C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for General

Sociologul Septimiu Chelcea: ”Restricţionarea publicării rezultatelor sondajelor preelectorale şi ale sondajelor la ieşirea de la urne: de ce?”

 La 26 mai a.c., electoratul din România este chemat la urne pentru alegerea europarlamentarilor. Tot la 26 mai, persoanele cu drept de vot au posibilitatea să se pronunțe dacă sunt de acord sau nu sunt de acord cu cele două întrebări ale referendumului:  1) Sunteți de acord cu interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de corupție?; 2) Sunteți de acord cu interzicerea adoptării de către guvern a ordonanțelor de urgență în domeniul infracțiunilor, pedepselor și al organizării judiciare și cu extinderea dreptului de a ataca ordonanțele direct la Curtea Constituțională?.



În legătură cu alegerile europarlamentare și cu referendumul, s-au făcut sondaje de opinie publică și, foarte probabil, se vor face și sondaje la ieșirea de la urne (exit polls). În România, ca și în alte țări democratice, există restricționări privind publicarea rezultatelor acestui tip de cercetări transversale, cu metodologie riguroasă, în timp ce în alte țări democratice nu există nicio restricție.

Pe toate continentele: diversitatea reglementărilor

Analiza comparativă internațională a reglementării prezentării în mass-media a rezultatelor sondajelor preelectorale și ale sondajelor la ieșirea de la urne (exit polls), realizată de F. Spangenberg în 2003 și actualizată de profesorul Thomas Peterson, fost președinte al Asociației Internaționale pentru Cercetarea Opiniei Publice (WAPOR), pentru situația din 2010, ajunge la concluzia că în mai mult de jumătate (51%) din cele 68 de țări de pe toate continentele incluse în studiu nu există nicio restricție în publicarea sondajelor preelectorale; în 23% există restricții minore (interdicția publicării cu 6 zile sau mai puțin de 6 zile înaintea datei votului, fără alte restricții), iar în 26% restricțiile sunt substanțiale (interdicție cu 7 zile și chiar mai mult, precum și/sau alte restricții). Tabelul 1 arată situația din 34 de țări europene și din 34 de țări de pe alte continente incluse în cercetare.

Tabelul  1. Reglementarea publicării rezultatelor sondajelor preelectorale în 68 de țări (după Peterson, 2012, p. 57)

Notă. Este posibil ca după publicarea studiului, reglementarea publicării rezultatelor sondajelor preelectorale să se fi modificat. Datele din tabel rămân concludente pentru diversitatea situațiilor.

Chiar între țările incluse în aceeași clasă există diferențe importante atât în ce privește numărul zilelor de dinaintea votului în care nu este permisă legal publicarea rezultatelor sondajelor preelectorale, cât și restricțiile ce se impun în cazul publicării lor. De exemplu, în Italia interdicția este de 14 zile, iar în Slovacia de 15 zile. Luxemburgul, inclus în aceeași clasă cu Italia și Slovacia, are o interdicție de o lună. În Franța și în Grecia interdicția este de 24 de ore.

Cu 48 de ore înaintea începerii votului, în Portugalia și în România, țări care fac parte din clasa țărilor cu restricții minore (interdicția publicării cu 6 zile sau mai puțin de 6 zile înaintea datei votului, fără alte restricții), nu mai este permisă publicarea rezultatelor sondajelor preelectorale (Ndeti Ndati et al., 2014, p. 251).

Includerea României în categoria țărilor cu restricții minore nu corespunde integral situației de fapt. Legea nr. 35 din 13 martie 2008 cu privire la „Reglementarea campaniei electorale” este în vigoare. Această lege stipulează la art. 38: „Cu 48 de ore înainte de ziua votării este interzisă prezentarea de sondaje de opinie, televoturi sau anchete făcute pe stradă”. La același articol din Legea 35 se precizează că „În perioada electorală, în cazul prezentării de sondaje de opinie cu conţinut electoral, acestea trebuie însoţite de următoarele informaţii: 1) denumirea instituţiei care a realizat sondajul; 2) data sau intervalul de timp în care a fost efectuat sondajul şi metodologia utilizată; 3) dimensiunea eşantionului şi marja maximă de eroare; 4) cine a solicitat şi cine a plătit efectuarea sondajului; 5) televotul sau anchetele făcute pe stradă în rândul electoratului nu trebuie să fie prezentate ca reprezentative pentru opinia publică sau pentru un anumit grup social ori etnic. Există, deci, „alte interdicții”.

Referitor la sondajele la ieșirea de la urne (exit polls), Legea nr. 35 din 13 martie 2008 cu privire la „Reglementarea campaniei electorale” interzice publicarea rezultatelor înainte de încheierea votului. În 18% din cele 68 de țări a căror legislație a fost analizată de profesorul Thomas Peterson nu există nicio restricție în publicarea rezultatelor, iar în 62% publicarea exit poll-urilor este permisă numai după terminarea votului. Sunt și țări (11%) în care publicarea rezultatelor exit poll-urilor este interzisă, precum și țări (9%) în care nu se organizează astfel de sondaje. Pe baza unor numeroase cercetări, profesorul Thomas Peterson conchide că „publicarea parțială a rezultatelor sondajelor la ieșirea de la urne înainte de închiderea secțiilor de votare are o influență mică sau nu influențează deloc compotamentul de vot” (Peterson, 2012, p. 61).

Cercetările psihosociologice despre influența publicării rezultatelor sondajelor

Faptul că în unele țări publicarea rezultatelor sondajelor preelectorale este permisă chiar și în ziua alegerilor, în timp ce în alte țări este interzisă cu o lună, cu două  săptămânni, cu o săptămână, cu o zi sau două înaintea datei scrutinului, este greu de explicat. Cu siguranță există un complex de factori cauzali, între care și factori psihologici. În limitele specializării mele, mă voi referi doar la aceștia, încercând să răspund la întrebarea dacă publicarea rezultatelor sondajelor preelectorale influențează sau nu influențează comportamentul de vot.

Pe plan internațional, cele mai multe cercetări psihosociologice au pus în evidență faptul că publicarea rezultatelor sondajelor preelectorale influențează opinia publică și comportamentul de vot al alegătorilor. În literatura de specialitate sunt menționate și cercetări din care a reieșit că publicarea rezultatelor sondajelor preelectorale nu influențează opinia și comportamentul de vot (vezi Chelcea, 2006, pp. 117-119). Înteresant este și faptul că în cercetările în care a fost evidentă influența publicării rezultatelor sondajelor asupra opiniei publice și comportamentului de vot, această influență este bidirecțională, ducând la: 1) regruparea alegătorilor în jurul persoanei sau partidului declarate în sondaje ca fiind învingătoare (bandwagon effect, efectul „a sări în car”); 2) regruparea alegătorilor în jurul persoanei sau partidului care, conform sondajelor, vor fi învinse (underdog effect, efectul „perdantului”). „Bandwagon” denumește carul (căruța) în care sunt persoanele și orchestra ce defilează la parada unui circ pentru a atrage spectatorii, iar expresia „jump on the bandwagon” înseamnă „a sări în carul de la paradă”, a te asocia succesului fără a lua în considerare cu cine te asociezi.

Care dintre cele două efecte este mai puternic? Henry F. Dizney şi Ronald W. Roskens (1962, p. 108) remarcau că „Literatura de specialitate conţine argumente atât pentru susţinerea, cât şi pentru respingerea teoriei bandwagon”. Fondatorul sondajelor de opinie științifice, George H. Gallup (1940), respinge teoria bandwagon, în timp ce inițiatorii cercetărilor despre influența mass-media asupra opiniei publice, Paul F. Lazarsfeld, Bernard R. Berelson şi Hazel Gaudet (1944/2004, p. 151), răspund afirmativ la întrebarea dacă există un efect de raliere (bandvagon effect).  Sunt teoreticieni, precum Edward L. Bernays (1945), care consideră chiar că „bandvagon effect poate opera într-o manieră negativă prin inhibarea cursului normal al luării unei decizii democratice” (apud Dizney, Roskens, 1962, p. 108). Procedând experimental, numeroși cercetători nu au găsit deloc sau au identificat doar o influenţă slabă a comunicării opiniei majoritare asupra opiniei publice şi a comportamentului electoral al populaţiei (A. H. Cantril, 1980; H. F. Dizney şi R.W. Roskens, 1962; R. K. Goidel și T. G. Shields, 1994; I.  McAllister, Studlar, D. T. (1991); V. G. Morwitz, C. Pluzinski, 1996; R. Navazio, 1977; J. L. Tyson şi S.A. Kaplowitz, 1977 ș.a.).

Și rezultatele cercetărilor efectuate în România sunt oarecum contradictorii. Sociologii Dorel Abraham şi Sebastian Lăzăroiu (2001, p. 102) apreciază că doar 5% dintre cei care au votat în alegerile generale şi prezidenţiale din anul 2000 şi-au ajustat votul în acord cu învingătorul desemnat în sondajele preelectorale (în condiţiile în care 56% din populaţia adultă a României declara că urmăreşte în mass-media rezultatele sondajelor de opinie publică).

În luna mai 2004, înaintea alegerilor generale şi prezidenţiale, împreună cu sociologii Gabriel Jderu şi Loredana Ivan, am făcut un experiment pentru a vedea cum lucrează efectele bandwagon şi underdog în decizia de vot a electoratului din România. Experimentul ca atare este prezentat în lucrarea Refracţia sociologică şi reflexia jurnalistică. Despre sondajele de opinie şi prezentarea lor în mass media (Chelcea, Jderu, Ivan, 2005, pp. 141-160). Reproduc acum doar concluziile experimentului: 1) Publicarea rezultatelor din sondajele de opinie în presa scrisă influenţează opiniile electoratului; 2) Rezultatele din sondajele de opinie sunt prezentate selectiv în presa scrisă, cu scopul persuasiunii maselor; 3) Efectul regrupării în jurul învingătorului (bandwagon effect) apare în legătură cu activitatea guvernului şi cu intenţia de vot a partidelor sau alianţelor politice, dar nu totdeauna şi în legătură cu personalităţile politice; 4) Efectul de regrupare în jurul persoanei învinse, conform sondajelor preelectorale (underdog effect), apare în legătură cu activitatea guvernului şi cu intenţia de vot a partidelor sau alianţelor politice, dar nu şi în legătură cu personalităţile politice; 5) Efectul regrupării în jurul învingătorului pare a fi mai puternic decât efectul regrupării în jurul persoanei învinse, conform sondajelor electorale.

Un sondaj reprezentativ la nivel național, realizat în 2007 de CURS, a arătat că aproximativ 2% dintre persoanele cu drept de vot ar putea fi influențate în luarea deciziei de vot: dintre acestea, circa trei sferturi în favoarea învingătorului dat de sondaje și un sfert în direcția favorizării celui declarat perdant (Abraham, Șufaru, Chelcea, 2008, p. 18).

***

După aproape 75 de ani de la luarea de poziţie a lui Edward L. Bernays împotriva publicării sondajelor preelectorale, controversele legate de efectul „regrupării în jurul învingătorului” continuă. În această situație mi se pare firească cerința de a se rediscuta bandwagon effect şi underdog effect, precum și reexaminarea implicaţiilor etice şi politice ale acestor efecte, pe baza unor noi cercetări, în condițiile social-politice din România de azi.

Bibliografie

Abraham, Dorel, Lăzăroiu, Sebastian (2001). „Opinion polls and election”, Romanian Journal of Sociology, XII, 1-2, pp. 91-120.

Abraham, Dorel, Șufaru, Ionela, Chelca, Septimiu (2008). „Influență sau manipulare prin sondaje de opinie?”, Sociologie Românească, 6, 3-4, pp. 18-29.

Bernays, Edward L. (1945). Cristalizarea opiniei publice. București, Editura Comunicare.ro.

Chelcea, Septimiu, Jderu, Gabriel, Ivan, Loredana (2005). „Efectul de regrupare în jurul învingătorului din sondajele electorale versus efectul susţinerii celui învins în sondaje. Studiu experimental”, în S. Chelcea, G. Jderu (coord.). Refracţia şi reflexia jurnalistică. Despre sondajele de opinie şi prezentarea lor în mass media (pp. 141-160). Bucureşti: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu (2006). Opinia publică. Strategii de persuasiune și manipulare. București, Editura Economică.

Dizney, Henry F., Roskens, Ronald W. (1962). „An investigation of the ‘bandwagon effect’ in a college straw election”, Journal of Educational Sociology, 36, 3, pp. 108-114.

Gallup, George H., Rae, Saul F. (1940). The Pulse of Democracy: The Public Opinion Poll and How It Works. New York, Simon and Schuster.

Lazarsfeld, Paul F., Berelson, Bernard, Gaudet, Hazel. [1944] (2004). Mecanismul votului. Cum se decid alegătorii într-o campanie prezidenţială. Bucureşti, Editura Comunicare.ro.

Ndati, Ndeti, Wambua, Paul, Mogambi, Hezron (2014). „The impact of legislation on electoral opinion polls in Kenya”, European Scientific Journal, 10, 34, pp. 250-270.

Peterson, Thomas (2012). „Regulation of Opinion Polls: A Comparative Perspective”, în C. Holtz-Bacha, J. Strömbäck (eds.). Opinion Polls and the Media. Reflecting and Shaping Public Opinion (pp. 47-67). Londra, Palgrave Macmillan.

Spangenberg, F. (2003). The Freedom to Publish Opinion Poll Results. Report on a Worldwide Update. Amsterdam, Foundation for Information.

Autor: Septimiu Chelcea

NOTA REDACȚIEI: Fragmentul de mai sus face parte din volumul „Opinia publică. Persuasiune și manipulare”, de Septimiu Chelcea, în curs de apariție la Alexandria Publishing House.

Septimiu Chelcea (n. 1940) este professor emeritus (Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti). În 1974 a obținut titlul ştiinţific de doctor în filozofie, specialitatea sociologie. A fost distins cu Premiul „P. S. Aurelian” al Academiei R. S. România (1980). În 2004, a primit Premiul OPERA OMNIA pentru întreaga activitate de cercetare științifică, acordat de Consiliul Național al Cercetăriii Științifice din Învățământul Superior. A publicat numeroase articole, studii şi monografii, dintre care Chestionarul în investigaţia sociologică (1975), Experimentul în psihosociologie (1982), Personalitate şi societate în tranziţie (1994), Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat,un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane (2000, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, 2007), Un secol de cercetări psihosociologice. 1897-1997 (2002), Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative (2001, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, 2007), Opinia publică: gândesc masele despre ce şi cum vor elitele? (2002), Enciclopedie de psihosociologie (coord., 2003), Comunicarea nonverbală în spaţiul public (coord., 2004), Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura (în colab., 2005), Psihosociologie: Teorie şi aplicaţii (coord., 2006, ediția a III-a, revăzută și adăugită, 2010), Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor (coord., 2008), Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare (2006), Psihosociologia publicităţii. Despre reclamele vizuale (2012), Fricile sociale ale românilor (coord., 2015), Psihosociologie aplicată. Publicitatea (2016), Așa a fost? Așa îmi aduc aminte. 1945-2015 (2016, ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2017). În 2017 semnează prefața la ediția a II-a a cărții Propagandade Edward L. Bernays, moment la care începe colaborarea cu editura suceveană Alexandria Publishing House, unde a publicat în 2018 volumul de eseuri Elogiu plictiselii. Eseuri psihosociologice.

Statul paralel există. George Maior se visa premier dacă Ponta câștiga alegerile

Parlamentari, miniștri, oameni cu funcții de conducere în statul român au intrat de-a lungul timpului în vizorul a ceea ce numim generic “statul paralel”. Un stat paralel care chiar există dacă citim raportul făcut de Comisia de control al SRI în ceea ce îl privește pe fostul șef al Serviciului Român de Informații, George Maior.



Raportul comisiei arată cum George Maior și Horia Georgescu, fost președinte al Agenției Naționale de Integritate, au pus la punct un întreg aparat prin care să poată controla dosare în care erau implicați oameni de la vârful statului.

Raportul arată că George Maior se interesa de stadiul anumitor dosare atât din cadrul Agenției Naționale de Integritate, cât și despre evoluția unor dosare aflate pe rol în instanță iar de aici nu mai era decât un pas până în momentul în care SRI să intervină în favoarea sau în defavoarea personajelor din dosare, după cum dictau interesele personale ale directorului.

Ba mai mult, George Maior l-a rugat pe Horia Georgescu să meargă la Bruxelles, luând în considerare credibilitatea acestuia în raport cu oficialii europeni, la Comisia Europeană pentru a-și exprima susținerea în vederea numirii doamnei Laura Codruța Kovesi în funcția de procuror-șef al DNA.

Colaborarea dintre George Maior și Horia Georgescu era atât de strânsă încât cei doi se întâlneau la tot felul de mese festive organizate la restaurante sau la reședința fostului șef al ANI.

Raportul punctează că George Maior plănuia să ajungă premierul României, în eventualitatea în care funcţia de preşedinte al ţării ar fi fost câştigată de Victor Ponta. Acesta a fost motivul implicării fostului director al SRI în campania alegerilor prezidenţiale din 2014 împotriva lui Klaus Iohannis, contracandidatul lui Victor Ponta.

Comisia SRI a întocmit raportul după ce a analizat stenogramele audierilor lui Horia Georgescu, fost președinte ANI, George Maior, fost director SRI, Sorin Blejnar, fost șef al ANAF, Dumitru Dumbravă, general SRI, fost șef al Direcției juridice, Florian Coldea, fost prim-adjunct al directorului SRI.

Autor: Andrei Coman

Sursa: National.ro

De la mitinguri la proteste profesionale

Cine a urmărit secvențe de la transmisiile de duminică din Piața Victoriei, unde s-a desfășurat ultimul miting organizat de fundația (Asociația #Rezist), nu poate să nu fi observat o diferență. E vorba de o mai clară formulare a mesajului, de exprimări ironice și de publicul unitar. Ne aflăm în fața unui miting de susținere a referendumului și în același timp de contrare -contestare- a PSD și a ALDE după criterii profesionale.



Nu știu (și nici n-am cercetat serios) dacă #Declic este o fundație, o asociație sau o sumă de ONG-uri! Membrii ei se consideră o „comunitate” (cu pretenția de a fi 500.000 în Romania), cu legături solide în afara României, din Australia pînă în SUA, Norvegia și cu finanțări de la persoane private dar și de la fonduri internaționale (inclusiv așa-zisele Fonduri Norvegiene).

Iată ce spune comunitatea pe site-ul propriu despre finanțarea sa:

1.Ne bazăm pe donații de la sute de mii de cetățeni din țară și din diaspora pentru a ne finanța activitatea. Orice contribuție, oricât de mică, ne ajută să câștigăm campaniile #Declic. Contribuie și tu cu o donație lunară. Pe termen mediu, dorim ca Declic să se finanțeze 100% din donatiile membrilor săi.

2. Declic este o comunitate independentă, care aplică pentru granturi la fundații.

Declic își are originea într-un proiect din 2015, finanțat prin Fondul ONG în România, creat prin contribuția Islandei, Liechtensteinului și a Norvegiei.

De la înființare, #Declic a primit fonduri nerambursabile de la organizații-soră precum 38Degrees (Anglia), Campact (Germania) sau de la rețeaua internațională OPEN”.

O simplă lectură a prezentării celor care lucrează pentru #Declic (salariați, colaboratori sau activiști voluntari) ne arată că avem de-a face cu oameni deja profesionalizați în comunicare. De la protestele (încununate de succes) legate de Roșia Montană la unele mitinguri în Piața Victoriei, comunitatea (?) #Declic a arătat un profesionalism cu mult peste ce am văzut de obicei în Romania. Comunitatea (?) are o conducere supravegheată de un board. Iată cum este descris acesta în autoprezentarea sa:

”Board-ul Declic există pentru a se asigura că organizația este responsabilă față de membrii săi și valorile asumate. Consiliul membrilor Boardului se întâlnește de câteva ori pe an pentru actualizări privind finanțele, personalul și progresele înregistrare, dar nu influențează campaniile derulate. Membrii Boardului au fost aleși pentru experiența diversă în acțiunile societății civile din România și provin din regiuni geografice diferite. Boardul Declic există pentru a se asigura că organizația este responsabilă față de membrii săi și valorile asumate. Consiliul membrilor Boardului se întâlnește de câteva ori pe an pentru actualizări privind finanțele, personalul și progresele înregistrare, dar nu influențează campaniile derulate. Membrii Boardului au fost aleși pentru experiența diversă în acțiunile societății civile din România și provin din regiuni geografice diferite”.

Ne aflăm în faa unui mecanism de comunicare bine organizat, cu susținere inclusiv externă bazată pe profesionalism și care luptă deja pentru valori democratice și organizează proteste împotriva autorităților pe care le consideră abuzive, nedemorcratice,împotriva statului de drept.Acest ”consider” are la bază propriile interpretări sau interpretările selectate din dispute politice acerbe. Faptul că această comunitate se poziționează constant împotriva inițiativelor și a persoanelor dintr-un anume partid sau grup de partide ne arată că avem de-a face cu o grupare civică orietnată politic și susținută financiar (și logistic) din afara României.

Să trecem la un alt grup. Este mai mic dar și mai cunoscut. Mă refer la Mihai Dide, Marian Moroșanu, zis Ceaușescu, Mălin Bot, Angi Șerban și încă vreo cîțiva despre care nu știu ce formă de organizare (juridic vorbind) au adoptat. Dar care se caracterizează prin agresivitate, violență, insistență și provocare. Asalturile acestora asupra lui Valer Dorneanu, Liviu Dragnea și dr. Nicolae Bacalbașa depășesc cu mult formele admise de exprimare legală a protestului. Ne aflăm în fața unor forme profesionale de agresare politică, la limita legii, pe care autoritățile române nu le pot încadra. Mai mult, faptul că acest grup violent are o singură țintă (direcție), fiind constant anti-PSD și ALDE, ne obligă să îl încadrăm la forțe de manipulare publică.

Mobilizarea pe internet a comunității #Declic și agresivitățile grupului Dide-Mălin Bot etc reprezintă noutatea profesională și de expresie a acestei campanii electorale tensionate. Din păcate, prima comunitate mobilizează pe internet grupuri mari de oameni în vreme ce a doua introduce progresiv o exprimare violentă.

S-a profesionalizat pe neașteptate societatea civilă din România angajată în lupta electorală sau a fost organizată pentru a taxa o anume lipsă de eficiență politică? Oricum, în joc au intrat forțe care pînă în acest moment nu au contat de nici un fel.

Autor: Cornel Nistorescu

Sursa: Cotidianul

Dan Diaconu: ”Democrație”

Campania electorală mersese perfect pentru partidul X al cărui candidat, Y, era în topul preferințelor electoratului. Y făcuse partidul de la zero, atrăsese oameni fără pată și cu dorința de a schimba definitiv modul în care se face politică. Avea un program dur: eliminarea mafiilor care-și făceau veacul prin politică, restrângerea competențelor instituțiilor de forță și eliberarea populației de sub teroare.



La fostele alegeri, în ciuda rezultatului excelent, refuzase să intre în orice coaliție, ținându-se de cuvânt față de propriul electorat căruia-i promisese că ori câștigă majoritatea absolută, ori face opoziție. Și alesese calea grea a opoziției. În timp ce mulți îi arătau cu degetul oamenii săi care părăsiseră partidul pentru un post călduț oferit de partidele din alianța guvernamentală, el le spunea că e bucuros întrucât astfel a eliminat posibilii trădători din partid.

De data asta totul mergea ca uns. Partidul se îndrepta spre o majoritate absolută, iar în cursa prezidențială următorul contracandidat era la 20-25 de procente în spatele său. La nivelul staff-ului nici nu prea mai făceau campanie electorală. Chiar el decretase că e nevoie să înceapă creionarea strategiilor de după alegeri, astfel încât, la preluarea puterii, să nu existe nicio hibă. Țara trebuia să meargă perfect!

Exact la asta se gândea în seara aceea când, după un program extenuant, deschizând televizorul, a văzut fața isterizată a prezentatoarei decretând că în scurt timp vor prezenta imagini extrem de compromițătoare despre el. L-a pufnit râsul! O altă încercare jenantă de a-l terfeli. Știa că nu merge. Lumea îl cunoștea îndeajuns. Între timp, la postul respectiv de televiziune se derula în neștire o imagine recentă de-a sa din actuala campanie electorală. Mergea printre oamenii unui oraș și dădea mâna cu aceștia. Cadrul care se derula era cu el strângând mâna unei femei, iar capul femeii era încercuit.

La ce tâmpenie s-or mai fi gândit? se întreba atunci când pe televizor imaginile se derulau isteric. După un consistent calup publicitar a început transmisia dintr-un studio unde erau strânse toate notabilitățile postului. Directorul, solemn, a început:
„Stimați telespectatori, știți că noi suntem un post serios, care a fost întotdeauna echidistant, dar în acest moment știm că trebuie să luăm atitudine. Femeia pe care ați văzut-o în imaginile anterioare se numește Elena Petrovna și este cunoscută în mediile de specialitate ca agent de influență rus. Activează sub coordonarea directă a centralei de la Moscova. Se credea că a fost scoasă pe linia moartă după ce, în urmă cu cinci ani, i-a eșuat o operațiune în SUA și a fost transferată la Moscova înainte ca autoritățile de-acolo să înțeleagă că ea este creierul afacerii. Aveți aici articolele de la vremea respectivă din Washington Post, New York Times, și alte câteva zeci de prestigioase ziare de peste Ocean.

Poate vă întrebați ce legătură au toate acestea cu candidatul nostru care s-a dovedit a fi unul serios? Și noi am crezut asta, dar știți bine că nu e bine să crezi în coincidențe. Iată, imaginea în care Y dă mâna cu Elena Petrovna nu e singura.” Pe ecran au început să se deruleze imagini de la alte mitinguri sau caravane electorale în care Y dădea mâna cu Elena Petrovna. Frapa modul profesionist în care erau executate fotografiile, dar ce mai conta acum? Era clar o operațiune de linșaj. Însă, destul de oligofrenă, gândea el. Probabil i-au băgat-o pe la toate mitingurile pentru a avea acum gloanțe. Între timp revin în studio, iar directorul postului anunță că după o pauză va urma dezvăluirea cu adevărat importantă.

Deschizând netul e consternat să constate că deja, peste tot, e numit spionul. Pe rețelele de socializare apar atacuri vulgare la adresa sa. Pe propria pagină are deja câteva mii de comentarii la ultima postare. Toate injurioase, toate în aceeași direcție. Își convoacă telefonic staff-ul de campanie pentru a combate eficient intoxicarea.

După terminarea pauzei publicitare, transmisia se reia din studio. „Stimați telespectatori, iată, avem bomba secolului: în acest moment avem toate indiciile să considerăm că domnul Y este este un spion infiltrat în cele mai importante structuri politice ale țării. Și nu spunem asta gratuit ci deoarece am descoperit că domnul Y a avut o relație cu Elena Petrovna. Priviți imaginile care urmează!”

Și pe ecran au început să apară imagini cu el tânăr, probabil student, într-o vacanță la mare alături de o tânără. Nu-și mai amintea prea bine acea vacanță, dar când a văzut imaginile cu ea și-a amintit de rusoaica pe care-o întâlnise într-o discotecă și alături de care petrecuse acea vacanță. Timpul trecuse, evident, uitase de ea. Iar acum, iată, apăruse în cel mai nepotrivit moment. S-a trezit din gânduri când i-a sunat telefonul.

– Domnule Y, sunteți în direct la postul nostru de televiziune. Confirmați legătura cu agenta Elena Petrovna?
– Nu știu cine e doamna din imaginile pe care le-ați prezentat de la manifestările electorale ale partidului meu. În ceea ce privește imaginile din tinerețea mea, da, vă confirm că am avut o relație cu tânăra din acele imagini și că legătura mea cu ea s-a terminat atunci. Personal consider că ceea ce faceți este strict un linșaj electoral, ilegal, pe care-l faceți în favoarea contracandidaților noștri. De asemenea, sper ca autoritatea electorală și forul de reglementare a audiovizualului să se sesizeze pentru a pedepsi această încălcare flagrantă a legilor. Vă mulțumesc.

De-atunci a început nebunia. Șeful staff-ului de campanie i-a spus că a greșit când a recunoscut legătura cu femeia aia, media s-a întors împotriva lui – oricum nu-i fusese niciodată favorabilă – și chiar și printre colegii săi a intrat viermele suspiciunii. Mai erau două săptămâni de campanie și peste tot curgea cu „spionul”. Circula și-un banc lansat de o revistă de umor, cum că o femeie l-a găsit pe Y în tampon spionând-o în favoarea rușilor.

În două săptămâni Y a pierdut alegerile, iar partidul său, din nou, a obținut mult sub scorul de care-ar fi avut nevoie pentru a prelua puterea. Și astfel jocul a reînceput: partidele corupte și-au făcut un guvern de uniune națională – doar acum luptau împotriva spionilor – și absolut tot ce se întâmpla rău în țară era din vina lui Y. Democrația învinsese din nou!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Chinta royală din mâna țarului Putin

Rând pe rând, Vladimir Putin a reușit să strângă într-o singură mână cărțile unei chinte royale. Iar acum este extrem de interesant, spectaculos chiar, să vedem cum le va juca. Pentru că este în afara oricărei îndoieli. A moștenit rămășițele unui imperiu făcut ferfeniță. La o altă scală și într-o altă formă, a refăcut unitatea și puterea fostei Uniuni Sovietice. A mizat pe unitatea internă, obiectiv în cazul căruia a jucat cartea patriotismului. Și a conceput o ingenioasă arhitectură exernă. Arma sa secretă.



Federația Rusă, chiar și după destrămarea imperiului pe care l-a deținut și chiar și după dezmembrarea statului sovietic, continuă să dețină unele dintre cele mai mari bogății ale planetei. Precum și o poziție geostrategică cu un potențial uriaș, încă insuficient exploatat. Jucând până la capăt cartea patriotismului, a naționalismului rus, a mândriei naționale, noul țar a reușit să recreeze unitatea și coeziunea populației, într-o construcție politică care nu ar putea fi caracterizată altfel decât ca o autocrație luminată. Un stat înconjurat, vezi Doamne, de inamici, care nu poate supraviețui decât înarmat până în dinți, disciplinat și aliniat în spatele conducătorului.

Pentru a reuși însă să ridice noua Rusie la o dimensiune comparabilă cu cea din perioada imperialismului țarist și a imperialismului sovietic, Vladimir Putin a fost obligat să joace câteva importante cărți în plan extern. Și a făcut-o cu măiestrie. Rând pe rând, printr-o vertabilă prestidigitație, a strâns în mână o chintă royală. Ce va face cu ea? Cum va proceda pentru a ridica de pe masa de joc marele pont?

Aici funcționează o lege a compensației. În comparație cu Uniunea Sovietică, Federația Rusă dispune de un teritoriu mai mic și de o masă de manevră relativ redusă. Economia Rusiei, în ciuda uriașelor bogății naturale, este departe de a plasa acest stat  pe o poziție de vârf în topul mondial și același lucru se întâmplă și în ceea ce privește potențialul militar al noii Rusii, în ciuda arsenalului nuclear de care dispune și a unora dintre cele mai performante echipamente de luptă. Ei bine, în aceste condiții, Vladimir Putin a știut să dea lovitură după lovitură. Să le enumerăm, fără a face neapărat o cronologie.

1).  A resetat într-o manieră absolut spectaculoasă relațiile sale cu principalul rival pe tabla de șah geopolitică, respectiv cu Statele Unite. Începând de la atentatele din 11 septembrie 2001. Când Rusia s-a autoplasat în prima linie a războiului antiterorist, aliniindu-se în mod voluntar lângă Statele Unite și asimilând teorismului orice mișcare de rezistență împotriva Moscovei, din fostul bloc sovietic. Momeala a fost înghițită cu undiță cu tot de statele NATO, în frunte cu Statele Unite. Din acel moment, Federația Rusă a putut interveni cu brutalitate, dar și cu eficiență în întreg spațiul ex-sovietic. Această paranteză descrisă la 11 septembrie 2001 a fost închisă relativ recent, prin amestecul discret, dar totuși vizibil și extrem de eficient, în desfășurarea ultimelor alegeri prezidențiale din Statele Unite. În acest moment, libertatea de mișcare a lui Donald Trump este dramatic limitată de suspiciunile de complicitate cu Moscova, care planează asupra administrației prezidențiale pe care o conduce. Ceea ce îi conferă Moscovei un avantaj cert.

2). Relațiile cu China ale Uniunii Sovietice erau extrem de tensionate. Relațiile cu China ale Federației Ruse sub administrația Putin sunt mai mult decât cordiale. Cooperarea economică de ordinul a sute de miliarde a atins în prezent un punct istoric maxim. Atrâgând după sine și o nemaiîntâlnită coperare politică și militară. China reprezintă în prezent un veritabil stâlp de susținere al Federației Ruse.

3). O altă putere relevantă la nivel regional, dacă nu cumva chiar la nivel planetar, Turcia a intrat la rândul ei, tot grație inițativelor lui Putin, într-un parteneriat consolidat, economic și militar cu Federația Rusă. Turcia este la un pas de a ieși de pe orbita NATO, după refuzuri repetate ale Uniunii Europene de a o înscrie printre membrii ei și după ce regimul Erdogan s-a simțit trădat în plan politic de Statele Unite.

4). O lovitură de mare maestru a dat Vladimir Putin și în raport cu Germania, stat care continuă să funcționeze nu numai ca o locomotivă, ci și ca un hegemon al Uniunii Europene. Plătind Germania cu cantități uriașe de gaz rusesc ieftin, Vladimir Putin își scoate financiar pârleala pe seama statelor din Europa Centrală și de Est, leagă Europa Occidentală de rezervele sale energetice printr-o magistrală contestată de mulți și reușește astfel să semene discordia în interiorul UE, între nucleul dur și statele mai slabe, în special cele recent integrate și  a doua discordie, de o și mai mare anvergură, între Uniunea Europeană și Statele Unite. Mai întâi pe teme energetice. Apoi, pe teme de politică externă, de poziționare geostrategică, în special în raport cu Iranul, un nou aliat al lui Vladimir Putin. Și, mai recent, pe teme economice și militare. Moscova nu a rupt încă alianța dintre UE și Statele Unite, nu a reușit să transforme cele două entități statale în adversare, dar a creat o falie suficient de largă, care îi permite să tropăie politic în acest spațiu.

5). Singura piesă care încă nu este foarte bine conturată în acest puzzle al chintei royale este recuperarea relațiilor „frățești” cu fostele componente ale lagărului moscovit. Fostele state socialiste. Dar și aici, prima mișcare a fost făcută prin anexarea Peninsulei Crimeea, sub ochi uluiți și neputinicioși ai întregii Europe. Următorii pași pot decurge de la sine. Cum ar fi dezmembrarea Ucraienei și reîmpărțirea sferelor de influență cu acordul Germaniei – nu și al Statelor Unite – în zona flancului sud-estic al Uniunii Europene. Ungaria, Polonia, Letonia, Estonia, Lituania, Grecia și, dacă se poate și România, într-un moment de vulnerabilitate al parteneriatului cu Statele Unite. Iar între timp Belgradul a căzut cu totul în sfera de influență a Moscovei.

Nu există o concluzie a demersului analitic de mai sus. Nu există o altă concluzie, decât cea enunțată ca premiză. Încă o dată se confirmă natura pulsatorie a puterii rusești.

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog

Cum a fost acaparată România de rețeaua lui Soros

Organizația conservatoare americană Capital Research Center (CRC) a publicat o amplă analiză dedicată activităților din România ale organizațiilor fondate de multimiliardarul mesianic George Soros.



Documentele publicate de Capital Research Center, sub semnătura ziaristului Jacob Grandstaff, analizează extinderea caracatiței multiplelor organizații patronate de George Soros din 1989 și până în prezent. Una dintre misiunile organizațiilor create de Soros în România a fost „tentativa de a transforma cultura conservatoare creștin-ortodoxă a României prin promovarea valorilor liberale și sociale“, potrivit analistului de la CRC.

Solicitat să definească termenul de „societate deschisă“, adică acea ideologie pe care el însuși a creat-o, George Soros a răspuns: „O înțelegere imperfectă (asupra lumii – n.red.). Nimeni nu deține adevărul ultim“. Răspunsul lui Soros dezvăluie asumarea unui relativism cultural tipic tuturor mișcărilor politice anti-creștine. De altfel, majoritatea oamenilor din societatea românească crescuți în umbra organizațiilor lui Soros îmbrățișează entuziast idei anti-creștine și critică în mod constant credința creștină a românilor. Astfel, Monica Macovei este o neobosită susținătoare a intereselor homosexualilor, iar Alina Mungiu-Pippidi consideră societatea românească drept „primitivă“, iar creștinismul drept „incredibil de înapoiat“.

Analiza Capital Research Center vorbește despre cum a creat George Soros în România „o armată loială de soldați ai societății civile plini de recunoștință față de el“. Vă prezentăm cele mai importante dintre dezvăluirile publicate de Capital Research Center.

Dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu și soția sa au fost executați pe 25 decembrie 1989, iar pe 30 decembrie 1989 s-a format Grupul pentru Dialog Social. Acesta a primit, de la autoritățile ce au preluat revolta populară și au dat o lovitură de stat, o clădire chiar pe Calea Victoriei, ce fusese sub patronajul lui Nicu Ceaușescu, fiul dictatorului comunist.

Prima întrevedere pe care Soros a avut-o în România a fost cu fondatorii Grupului, inclusiv cu Silviu Brucan. Într-o emisiune televizată din 2005, Robert Turcescu afirma că Soros a venit în România cu primul avion ce a aterizat în București după Revoluție. Conform articolului CRC, Soros ar fi oferit Grupului pentru Dialog Social (GDS) un milion de dolari cu care să construiască o rețea favorabilă de organizații neguvernamentale în România. GDS i-a pus la dispoziție spații din clădire, grupul video și alte facilități fiind în folosința acestuia, în primă instanță.

Jumătate de an mai târziu, Soros a fondat, în România, Fundația Soros – o organizație neguvernamentală cu un buget inițial anual de 1,5 milioane de dolari. Legătura dintre GDS și Fundația Soros a fost făcută de Alin Teodorescu, sociolog, care a intrat în PCR chiar în 1989, deși fusese anchetat și a trebuit să scrie sute de pagini de note informative. A fost primul președinte al GDS și, în același timp, președinte al Consiliului Fundației Soros (între 1990-1996).

Până spre finele anilor ’90, Fundația Soros a fost singura organizație neguvernamentală din România care primea fonduri externe. În următorii 4 ani, Soros a investit în scrierea și publicarea de manuale școlare prin intermediul Ministerului Educației. De la an la an, sumele investite de el prin Fundația Soros au crescut, ajungând la 10 milioane de dolari anual pe la mijlocul deceniului.

După înlocuirea lui Alin Teodorescu din funcția de președinte, în anul 1997 Fundația Soros și-a schimbat numele, devenind Fundația pentru o Societate Deschisă (FSD), un nume similar cu cel al organizației-mamă din Statele Unite, Open Society Foundation. Bugetul anual al Fundației a crescut la 12 milioane de dolari. Mare parte din fondurile Fundației au fost folosite pentru a selecta și a finanța educația unor tineri români în universități occidentale, cât și la Universitatea Centrală Europeană de la Budapesta. Singurele condiții impuse de Soros acestor studenți a fost ca la terminarea studiilor să revină în România și să devină activi în viața socială și politică a țării. Unul dintre acești studenți a fost Mirel Palada. Ulterior, el s-a distanțat de „infanteria“ lui Soros, pe care a numit-o „lipsită de scrupule“ și care se poziționează împotriva intereselor naționale ale României.

Soros, de la activism civic la activism politic în România

Soros a continuat să crească sumele alocate pentru scopuri ideologice în România, la începutul anului 2000 FSD având un buget anual de 16 milioane de dolari. Cu 16 milioane de dolari poți face multe. În același an, 2000, FSD s-a divizat în 12 grupuri separate, ele însă funcționând sub tutela unei organizații de tip umbrelă numită Soros Open Network – România (SON). Articolele publicate de CRC discută tranziția treptată a organizațiilor lui Soros de la un activism strict civic la unul politic.

Potrivit Capital Research Center, Soros și organizațiile pe care le-a plătit el în România au finanțat mișcarea civică împotrivă proiectului minier de la Roșia Montană. O organizație similară cu cele ale lui Soros, Charles Stewart Mott Foundation din Michigan a contribuit, afirmă CRC, cu 426.800 de dolari la activitățile lansate împotriva proiectului Roșia Montană. Fondurile au fost folosite pentru propagandă, angajarea jurnaliștilor și influențarea mass-media și a publicului împotriva proiectului. În iunie 2006, Soros a anunțat că este împotriva proiectului Roșia Montană și că va folosi „toate metodele legale și civice pentru stoparea lui“.

La nivel politic, Soros a început să înregistreze succese în România începând cu alegerile din 2004.În 1990, Sandra Pralong a demisionat din funcția de ofițer de presă la publicația americană Newsweek și a devenit primul director executiv al Fundației Soros în România. A fost consilieră a președintelui Constantinescu și astăzi e consilieră a președintelui Iohannis. În 1999 a publicat o carte despre Karl Popper, fostul profesor al lui George Soros din Viena anilor ’40, care a influențat vederile politice ale acestuia. Ea asigură legătura dintre ONG-urile finanțate de Soros și Președinția RomânieiGeorge

Alin Teodorescu a fost între anii 2000 și 2004 șef de cabinet al prim-ministrului Adrian Năstase, iar în 2004 a intrat în Parlament.

Renate Weber a fost liderul Consiliului Director al Fundației Soros din România între 1998 și 2007. Începând din 2004, a fost consiliera președintelui Băsescu în domeniul legislativ și constituțional, iar în noiembrie 2007 a intrat în Parlamentul European, unde se află de 10 ani.

Important de menționat că Renate Weber este, împreună cu Levente Salat și (atenție!) Andrei Pleșu, membră în Consiliul Fundației. Aceștia au preluat prerogativele fondatorului Fundației și sunt numiți PE VIAȚĂ.

Levente Salat este o figură mai puțin proeminentă, dar este un adept activ al autonomiei Transilvaniei. Andrei Pleșu, un vârf al intelectualității noastre și un om de mare influență politică (a participat la aproape toate guvernările între 1989-2005), este și unul dintre susținătorii fățiși ai lui George Soros, el ridiculizându-i public pe cei care susțin implicarea acestuia în demantelarea societății românești pentru înglobarea ei în marele proiect de construcție al Noii Ordini Globaliste.

Criza economică începută în 2008 l-a constrâns pe Soros să canalizeze 100 milioane de dolari pentru combaterea „populismului“ în Europa de Est, inclusiv în România. Într-un articol din Financial Times, Soros a numit atunci populismul din Europa de Est drept „xenofobic și de extremă-dreapta“.

(Alin Teodorescu, Andrei Pleșu, Stelian Tănase, Gabriel Liiceanu și Gabriel Andreescu alături de alți membrii GDS, ascultă indicațiile lui Silviu Brucan la prima întrunire a grupului.)

Românii bursieri ai lui Soros și-au schimbat viziunea despre societate

După 2012, sumele investite anual de Soros în România au început să scadă. A fost însă doar o schimbare în strategie, și nu de obiectiv. George Soros a continuat să canalizeze fonduri în România, dar printr-o structură nouă, numită Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe (Fondul pentru Societatea Civilă în Europa Centrală și de Est).

Din cele 12 organizații neguvernamentale care formau la început Fundația pentru o Societate Deschisă s-au format ulterior alte zeci de ONG-uri, care aveau ca scop „să transforme cultura creștin-ortodoxă și conservatoare a României, promovând valori sociale seculare de stânga.

Roxana Martin, activist LGBT care a primit un grant Soros pentru a studia în Scoția în anii ’90, declara în anul 2017 pentru revista Foreign Policy: „Bursa de la Soros mi-a schimbat viziunea despre predarea în școală, despre societate, despre tot. Și a fost pentru prima dată când ieșeam din România. Oricine a primit astfel de granturi își amintește acum de acel grant de la Soros, de acea experiență de la Soros“.

Acesta este motivul pentru care Soros și-a putut reduce implicarea directă în România: pentru că el a lăsat în urmă o armată loială de soldați ai societății civile plini de recunoștință față de el.

Alina Mungiu-Pippidi, ideolog-șef al lui Soros în România

Într-un interviu din 1995, George Soros a oferit două motive pentru care finanțează masiv fundațiile din estul Europei: „Cred în principiile unei societăți deschise și îmi permit financiar să fac asta. Admit că nu sunt un om obsedat de detaliile organizării. Dar îmi rezerv dreptul de a formula strategia organizației“. Întrebat ce anume fac organizațiile sale, Soros a răspuns: „E imposibil de spus. În fiecare țară am identificat un grup de oameni, unele personalități, altele mai puțin cunoscute, care îmi împărtășesc credința într-o societate deschisă, iar apoi le-am dat sarcina să stabilească prioritățile“.

Întrebat cum definește „societatea deschisă“, Soros a explicat că filosoful Karl Popper l-a învățat că de fapt „conceptele nu trebuie definite, ele trebuie explicate“. Societatea civilă se bazează pe „o viziune imperfectă (asupra lumii – n.red.). Nimeni nu deține adevărul absolut“.

După căderea Cortinei de Fier, procurorul Monica Macovei a devenit unul dintre numeroșii specialiști din Europa de Est care au beneficiat de filantropia americană, finanțată în special de miliardarul George Soros, cu scopul „dezvoltării democrației“ în această regiune. În 1992, Macovei a primit o bursă completă la Universitatea Central Europeană din Budapesta a lui George Soros, instituție creată de acesta cu un an în urmă, ca o platformă pentru diseminarea ideologiei sale. Macovei a absolvit doi ani mai târziu, cu un master în Drept. Ulterior, ea a fost acceptată în Consiliul Director al acestei pepiniere ideologice.

Atunci când Monica Macovei a primit, în 2004, un telefon de la președintele Traian Băsescu pentru a prelua Ministerul Justiției, ea s-a consultat, printre alții, și cu o prietenă apropiată, Alina Mungiu-Pippidi, care conducea un ONG finanțat de George Soros.

Alina Mungiu-Pippidi, care conduce Consiliul Consultativ European al Fundației pentru o Societate Deschisă, ar putea fi considerată ideolog-șef al societăților lui Soros din România. Alina Mungiu-Pippidi, care a predat mult timp la universități din Ivy League, și-a încercat talentul și în dramaturgie. Piesa care a produs cel mai mare scandal a fost „Evangheliștii“, care a prezentat o variantă pornografică și balcanizată a Evangheliei. Piesa prezenta un Apostol Pavel misogin, care dicta Evanghelia unui filosof și altor patru studenți, numiți Matei, Marcu, Luca și Ioan. La Cina Cea de Taină, Pavel își otrăvește studenții, iar când Iisus obiectează, Pavel îl omoară și pe el. După ce învie din morți, Iisus privește către una dintre iubitele lui, anunțând-o: „Astăzi vei fi cu mine în Rai“.

După critici serioase din partea societății românești, Mungiu-Pippidi și-a dezvăluit adevăratele intenții din spatele scrierii piesei: „Mă așteptam la o reacție violentă, dar aș fi preferat ca piesa mea să nu dezvăluie primitivismul societății noastre. Trăim într-o societate ipocrită, la fel ca pe vremea lui Ceaușescu. Pe atunci eram cu toții comuniști. Acum suntem cu toții ortodocși. Creștinismul nostru de fațadă ascunde o înapoiere incredibilă“, a declarat atunci Mungiu-Pippidi pentru Le Monde.

Pentru Monica Macovei, regulile UE sunt mai importante decât regulile românești

Întrebată la TVR, în 2011, cum comentează rata scăzută de condamnare a cazurilor instrumentate de DNA, Monica Macovei a aruncat vina pe judecătorii corupți, care nu își îndeplinesc datoria. „Există judecători care emit mandate de arestare. Bravo lor! Există judecători care stabilesc condamnări. Bravo lor!(…) Acesta e motivul pentru care am intrat în Uniunea Europeană, să jucăm după reguli. După regulile lor!“. „Deci nu după regulile noastre?“, a întrebat-o atunci realizatoarea emisiunii, fără să primească răspuns de la Monica Macovei.

Analiza Capital Research arată, mai departe, cum „puternica rețea de activiști anti-corupție ai lui Soros din România a folosit cruciada anti-corupție pentru a obține puterea politică, și asta fără să câștige alegeri democratice“.

George Soros, ca un investitor înțelept ce se află, ține o listă de nume ale parlamentarilor europeni care îi sunt favorabili. George Soros scrie despre Renate Weber că este o „suporteră hotărâtă a Societății Deschise“, pe Cristian Preda îl consideră un „progresiv timid“, iar pe Monica Macovei o caracterizează drept „o progresistă absolută, un aliat indiscutabil al valorilor Societății Deschise“.

Pe timpul DNA, Ambasada SUA a dictat Parlamentului legislația

Monica Macovei, cu cooperarea președintelui Băsescu, a lansat o controversată cruciadă împotriva corupției de nivel înalt din România.

Într-o întrevedere cu fostul ambasador SUA la București, Nicholas Taubman, procurorul-șef al DNA, Laura Codruța Kövesi, și-a exprimat îngrijorarea cu privire la amendamentele propuse de Parlament la Codul Penal, pe care translatorul american al întrevederii le-a tradus ca fiind „amendamente infracționale“. Ulterior, în înregistrări interne, reprezentanții Ambasadei SUA s-au lăudat că au reușit, cu ajutorul Ambasadei Marii Britanii, să își impună voința asupra Parlamentului României în privința amendamentelor la Codul Penal.

Un alt ambasador american, Mark Gitenstein, a făcut presiuni asupra președintelui Traian Băsescu pentru extinderea mandatelor lui Kovesi (ca procuror general) si lui Daniel Morar (ca procuror-șef al DNA). Mark Gitenstein a afirmat că nu cunoaște în profunzime legislația celor două instituții, dar, dacă va fi nevoie, România va fi necesar să își schimbe legislația pentru ca mandatele celor doi să fie prelungite.

Atunci, Monica Macovei, deja parlamentar european, a apărat interferența Ambasadei SUA în politica internă a României. „Ambasadorul american are tot dreptul să facă astfel de comentarii, pentru că SUA, Departamentul de Stat, a finanțat atât DIICOT, cât și DNA, adică parchetele specializate pe crima organizată și pe corupție. Sigur că-i interesează ce se petrece cu investiția lor, în sens de eficiență. Investitorii străini sunt interesați să nu fie corupție în România“, a afirmat atunci Monica Macovei.

La rândul ei, procurorul-șef al DNA, Laura Codruța Kövesi, a învățat, într-o manieră demnă de Machiavelli, să trateze ambasadele SUA și ale UE ca și cum ar fi supervizorii șefului ei (probabil referire la Băsescu). Această strategie a făcut-o intangibilă și i-a adus avantaje pe plan internațional.

Cazul Colectiv: Cum a dat jos rețeaua Soros Guvernul Ponta

Mai departe, analiza Capital Research arată cum „ONG-urile fondate de Soros și aliații acestora din Occident au făcut presiuni pentru realizarea unor revoluții anti-democratice în Europa de Est“. Autorii consideră că „aliații-fantomă ai lui Soros din România au încercat, cu încăpățânare, să dea jos Guvernul de la București, cu sprijinul ONG-urilor americane de extremă-stânga, al mass-media occidentale și al Departamentului de Stat de pe vremea lui Barack Obama“.

Autorul Capital Research Center se întreabă apoi cum au reușit 60.000 de protestatari bine organizați să dea jos guvernul unei țări de 20 de milioane de locuitori, și consideră că totul a început cu incendiul de la Colectiv. La scurt timp după demisia Guvernului Ponta, președintele Klaus Iohannis și-a atribuit victoria, afirmând că „a fost necesar să moară oameni pentru ca acest Guvern să demisioneze“.

Doar două zile însă mai târziu, primul sondaj de opinie de după tragedia de la Colectiv a arătat o ruptură serioasă între protestatarii din stradă și restul populației. Numai 7% din respondenți considerau Guvernul responsabil pentru tragedie și doar 12% acuzau clasa politică, în timp ce 69% dintre respondenți considerau răspunsul Guvernului la tragedie drept potrivit. O lună mai târziu, un sondaj realizat de o companie diferită ajungea la aceleași concluzii, descoperind că doar 14,8% din populație acuza Guvernul de tragedia de la Colectiv.

Și totuși, într-o țară cu 20 de milioane de oameni, un grup de mai puțin de 60.000 de oameni, susținuți de mai puțin de 15% din populație, a reușit să forțeze Guvernul să își dea demisia“, conchide analiza realizată de Capital Research Center.

Autor: Mihai POPESCU

Sursa: Justitiarul, preluare după România liberă

Dacian Cioloș, ministrul care a introdus substanțe cancerigene și produse modificate genetic în România

Dacian Cioloș a făcut României și românilor numai cadouri otrăvite, indiferent de poziția în care s-a aflat.


Ajuns în 2005 ministru al Agriculturii, Cioloș nu s-a gândit că ar trebui refăcut sistemul de irigații din România. Nu i-a păsat nici că România era pe atunci al treilea cel mai mare producător de porumb din Uniunea Europeană și că avea potențial, așa cum timpul a demonstrat, de a deveni cel mai mare producător de porumb din UE. Ajunsese pe scaunul Ministerului Agriculturii și trebuia cu orice preț că impună  organismele modificate genetic, reprezentând astfel interesele companiei Monsanto cumpărată ulterior de compania germană BASF.

Ca urmare, în ciuda protestelor și a refuzului categoric al românilor de a accepta porumb și cartofi modificați genetic, în ciuda faptului că țările din UE au respins aceste produse, Cioloș le-a impus cu forța dată de poziția sa de ministru. Nici solicitările Greenpeace de a scoate aceste produse de pe piața din România nu l-au făcut pe Cioloș să de înapoi . În 2007 Greenpeace l-a acuzat pe Cioloș că  a autorizat ilegal cultivarea a peste 332 de hectare de porumb modificat genetic în șase județe din România.  Strigătul Greenpeace și al românilor a rămas fără ecou pentru cel care acum se dă mare luptător cu corupția. Ba dimnpotrivă, a mai făcut un pas și a permis intrarea în agricultura românească a fungicidul Initium produs tot de compania germană BASF și despre care se știe că este cancerigen. Conform cercetătorilor care combat Codex Alimentarius, folosirea produselor cu INITIUM sporeşte cu până la 65% rata riscului de cancer de colon, substanţă, care intra rapid în combinaţii chimice, devenind reziduală în organism. Aşa cum INITIUM ajută la creşterea rapidă a celulelor leguminoase, la fel de repede va conduce şi la mărirea tumorilor maligne. Dovada este exolozia de cancere de colon cu care se confruntă românii în ultimii ani.

Cu un tupeu incredibil, după ce a le-a băgat românilor otrava în mâncare, același Dacian Cioloș declara în anul 2011, la ProTv că el ” evită să consume alimente care au la bază organisme modificate genetic”. Pentru români însă,  erau bune. Analizați singuri ce a făcut Cioloș pentru România și ce a făcut ministrul actual al Agriculturii și decideți în cunoștință de cauză pentru a nu mai ajunge din nou subiect de experimente cinice și ticăloase, așa cum s-a întâmplat pe când Cioloș făcea jocul companiilor germane în defavoarea României. Și nu uitați că România este țara care dispune de cel mai fertil sol din Europa. Au spus-o și francezii. În plus, agricultura ecologică devine tot mai căutată în lume, dar nu se poate face pe terenuri pe care s-au introdus soiuri modificate genetic și nici pe cele otrăvite cu Initium. Decideți singuri dacă România merită mai mult decât otravă!

Ponta, drum acoperit prin politică

Când ar trebui să vorbească, Victor Ponta tace. Refuză în continuare să răspundă la întrebarea dacă este sau nu ofițer acoperit. Și se bate cu pumnul în piept că ascensiunea lui politică și profesională nu au la bază decât propriile cunoștințe și capabilități. Oare așa să fie?



Însă o scurtă incursiune în istoria nu foarte îndepărtată ne arată niște ițe destul de încâlcite țesute în jurul lui Ponta. Ițe în care apar Ilie Sârbu, socrul șefului Pro România, actualul Patriarh al BOR și chiar și Traian Băsescu.

O legătură deslușită prin 2012 de fostul senator Valer Marian, care a dat, la acea vreme, publicităţii un material jurnalistic acuzator la adresa socrului primului ministru Victor Ponta, Ilie Sârbu. Un material în care atrăgea atenția asupra a două aspecte. Apartenenţa la DIE a lui Ilie Sârbu, unde ar fi fost ofiţer acoperit înainte de 1989, în formaţiunea „Cimitire” din „Unitatea Fantome” și plecarea în misiune în Occident (Roma, Italia) în 1985 cu căpitanul de vas Traian Băsescu (Anvers, Belgia) şi cu colegul de seminar Daniel Ciobotea (Geneva, Elveţia), actualul Patriarh al României.

Bineînțeles că Ilie Sârbu a negat orice legătură cu securitatea, invocând un certificat eliberat de CNSAS în 2003, însă un certificat care nu este valabil. Iar în condițiile în care Victor Ponta este ginerele lui Sârbu, putem să punem din nou întrebarea: a fost sau nu racolat Victor Ponta de servicii? Și ca argumente în plus pentru această întrebare, adăugăm faptul că Silviu Predoiu, fost director al SIE, este consilierul lui Victor Ponta, că George Maior, fost director SRI, și care este acuzat că a folosit serviciul în scopuri politice, este nașul lui Victor Ponta, și că Gabriel Oprea îi este și el cumătru aceluiași Victor Ponta. În jurul lui Ponta sunt numai întrebări și răspunsuri fabricate și totuși, fostul premier navighează printre ele cu grație. Până când?

Sursa: National.ro