertiții cărora li se nasc băieți, asigurându-le o primă de 6000 de dolari, oferă mii de dolari femeilor și fetițelor care poartă vălul islamic.

În această Spanie aproape toți spaniolii cred încă în mitul Vârstei de Aur al Al-Andalus, paradisul pierdut al Andalusiei maure.

Așa cum remarcă filosoafa spaniolă Maria Rosa Rodriguez Magda: „nostalgia Spaniei musulmane apuse și a Califatului omeyyad al Al-Andalus se află în miezul revendicărilor și procesului de legitimare a islamiștilor radicali și chiar al teroriștilor, care revendică ‘recuperarea teritoriului andaluz, care aparține de drept civilizației islamice’.”

Granada musulmană, idolatrizată atât de islamiști cât și de partizanii multiculturalismului și ai dialogului civilizațiilor, validează de fapt scopurile iredentiste ale islamiștilor contemporani.

Această Spanie, unde există o mișcare politică numită „Asociația pentru revenirea Andaluziei la islam” și în al cărei cartier istoric Albaicin, la câțiva metri de mănăstirea unde trăiesc maicile devotate Sfântului Toma, a fost inaugurată în 2003 Marea Moschee din Granada și centrul său islamic.

Acest lucru a fost posibil prin Acordul semnat de socialistul Felipe Gonzales în 1992, care le garanta musulmanilor din Spania deplină recunoaștere juridică.

Înțelegerea s-a materializat prin miliardele vărsate de Libia, Malaysia, Arabia Saudită, de Brunei  și ultra-bogatul sultan din Sharjai, al cărui fiu a prezidat ceremonia de inaugurare și care a spus:

„Mă aflu aici cu emoția celui care se întoarce în patria sa.”

La aceasta, convertiții spanioli (sunt circa 2000 în Granada) au răspuns:

„Suntem pe cale să ne redescoperim rădăcinile.”

Opt secole de jug musulman se digeră greu, scrie Oriana Fallaci, și mulți spanioli au încă Coranul în sânge, ceea ce explică de ce Spania este țara europeană unde procesul islamizării progresează cu cea mai mare spontaneitate. Este de asemenea țara în care acest proces are cea mai mare vechime.

Așa cum explică Alexandre del Valle, ale cărui numeroase lucrări despre ofensiva islamică și totalitarismul islamic sunt copios denigrate de exponenții corectitudinii politice, „Asociația pentru revenirea Andaluziei la islam” s-a născut la Cordoba acum 30 de ani. Și nu fiii lui Allah au creat-o, ci spaniolii de extremă stânga, care, dezamăgiți de îmburghezirea proletariatului și dornici să se dedea altor beții mistice, au descoperit dumnezeul Coranului, și au trecut astfel de la Karl Marx la Mahomed.

Imediat, nababii marocani, altețele regale saudite, emirii din Golf s-au repezit să o „binecuvânteze” cu mulți bani, pe post de „tămâie și rugăciuni”, iar asociația a început să înflorească.

Apostații, provenind din Barcelona, Guadalajara, Valladolid, Ciudad Real, Leon, dar și din Marea Britanie, Suedia, Danemarca, Germania, Italia și chiar America, s-au înghesuit în mod straniu să intre în rândurile nobilei asociații care urmărește revenirea Andaluziei la Islam.

Și aceasta, fără ca guvernul spaniol sau biserica catolică să miște un deget pentru a interveni.

În 1979, în numele sacro-sanctului ecumenism islamo-creștin, episcopul de Cordoba a permis Asociației să celebreze sărbătoarea sacrificiului, sau a decapitării halal a mieilor în interiorul catedralei.

Această naivă amabilitate frățească a creat ceva probleme: crucile au fost luate, Madonele răsturnate, iar cristelnițele umplute cu rămășițe ale mieilor uciși în numele lui Allah în catedrală.

Anul următor, episcopul de Cordoba a sugerat Asociației să meargă să-și celebreze sărbătoarea sacrificiului la Sevilla. Însă la Sevilla se comemora Săptămâna Mare și pe Hristos.

Ceea ce a displăcut mult evlavioșilor și toleranților musulmani: noii frați ai lui Mahomed au urlat la trecerea cortegiului: Trăiască Andaluzia musulmană, jos Torquemada, Allah va învinge!”

Apoi s-au năpustit asupra foștilor lor frați întru Hristos și i-au lovit. Li s-a cerut să părăsească Sevilla. Au mers în Granada și s-au instalat în cartierul istoric Albaicin.

În ciuda anticlericalismului primar, dovedit în timpul Săptămânii Mari la Sevilla, oamenii ăștia nu erau niște naivi. Și-au creat la Granada propria realitate, asemenea celei care fagocita Beirutul în acei ani.

Aceeași realitate care fagocitează în zilele noastre numeroase orașe franceze, german, italiene, olandeze, suedeze, daneze.

Astăzi, cartierul Albaicin este stat în stat. Un fief islamic cu legile sale proprii, cu instituțiile sale, cu spitalul său, cu cimitirul său, cu abatorul său, cu ziarul său, „Hora del Islam”, cu editurile sale, cu bibliotecile sale, cu școlile sale care învață exclusiv Coranul, cu magazinele sale, cu piețele sale, cu băncile sale.

Ba chiar și cu propria sa monedă, bătută în aur sau argint, după modelul dirhamilor, folosiți în epoca lui Boabdil, ultimul suveran maur din Al-Andalus.

Ministerul Finanțelor se face că nu vede circulația paralelă a acestor monede.

Guvernul spaniol, după modelul altor guverne occidentale, permite să se dezvolte un stat islamic independent în stat. Nu ar trebui ca asta să suscite întrebări și îngrijorări? Cum s-a ajuns aici?

Sursa: Rezistenta crestina

În timp ce România nici n-a crâcnit, Polonia refuză categoric așa-zisele avantaje ale directivei privind muncitorii detașați prezentate de Macron

Premierul polonez, Beata Szydlo, a denunţat vineri după-amiază “aroganţa” şi “lipsa de experienţă politică” a lui Emmanuel Macron, după ce preşedintele Franţei a acuzat Polonia că se plasează “la periferia Uniunii Europene” în contextul refuzului modificării directivei privind angajaţii detaşaţi.



Joi seară, în timp ce Emmanuel Macron se afla într-un turneu care a inclus vizite în Austria, România şi Bulgaria, Beata Szydlo a semnalat refuzul Poloniei de a renegocia directiva UE privind angajaţii detaşaţi.

În acest context, liderul francez a afirmat că Polonia “se plasează la periferia Uniunii Europene pe numeroase teme”.

“Polonia nu este prin nimic în fruntea Europei. Poporul polonez merită mai mult de atât”, a adăugat Macron, potrivit Le Parisien.

Reacţia premierului Poloniei, Beata Szydlo, nu s-a lăsat așteptată. “Poate că declaraţiile arogante (ale lui Emmanuel Macron -n.r.) sunt generate de lipsa de experienţă politică, un lucru pe care îl observ cu preocupare, dar aştept să remedieze rapid aceste lacune şi să fie mai rezervat în viitor”, a spus premierului Poloniei.

Sursa: Cotidianul

Președintele Poloniei refuză o întânire cu şeful Consiliului European despre controversata reformă judiciară

Președintele conservator Andrzej Duda nu acceptă întâlnirea  cu șeful Consiliului European, Donald Tusk, pentru a discuta despre reformele controversate ale sistemului judiciar în Polonia, un motiv de îngrijorare la Bruxelles, a anunțat unul dintre colaboratorii săi, informează joi AFP.



Președintele conservator polonez, Andrzej Duda, refuză întâlnirea cu preşedintelel Consiliului European, Donald Tusk, pentru a discuta despre reformele controversate din sistemul judiciar pe care partidul de guvernământ „Dreptate şi Justiţie” le implementează.

Comisia Europeană a cerut încă de miercuri executivului de la Varşovia  „suspendarea noilor legi și reluarea dialogului angajat”, amenințând cu sancțiuni fără precedent dacă Polonia nu pune capăt unor „riscuri clare” asupra statului de drept.

„Am primit o solicitare pentru o întâlnire”, a declarat, în noaptea de miercuri spre joi, Krzysztof Szczerski, șeful de cabinet al președintelui polonez.

„Președintele a cerut să i se comunice președintelui Tusk că, în opinia sa, nu există niciun motiv pentru intervenția șefului Consiliului European”, a mai spus Szczerski, noteză Agerpres. „Președintele consideră că preşedintele Consiliului European, polonezul Tusk, ar trebui să ia inițiativa mai degrabă la Bruxelles și nu la Varșovia pentru a explica natura modificărilor și motivele disputei politice” din Polonia, a insistat el.

Parlamentul polonez, dominat de dreapta conservatoare, a continuat, în timpul nopții, lucrările asupra unei legi foarte controversate cu privire la Curtea Supremă ce face parte dintr-o reformă cuprinzătoare, denunțată de opoziție drept o „lovitură de stat” și împotriva căreia mii de persoane manifestează de duminică în fiecare zi în țară.

În câteva ore, comisia parlamentară însărcinată să examineze noua lege a respins în bloc mai mult de o mie de amendamente prezentate de opoziție și a aprobat, de asemenea în bloc, modificările propuse de șeful statului, care își consolidează competențele asupra viitoarei funcționări a Curții Supreme.

Votul final asupra textului este așteptat, joi, în camera inferioară a parlamentului ceea ce ar permite Senatului, de asemenea dominat de partidul conservator Lege și Justiție să îl aprobe în ziua următoare, notează France Presse.

Sursa: Flux24