C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for General

Dan Diaconu: “La mulţi ani, ţara mea! Să ne bucurăm, dar să ne şi promitem că vom scăpa ţara de trădători!”

Era un august sufocant când noi nu mai existam ca ţară. Bulgarii ne bătuseră ruşinos la Turtucaia, iar tot ceea ce însemna România se retrăsese în Moldova. Iaşul era ultima redută, nu mai aveam unde merge în altă parte. Puţini îşi mai pot imagina acum dezastrul în care ne aflam. Dar şi mai puţini spun despre motivele din cauza cărora ajunseserăm aşa.



Armata noastră, brava noastră armată, fusese bătaia de joc a tuturor politicienilor, cu sprijinul nemijlocit al casei regale. Înzestrările armatei erau prilejuri de rotunjiri de averi, dacă nu cumva puneau bazele unor noi aristocraţi care se strecurau prin aerul rarefiat al puterii. Întreaga societate era profund coruptă, iar biata armată era doar motivul invocat, alături de lozinci sforăitoare, pentru lovituri financiare răsunătoare.

Nu-i de mirare că nemţii au intrat în noi ca-n brânză. Nu-i de mirare că în august 1917 practic nu mai existam ca naţiune. La fel cum, nu e de mirare că, în timpul retragerii spre Iaşi, bravii funcţionari de la Banca Naţională erau atât de pătrunşi de sentimentul dezastrului încât aveau grija mutării … mobilierului luxos din birouri şi nu a salvării arhivei. Această nerozie le-a permis nemţilor intrarea în sediul Băncii, descoperirea afacerii depozitării tezaurului nostru la ruşi, lucru care le-a servit de minune după ce cozile lor de topor au dat lovitura de stat în Rusia. Au inventat o datorie a României către ei, iar ruşii, „cuminţi”, le-au trimis tezaurul ca formă de compensare a datoriei. O chestiune despre care nimeni nu mai spune nimic.

Dar să revenim la acel episod cu care am început. În acel august sufocant noi nu mai existam ca naţie. Şi fix atunci, Puterile Centrale se hotărăsc să spargă liniile frontului românesc. Pentru ei era o chestiune banală. Doar aveau în faţă nişte armate aproape dezmembrate, haotice. Şi au dat atacul care trebuia să fie devastator pentru noi şi victorios pentru ei. Atunci a avut loc acea crâncenă încleştare pentru noi, acel tablou dezolant ale bieţilor ţărani luptând în izmene. Atunci însă s-a produs o minune. Parcă un strigăt venit din hăurile istoriei a început să pună sângele românului în mişcare. Cei care-au luptat împotriva Puterilor Centrale nu mai erau ţărani, erau zei. Iar cu zeii nu te poţi pune.

N-au reuşit să treacă peste noi. Armata noastră cea necăjită, formată din ţărani rupţi de la plug, a respins una dintre cele mai moderne armate ale Europei. Iar acel strigăt al strămoşilor pe care zeii luptători pe linia frontului l-au simţit s-a transformat în acel categoric „Pe-aici nu se trece!”. Şi nu s-a trecut!

Atunci am înţeles noi că sângele acesta care ne pulsează în vene e altceva, e un sânge aparte. Atunci am înţeles că, în ciuda trădătorilor şi a ticăloşilor, în momentele critice, avem puterea să strigăm „Pe-aici nu se trece!”. Şi nu se va trece niciodată, indiferent cât de mult ne vor mutila, indiferent cât de mult ne vor înconjura, indiferent cât de mulţi trădători vor implanta în inima ţării.

Sunt 100 de ani de când ţara s-a refăcut şi mai bine de 2000 de ani de când stăm pe-aici, respirând împreună acelaşi aer, împărţind acelaşi sânge şi vorbind aceeaşi limbă. A fi român e o cinste, poate cea mai mare cinste pe care-o poate avea cineva. În ciuda umilinţelor, în ciuda vremurilor, în ciuda tuturor greutăţilor pe care le-am îndurat, am supravieţuit, ne-am plâns morţii şi ne-am bucurat împreună. De-aceea, a fi român e o cinste: pentru că în sângele nostru pulsează o istorie, pentru că avem cu toţii aceeaşi limbă şi pentru că înaintaşii noştri, prin supremul lor spirit de sacrificiu, ne-au construit această fundaţie solidă, imposibil de dărâmat. Însă, nu trebuie să uităm că a fi român este o obligaţie! Le suntem obligaţi tuturor celor care s-au jertfit, tuturor celor care, în momentele critice ale istoriei, s-au ridicat şi-au spus hotărât că „Pe-aici nu se trece!”.

La mulţi ani, România, la mulţi ani, ţara mea! La mulţi ani, române! Acum e timpul să ne bucurăm, dar cu măsură întrucât suntem iar în criza de acum 100 de ani. Să ne bucurăm, dar să nu uităm că, alături de noi, se bucură fals trădătorii, cei împinşi la înaintare pentru a ne distruge.

La mulţi ani, România, la mulţi ani Române! Să ne bucurăm, dar să ne şi promitem că vom scăpa ţara de trădători.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

ROADELE EDUCAȚIEI UNIVERSITARE

Mare parte din insubordonarea civică și disprețul pentru libertatea personală de azi își are rădăcina în campusurile universitare, iar cei care au astfel de comportamente sunt de regulă oameni trecuți prin universități. Să ne uităm la câteva exemple recente de necuviință și atac asupra libertății de exprimare.



Liderul majorității din Senat Mitch McConnell și soția sa, Elaine Chao, secretar la Transporturi,  au fost acostați și hăituiți de un grup de stângiști când plecau de la o cină ținută la Universitatea Georgetown. Senatorul McConnell a fost agresat de protestatari la Aeroportul Național Reagan, dar și în mai multe locuri din Kentucky. Senatorul Ted Cruz și soția sa au fost agresați la Washington într-un restaurat. Apoi, un grup cu numele Smash Racism DC a scris: „Nu, nu poți mânca în liniște. Politicile tale reprezintă un atac asupra noastră. Voturile tare (sic) reprezintă o dorință de moarte. Voturile tale sunt crime ale urii”.

Alți membri ai Congresului, precum Andy Harris, Susan Collins și Rand Paul, au fost atacați fizic și abuzați de stângiști. Cel mai recent caz este cel al comentatorului politic de la Fox News, Tucker Carlson. Un grup de stângiști a apărut noaptea la el acasă, i-au stricat ușa din față și au început să strige: „Tucker Carlson, vom lupta! Știm unde locuiești! Gunoiule rasist, pleacă din oraș!”

Abuzurile împotriva celor care au alte puncte de vedere este scuzat ca fiind o reacție la un discurs al urii. Cercetătorul de la Enterprise Institute Charles Murray a descoperit asta când i s-a închis gura la Colegiul Middlebury iar profesorul care îl însoțea a ajuns la spital din cauza rănilor. Studenții de la Berkeley l-au redus la tăcere pe un vorbitor controversat și au produs pagube de 100.000 de euro în timpul protestelor. Manifestanții de la UCLA și Colegiul Claremont McKenna au întrerupt conferințele susținute de cercetătorul de la Manhattan Institute, Heather MacDonald.

Fundația pentru Drepturi Individuale în Educație a descoperit așa numitele echipe de raportare a discursului urii în campusurile universitare. Aceste echipe raportează la oficialii din campusuri și uneori la poliție orice discurs care ar putea cauza „panică, supărare și frică” sau care pur și simplu jignește. A face niște desene care iau peste picior oamenii din cauza convingerilor lor sau a afilierii politice se poate raporta ca discurs al urii. Universitățile au în vedere în mod manifest interzicerea dreptului constituțional la liberă exprimare. După cum a relatat FIRE în 2017, sute de universități de pe întreg cuprinsul țării au pus în funcțiune sisteme orwelliene prin care le cer studenților să-și raporteze, uneori sub protecția anonimatului, vecinii, prietenii și profesorii, pentru orice fel de discurs sau opinie părtinitoare.

Un sondaj recent realizat de Brookings Institution a descoperit că aproape jumătate dintre studenți consideră că discursul urii nu este acoperit de Primul Amendameent. Este absurd, pentru că este protejat. 51% dintre studenți cred că au dreptul să interzică unui vorbitor cu care nu sunt de acord să vorbească. 19% dintre studenți cred că este acceptabil să folosească violența pentru a-l împiedica pe un vorbitor să se exprime. Peste 50% dintre studenți sunt de acord că universitățile ar trebui să interzică discursurile și punctele de vedere care ar putea jigni anumiți oameni. Nu ar trebui să ne surprindă deloc că aceste puncte de vedere sunt susținute de mulți dintre profesori. Pe vremuri, colegiile predau și promovau o viziune a culturii occidentale. Astăzi, mulți profesori și birocrați universitari îi învață pe studenți că sunt victime ale culturii și valorilor apusene.

Potrivit lui Benjamin Franklin, „oricine va distruge libertatea națiunii va trebui să înceapă cu distrugerea libertății de exprimare”. Cu mult mai târziu, judecătorul de la Curtea Supremă Potter Stewart a afirmat „cenzura reflectă lipsa de încredere în sine a unei societăți. Este simbolul unui regim autoritarist”. De la naziști la staliniști și maoiști, tiranii au început întotdeauna prin a susține libertatea de exprimare, la fel ca stângiștii din anii 60. Adeziunea lor este ușor de înțeles. Libertatea de exprimare este vitală pentru a-și împlini obiectivele de putere, control și confiscare.  Dreptul de a spune ceea ce doresc este metoda lor de îndoctrinare, propagandă și prozelitism.  Odată ce pun mâna pe putere, cum s-a întâmplat la multe universități, libertatea de exprimare devine o vulnerabilitate și trebuie suprimată. Este ceea ce se întâmplă în tot mai multe campusuri universitare. Mare parte din lipsa de cuviință pe care o vedem în afara campusurilor de astăzi este rodul a ceea ce educația universitară a făcut din tinerii noștri.

Autor: Walter Williams

Sursa: contramundum.ro

Pleșoianu, scrisoare către vicepreședintele CE: Vă întreb direct

Deputatul PSD Liviu Pleșoinau a răspuns cu o scrisoare la afirmația vicepreședintelui Comisiei Europene, Jyrki Katainen, referitoare la corupția din România, scrie DCNews.ro.



“Către distinsul domn Jyrki Katainen, vicepreședinte al Comisiei Europene:
În calitate de deputat român și de cetățean european, vă transmit că sunt foarte ÎNGRIJORAT de faptul că Finlanda (unde ați ocupat dumneavoastră funcția de prim-ministru) înregistrează un REGRES spectaculos și periculos în lupta împotriva EXPORTULUI DE CORUPȚIE!

Am urmărit declarația dumneavoastră, preluată de către toată presa românească. Răspunzând la o întrebare despre justiția din Polonia, ați ținut să introduceți și România în discuție, alături de Ungaria. Evident, așa cum ne-au obișnuit colegii dumneavoastră de la Bruxelles, vă declarați „îngrijorat” de „evoluțiile actuale din Polonia, dar și din Ungaria și România” și spuneți că ele reprezintă o adevărată „otravă” pentru investitorii străini: „Dacă intenționezi să investești – să spunem, 100 de milioane de euro – într-o activitate de producţie într-o anumită țară, vrei să știi dacă vei avea parte de o justiție corectă în caz că se întâmplă ceva”.

Da, domnule vicepreședinte al Comisiei Europene. Perfect de acord, cu condiția să vă referiți în primul rând la situația din FINLANDA – țară care, conform OECD, NU face nimic sau aproape nimic pentru a lupta împotriva dării de mită în străinătate! De aceea v-am și scris de curând, aducându-vă la cunoștință faptul că Uniunea Europeană (și mai ales Comisia Europeană) NU face absolut NIMIC pentru a stopa flagelul EXPORTULUI DE CORUPȚIE! OECD acționează de mai bine de două decenii în acest sens. În Statele Unite ale Americii, se administrează încă din anul 1977 amenzi colosale ca sancțiune pentru darea de mită în străinătate (în baza „Foreign Corrupt Practices Act”)”, scrie Liviu Pleșoianu

“Sunt FOARTE ÎNGRIJORAT de REGRESUL spectaculos și periculos înregistrat de țara dumneavoastră”

“În consecință, vă întreb direct:

Ce ați întreprins dumneavoastră personal, ca vicepreședinte al Comisiei Europene (funcție remunerată din banii cetățenilor europeni), pentru a stopa flagelul EXPORTULUI DE CORUPȚIE?

De asemenea, vă transmit că sunt FOARTE ÎNGRIJORAT de REGRESUL spectaculos și periculos înregistrat de țara dumneavoastră, FINLANDA, în lupta împotriva EXPORTULUI DE CORUPȚIE! Din păcate, conform celui mai recent raport privind aplicarea Convenției OECD Împotriva Dării de Mită în Străinătate, FINLANDA – țara în care ați fost dumneavoastră premier ani buni – este dată ca EXEMPLU NEGATIV! Ați retrogradat pe ultima poziție! Până acum, FINLANDA se afla în categoria țărilor care au adoptat parțial măsuri împotriva dării de mită în străinătate. Din păcate – iar acest lucru MĂ ÎNGRIJOREAZĂ PROFUND! –, conform celui mai recent raport, FINLANDA a căzut în cea mai de jos categorie – cea a statelor care nu adoptă deloc sau adoptă măsuri foarte slabe pentru a stopa EXPORTUL DE CORUPȚIE!

În acest raport, FINLANDA este oferită ca exemplu negativ de foarte multe ori! Iar acest lucru nu poate decât să NE ÎNGRIJOREZE foarte mult, deoarece IMPACTUL NEGATIV asupra MEDIULUI DE AFACERI este unul colosal! Cum să mai aibă alte state încredere în investitorii finlandezi când statul finlandez NU face aproape nimic pentru a preveni darea de mită în străinătate? Cum să fim parteneri de afaceri, când NU întreprindeți aproape nimic împotriva EXPORTULUI DE CORUPȚIE dinspre FINLANDA către alte țări!?” susține deputatul.

“România NU exportă corupție”

“Vă încurajez să luați urgent măsuri concrete în FINLANDA pentru a lupta cu adevărat împotriva exportului de corupție, împotriva dării de mită în străinătate. Vă îndemn să implementați cât mai rapid recomandările OECD, astfel încât, anul viitor, FINLANDA să nu se mai afle în categoria rușinoasă a statelor care NU fac nimic sau aproape nimic împotriva EXPORTULUI DE CORUPȚIE! România NU exportă corupție și, pe cale de consecință, considerăm că este absolut necesar ca același lucru să se poată spune și despre FINLANDA…” a mai spus social-democratul.

Sursa: Corectnews

Declic vrea isterie națională de 1 Decembrie

Circulă pe net un mesaj semnat Declic, redactat de cîțiva  juni. Nu știu dacă sunt zăltați pe cont propriu sau plătiți de cineva. Nu știu cine îi susține și cine îi impinge în acest comportament antiromânesc. Poate numai ceața din subconștientul lor vînturat. Ei confundă anticorupția cu anti-România.



Nu știu dacă lucrează într-o multinațională sau protestul este  profesia lor, ca și pentru Mălin Bot, Cristian Mihai Dide și Angi Şerban. Oricum, nu își asumă o identitate. Lucrează pe Facebook și încearcă să transforme populația într-o  mulțime secretă  de agitatori. Pentru ei, partidele sunt corupte. SRI-ul și DNA-ul, nici vorbă. Liberalii și Klaus Iohannis sunt curățenia întruchipată. Averea lor este numai din meditații și salarii. Şi a lui Dacian Cioloș, la fel. O teorie rudimentară, extremistă, care pune pe toată lumea într-o oală murdară și care nu înseamnă nimic, începe să fie reluată obsesiv pe net.

Mă îngrozește această lume a cinstei de paradă, a patriotismului violent, a moralei trîmbițate, a anticredinței pe post de credință. Ei sunt proprietarii patriotismului și a iubirii de limba română scrisă fără diacritice, a cinstei procurorilor și ofițerilor de servicii secrete pe care nu trebuie să-i controleze nimeni. Ei sunt sfinții patriei, în altarul căreia tronează icoana preacinstitei fiice de procuror comunist. Ea se numește Laura Codruța și la poalele  sale se închină tractoristul brazdelor prin dreptate, numit Augustin.

 Ştiți că lumea aceasta este plină de tragediile unor grupuri conduse, la momente tragice, de niște impostori zăltați? Așa mi se par ai noștri juni, porniți ca orbii împotriva corupției. Ei sunt luptători pentru dreptate și adevăr numai pe bază de porniri isterice și de donații. Ei bine, mă îndoiesc. Mă uit cu groază la ce lume vine și  scrie „1 Decembrie“ cu d mic și care a deposedat Limba Română de toată dantelăria scrierii sale.

Am urmărit, mai zilele trecute, o  duduie reprezentînd un  grup numit Funky Citizens. Limitarea umană în carne și oase, plus țîfna și o limbă română de lemn, plină de  greșeli grosolane și dezacorduri. O chema Cruceru. Şi ea și colegii ei sunt cei mai vehemenți acuzatori ai stîlcirii limbii române de biata noastră prim-ministru.

Am ajuns la fundul sacului. Şi politicienii și-au bătut joc de aniversarea Centenarului, și junii  sfertodocți vor să iasă pe străzi, folosind o sărbătoare națională pentru răbufnirile minții lor greu de catalogat. Iată ce scrie  generația care vrea să pună labele (învelite în cuvinte mari) pe viitorul țării noastre:

 ”Pe 1 decembrie Liviu Dragnea, C.P. Tăriceanu, Viorica Dăncilă și toți ai lor vor face paradă de patriotism. Ca în fiecare an vor lansa, cu o mână pe inimă și alta pe drapel, apeluri la unitate. Ne vor chema să celebrăm Marea Unire, să intrăm în horă cu ei. Să lăsăm la o parte, pentru o zi, tot ce ne dezbină și să ne concentrăm pe valorile ce ne unesc. Problema este că pe mine nu mă unește nici o valoare cu acești oameni, nu am cum să fiu în aceeași horă cu ei.

Vor poza în urmașii celor ce au înfăptuit Marea Unire, vor mima patriotismul, iubirea de țară. Festivitățile sunt pe cale să fie confiscate de cei ce-și fură țara și își apără interesele de clan. Televiziunile aservite se pregătesc să spună doar povestea lor despre unire pentru a le legitima guvernarea. Nu putem permite așa ceva! Noi, membrii Declic, suntem suficient de mulți și de puși pe treabă pentru a transmite un mesaj mai puternic decât discursurile lor ipocrite. Să reamintim tuturor ca ei sunt lideri legitimi doar în Penalistan, nu în România celor 100 de ani. Iată la ce ne-am gândit.

Comunitatea Declic a lansat, la începutul acestui an, pancarta 100 de ani în Penalistan. Am înlocuit festivismul fals cu un semnal de alarmă. Ei ne vor în Penalistan. Noi am ieșit în stradă și le-am spus că ne dorim să trăim, în continuare, în România. Noi cu cătușe din carton în mâini, corupții cu cătușe adevărate! De 1 decembrie vom sărbători Marea Unire, fără ipocrizie, îngrijorați pentru țara noastră”.

Ei umblă cu mîna întinsă pe net pentru a primi un ban ca să își confecționeze afișe și pancarte ca să transforme ziua de 1 Decembrie în  Ziua Preacinstiților Patrioți  Zăltați!

Bucurați-vă de 1 Decembrie pînă cînd străzile marilor orașe nu se umplu de acești tembelo-patrioți-istericoși!

Autor: Cornel Nistorescu

Sursa: Cotidianul

Liviu Pleșoianu: ”10 subiecte esențiale, fără menajamente- #FDGR”

2. #FDGR, succesor al Grupului Etnic German: Autorități ale statului român, NU vă mai ascundeți după plop! Este sentința din 2007 o încălcare a Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, a Tratatului de Pace de la Paris din 10 februarie 1947 și a Decretului – Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944?



…Pentru că actualitatea o cere, mut subiectul #FDGR – Grupul Etnic German pe poziția a doua și reiau scrisoarea deschisă publicată recent. De data aceasta, solicit un punct de vedere și de la comunitățile evreiești naționale și internaționale:

Scrisoare deschisă către ministrul Justiției, ministrul de Externe, Premierul României, Președintele Senatului, Președintele Camerei Deputaților, Înalta Curte de Casație și Justiție, Procurorul General, Consiliul Superior al Magistraturii și, nu în ultimul rând, ci chiar în primul, Președintele României

Consider că aveți datoria, față de poporul român, să vă implicați grabnic și să prezentați PUBLIC, cu celeritate, un răspuns, un punct de vedere și o soluție cu privire la următoarea problemă:

Sentinţa civilă nr. 2790, din 28 mai 2007 (prin care este admisă cererea Forumul Democrat al Germanilor din România și se constată „calitatea de succesor în drepturi față de Grupul Etnic German”), reprezintă o încălcare a Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944? Încalcă această sentință judecătorească Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947? Încalcă această sentință Decretul – Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944 (semnat de Regele Mihai I), prin care „Statul Român devine titularul tuturor drepturilor aparținând Grupului Etnic German, subrogându-se acestuia”, în condițiile abrogării Legii nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea Grupului Etnic German din România?

REPERE:

Conform Constituției României, Art. 11, alin. (1): „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”.

Conform Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, art. 15: „Guvernul Român se obligă să dizolve imediat toate organizaţiile pro-hitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc” (…) „nepermițând în viitor existența unor organizaţii de acest fel”.

Conform Tratatului de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, art. 5: „România, care, în conformitate cu Convenţiunea de Armistiţiu, a luat măsuri pentru dizolvarea tuturor organizaţiunilor de tip fascist pe teritoriul român” (…) „nu va îngădui în viitor existenţa şi activitatea unor organizaţiuni de această natură care au drept scop lipsirea poporului de drepturile sale democratice”.

Conform Decretului – Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, art. 1: „Dispozițiunile legii nr.830 din 21 noiembrie 1940, pentru constituirea Grupului Etnic German, sunt și rămân abrogate. Statul Român devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor aparținând Grupului Etnic German din România. Prin efectul acestei legi, bunurile aparținând Grupului Etnic German sunt lovite de indisponibilitate, fără îndeplinirea vreunei formalități. Pe aceeași dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor aparținând Grupului Etnic German, subrogându-se acestuia. Instanțele de acte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acestor bunuri”.

Solicit cu maximă celeritate un răspuns, un punct de vedere și o soluție cu privire la problema expusă.

Liviu Pleșoianu,

Deputat

P.S. Solicit o poziție oficială și din partea comunităților evreiești naționale și internaționale.

Autor: Liviu Plesoianu

Sursa: Liviu Pleoianu Facebook

Klaus Iohannis, antisemitismul și Ilan Laufer

Un nou scandal de proporții nemaiîntâlnite a izbucnit la București. Un scandal politic, care s-a transformat rapid într-un scandal antisemit. Unul dintre ce doi miniștri refuzați de Klaus Iohannis, Ilan Laufer a afirmat cu subiect și predicat că eliminarea lui s-a produs din motive de antisemitism. Și l-a arătat direct cu degetul pe președintele Klaus Iohannis. Folosind chiar argumente de natură să-i susțină afirmațiile.



În mod cert, Klaus Iohannis a comis un act fără precedent refuzând să semneze două decrete de revocare a unor miniștri, conform cererii premierului Dăncilă. Președintele nu are constituțional un asemenea drept. Refuzând demiterile, a generat o situație extrem de confuză. Nefiind posturile vacantate, nu putea, vezi Doamne, să fie numit nimeni în respectivele poziții. Și așa se face că viceprim-ministrul Paul Stănescu, totodată și ministru al Dezvoltării, s-a legat cu lanțuri de biroul său din Palatul Victoria. Pe care anunță că refuză să-l părăsească. După modelul Sorin Grindeanu. A doua ilegalitate comisă de președintele Klaus Iohannis a constat în refuzul de a semna decretul de numire pentru doi miniștri propuși, fără a-și motiva deciziile, așa cum prevede Constituția în interpretarea CCR.

Firește, începând din acest punct generator al unei noi crize politice, s-au declanșat și dezbaterile publice. Care au fost însoțite și de acuzații de antisemitism lansate împotriva președintelui Klaus Iohannis. Prima de acest fel am făcut-o eu însumi la scurt timp după comunicatul oficial făcut de însuși Klaus Iohannis. Încercând să explic gestul său față de un ministru care s-a dovedit extrem de eficient la Muncă și care a reușit să promoveze două proiecte de lege esențiale privind salariile și pensiile, dovedind cu acest prilej inteligență, perseverență și consecvență – și mă refer la Olguța Vasilescu – am afirmat că la baza refuzului a stat pur și simplu ranchiuna. Ranchiuna pe care i-o poartă Iohannis pentru o serie de afirmații politice de altfel perfect justificate ale Olguței Vasilescu și care l-au vizat în mod direct. Dar cine dovedește că e ranchiunos într-o asemenea funcție, ne arată totodată că nu o merită.

Cea de-a doua reacție am avut-o în ceea ce privește refuzul tot nemotivat, așa cum cere legea, de a-l numi pe Ilan Laufer la Ministerul Dezvoltării. Și după ce acesta din urmă, o persoană pe care nu am avut niciodată onoarea să o cunosc personal, a dovedit că este extrem de capabil și de eficient atât în funcții ministeriale cât și în câmpul privat. Abența vreunui motiv invocat de președinte, precum și o serie întreagă de circumstanțe și de afirmații recente ale președintelui Klaus Iohannis m-au determinat să lansez supoziția cum că, în acest caz, motivul real al refuzului este de tip antisemit. Și am pus cap la cap, pentru a-mi susține demonstrația, câteva elemente. 1). Klaus Iohannis a reacționat furios și disproporționat atunci când Guvernul României, mergând pe urmele partenerului nostru strategic, Statele Unite, și dând curs solicitării altui partener strategic, Israelul, s-a declarat dispus să ia în studiu posibilitatea mutării ambasadei noastre de a Tel Aviv la Ierusalim. Atunci a acuzat tandemul Dragnea-Dăncilă ca s-ar fi întâlnit și ar fi pus la cale acest lucru cu niște evrei. O exprimare cel puțin total nefericită. Dar a fost făcut și pasul următor. În scurt timp, cel mai de încredere colaborator al președintelui Klaus Iohannis, Ludovic Orban s-a sinucis politic, făcând împotriva premierului și președintelui PSD un denunț, care s-a dovedit nefondat, vizând un pretins act de trădare națională. Și lucrurile au continuat în același fel până când i-a oferit și garanții cancelarului Angela Merkel, cum că va face tot ce îi va sta în puteri pentru a pune piedici proiectului guvernamental. 2). De doi ani de zile, Klaus Iohannis refuză să numească un ambasador român la Tel Aviv. În primăvară, primise o nominalizare căreia nu i-a dat nicun răspuns. Tăcerea este considerată un refuz, astfel încât de curând, cu agrementul statului Isarel, pe biroul lui Klaus Iohannis a ajuns o nouă propunere formulată de Guvernul Dăncilă. Nici acesteia nu i-a dat până în aceasă clipă un răspuns. Prezența în Guvern a lui Ilan Laufer, care are excepționale relații la vârf atât în Israel cât și în Statele Uite a fost percepută de Klaus Iohannis drept o gură suplimentară de foc de natură să susțină proiectul mutării ambasadei. În paranteză fie spus, între timp și Benjamin Netanyahu, de la Varna, i-a bătut obrazul președintelui Klaus Iohannis tot pe aceeași temă.

3). Oare asta să fie tot? Nicidecum. Dacă buncii și părinții nu ți-i alegi, prieteni și partenerii ți-i alegi întotdeauna. Până când a decedat, un etnic german, Paul Philippi a fost membru fondator al Forumului Democratic German, apoi președinte între 1992 și 1998 și ulterior pus chiar de către Klaus Iohannis, care i-a succedat în funcție, președinte de onoare. Tot Klaus Iohannis, în calitate de primar, l-a făcut și cetățean de onoare al orașului Sibiu. Și ce-i cu asta, se vor întreba, pe bună drepate, cititorii. Păi e. Pentru că acest Paul Philippi s-a înrolat în 1943 în Waffen-SS, unitate în care a acționat atât de hotărât împotriva evreilor, încât după război autoritățile americane au fost nevoite să-l interneze timp de 30 de luni într-un lagăr de denazificare. Acest personaj a fost mentorul de la Sibiu al lui Klaus Iohannis. 4). Și, în plus, a devenit de notorietate publică faptul că, sub Klaus Iohannis, președinte și primar, și cu Philippi președinte de onoare, Forumul Democratic German a solicitat și a obținut în Justiție recunoașterea descendenței sale directe, inclusiv sucesorale, din Grupul Etnic German, organizație nazistă, considerată criminală de război și scoasă în afara legii prin convențiile de pace și de armistițiu.

Ei bine, având în vedere toate aceste argumente, cum să nu-l fi acuzat Ilan Laufer pe Iohannis de antisemitism? Și dacă două organizații altfel respectabile ale evreilor au sărit ca arse, luându-i apărarea președintelui României, s-ar putea întâmpla ca reacția lor să fie și o reacție de autoapărare, întrucât cele două organizații l-au recomandat pe Klaus Iohannis pentru a primi o înaltă distincție legată de Memoria Holocaustului.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sroscas

Europa, euro, eşec

Minunea n-a ţinut nici măcar trei zile. Nici votul împotriva României din Parlamentul European (au votat împotriva ţării şi europarlamentari români, pretinşi liberali, democraţi, „milenarişti” – în fapt, nişte cozi de topor ale neosecurismului antinaţional !), nici raportul MCV (scris, foarte probabil, de „statul profund” român prin pupăza lui de serviciu, Monica Macovei, şi prin alte pupeze şi alţi papagali neosecurici) nu mai preocupă pe nimeni. Nici pe europeni şi cu atât mai puţin pe cetăţeanul român obişnuit. Mult zgomot pentru nimic.



Nu e mai puţin adevărat că românii au aflat cu această ocazie că ţara lor, România, nu mai e un stat suveran şi că guvernul de la Bucureşti, PSD-ALDE Dragnea-Tăriceanu-Dăncilă, e complet nedorit la Bruxelles. Deci UE, conform tratatului de aderare, nu mai bagă în seamă suveranitatea României, detestă şi respinge guvernul român rezultat în urma unui vot popular de nimeni contestat. Dar UE respectă deplin suveranitatea Noii Securităţi de la Bucureşti – din raportul MCV a fost eliminată orice referire la protocoalele SRI-Parchete şi acelaşi raport e foarte îngrijorat de soarta procurorului general Augustin Lazăr, un personaj din altă epocă dar care pare a reprezenta un etalon birocratic actual foarte potrivit pentru UE. Aşa cum a fost şi protejata lor, Laura Codruţa Kövesi, de curând debarcată de la şefia DNA şi înghiţită de neantul aparatului judiciar.

Am urmărit recent o nouă conferinţă a lui Emmanuel Todd despre Europa, Uniunea Europeană, despre euro, despre originea ideologiilor de azi care au o strânsă legătură cu tipul de organizare familială observată pentru ultimele secole în Franţa, Anglia, Germania, Italia, Rusia etc. Celebrul demograf şi antropolog e considerat astăzi de mulţi în Vest cel mai strălucit intelectual francez. Influenţa lui asupra tinerelor generaţii de studenţi şi cercetători din Franţa, Marea Britanie, SUA, Japonia, Germania e copleşitoare (unii îl cunosc doar ca mentor principal al celebrului economist Thomas Piketty). Mi-am notat doar câteva dintre observaţiile lui Todd şi voi încerca să le prezint aici pe scurt.

Prin reunificarea Germaniei, SUA, Marea Britanie şi Rusia au pierdut controlul pe care-l aveau asupra ţării care a declanşat cele două războaie mondiale devastatoare. Franţa, deşi a patra armată de ocupaţie postbelică în Germania, nu se pune la socoteală pentru că încă din primul mandat al lui François Mitterrand, la începutul anilor ’80, a încercat fabricarea unui atelaj improbabil, cuplul franco-german, care astăzi e un foarte dezechilibrat cuplu germano-francez. Atât SUA, cât şi Franţa s-au iluzionat că pot controla întreaga Europă folosindu-se de Germania, dar lucrurile au ieşit altfel. Germania s-a folosit de construcţia europeană pentru a ieşi din condiţia de protectorat american, iar în ultimii ani, încet dar sigur, a acaparat statutul de putere economică dominantă în Europa.

Virajul populist prin votul pentru Brexit şi pentru neobişnuitul preşedinte american Donald Trump pe care au apucat-o anglo-americanii, pe de-o parte, şi instalarea Germaniei şi a Franţei în postura de centru al noului imperiu european, pe de altă parte, creează o ruptură foarte periculoasă între marile naţiuni vestice. Emmanuel Macron, preşedintele Franţei, a ajuns să speculeze chiar în cursul sărbătoririi centenarului de la încheierea primului război mondial, în numele Franţei şi al Germaniei, pe tema unei armate europene care să apere Europa de SUA, aliatul, alături de britanici, al Franţei în cele două războaie. În plus, şi-a mai adjudecat alţi doi inamici militari, de talia Rusiei şi a Chinei. Şi asta după ce formulase un elogiu şocant al mareşalului Pétain, erou în primul război, dar aliat forţat al lui Adolf Hitler în cel de-al doilea.

Dar să revenim într-un mod chiar mai aplicat la ideile lui Emmanuel Todd din susmenţionata conferinţă (ţinută la Conférence Gambetta, un club al tinerilor întreprinzători şi viitori lideri francezi, oameni de 30-40 de ani). Europa continentală, spre deosebire de Marea Britanie şi de SUA, trece printr-o fază postdemocratică, adică liderii sunt aleşi dar nu guvernează. Iar alegătorii nu se mai recunosc în cei aleşi imediat după vot. Franţa s-a pus faţă de Germania într-o situaţie de servitute voluntară (trimitere la gânditorul La Boétie). Germania, în expansiunea ei spre est (vezi cazul Ucrainei, al Republicii Moldova şi, de ce nu, al României şi al Bulgariei), şi-a desemnat ca inamic Rusia, căreia îi aplică sancţiuni ce nu par deloc raţionale, deşi Rusia este unul dintre principalii săi furnizori de energie şi de materii prime.

Democraţia a fost şi încă este apanajul celor trei mari naţiuni propriu-zis occidentale – Marea Britanie, Franţa şi SUA. În anii ’30, urmaţi de cel de-al doilea război mondial, cu excepţia Marii Britanii, condusă de conservatori învechiţi, şi a Franţei, condusă de Frontul Popular, ţările Europei se aflau sub dictaturi. Portugalia l-a avut pe Salazar, Spania pe Franco, Italia pe Mussolini, Germania pe Hitler, Rusia pe Stalin, dictator comunist, iar ţările din Estul Europei sufereau de o instabilitate politică cronică.

Ţările din Estul Europei nu aparţin încă Zonei Euro, iar salariile sunt „chinezeşti”. De fapt, Europa de Est este o Chină interioară a UE pentru ţările dominante – Germania, Franţa, Olanda etc. Suveranitatea pierdută din ţările mici sau slabe economic s-a adăugat suveranităţii centrului dominant, cu Germania în frunte. Germania nu e doar suverană în interiorul UE, e chiar foarte suverană, de-a dreptul imperială. Transferul de bogăţie din Europa de Est către Europa de Vest se face şi prin salariile mizerabile din Estul Europei. (Asta pe lângă transferul de populaţie tânără şi de multe ori foarte calificată, fără vreo contrapartidă, adică un rapt în toată regula.)

Sloganul pe care s-a construit Uniunea Europeană, „L’Union fait la force !” (”unirea face puterea”), este şi el atins de falsitate în ceea ce priveşte comunitatea ţărilor vest-europene, ţări care aparţin Zonei Euro, adevăratul nucleu al Europei. Germania a procedat, încă din guvernarea social-democratului Gerhard Schröder, înainte deci de multipelele mandate ale Angelei Merkel, la o scădere competitivă a salariilor de 10-20 %. În interes naţional, sindicatele germane au jucat jocul. Aşa a început războiul economic al Germaniei cu vecinii direcţi, printre care şi Franţa. De altfel, în ultimii 20 de ani, nivelul de viaţă din Franţa şi din ţările mari aflate în sudul Europei, Italia şi Spania, a scăzut şi continuă să scadă dramatic. Nu mai punem la socoteală Grecia, Portugalia, Irlanda şi ţările din Est. Cifrele macroeconomice, dimensiunea PIB, venitul pe cap de locuitor etc., nu spun nimic despre standardul de viaţă a zeci, chiar sute de milioane de europeni periferici. Să reţinem deci că războiul economic de luare în posesie a întregului imperiu european de către Germania, de fapt, de către patronatul german, a început prin diminuarea competitivă a salariilor propriilor cetăţeni. Spre satisfacţia deplină a tuturor oligarhilor europeni şi globali, care au aplaudat, susţinut şi implementat politica de sărăcire a claselor medii şi de jos. Mai ales prin delocalizări înspre Asia, Europa de Est, Nordul Africii şi alte zone cu salarii foarte mici, ceea ce a crescut imens presiunea asupra salariilor muncitorilor din Vest.

Toate guvernele europene care s-au aliniat la noua politică de austeritate a Germaniei au fost spulberate în ultimii ani. Social-democraţia s-a prăbuşit pe tot continentul – cu excepţia notabilă a României, rămasă rău în urmă, ca de obicei. La noi, de guvernarea născută cu forcepsul a lui Traian Băsescu şi susţinută în 2009, pe lângă Hillary Clinton, şi de Angela Merkel s-a ales praful, ca şi de dreapta iluzorie pe care a reprezentat-o (întruchipare a puterii fostei şi noii Securităţi deopotrivă, în dauna partitocraţiei neocomuniste, moştenitoare a PCR). Germania de azi are o politică autoritară, inegalitară (ca şi structurile sale familiale tradiţionale), de război economic în interiorul UE, străduindu-se să inventeze, împreună cu Franţa şi, eventual, cu Olanda, un nou imperiu, mai ales economic („bizantin”, fără armată, în raport cu „imperiul roman”, cu armată, care e SUA).

Instrumentul principal al dominaţiei economice germane în Europa este, bineînţeles, moneda euro. Această monedă nu a permis cunoscutele devaluări competitive pe care le practicau periodic Franţa şi Italia, ceea ce a dus la evaporarea industriilor din aceste ţări. Scopul principal al monedei euro nu este prosperitatea pentru toţi europenii, nici libertatea locuitorilor Europei, ci supunerea economică a tuturor celorlalte naţiuni centrului, care e compus dn Germania, Franţa, Olanda şi care mâine va fi, probabil, doar Germania.

Iată câteva idei cu circulaţie mică la noi, dar foarte mare în vestul Europei şi în SUA, în locul reluării discuţiei despre cele două mărunte şi butaforice evenimente de la Bruxelles – votul penibil împotriva României şi foarte orientatul raport MCV, expresia unei puteri centrale europene devenită isterică pentru că se confruntă azi brutal cu cele două mari naţiuni democratice, Marea Britanie şi SUA, care au apucat pe o altă cale, cea aşa-zis „populistă”. În fapt, nu e vorba de populism, ci doar de funcţionarea vitală a democraţiei. Iar la urma urmei „populism” poate însemna şi o politică făcută pentru popor, iar nu pentru elitele rupte de realitate (1 % foarte bogaţi şi deţinătorii de diplome rare care îi slujesc). Între timp, Uniunea Europeană devine postdemocratică – situaţie în care „statul profund”, „statul paralel”, „oligarhia tehnocratică”, nevotată de nimeni, devin dominante. Vom asista în anii care vin la o nouă confruntare violentă între democraţie şi oligarhie, pe anticul model al războiului dintre Atena şi Sparta ? Lumea occidentală e ruptă în două, iar preşedintele francez Macron vrea o armată care să apere Europa de SUA. China şi Rusia se poziţionează ca arbitri – China, arbitru economic şi poate chiar civilizaţional, iar Rusia, arbitru militar, susţinut de un teritoriu imens şi de cele mai mari rezerve de materii prime.

De-acum, România va trebui să aleagă dacă mai vrea sau nu să facă parte din Spaţiul Schengen. Dacă mai vrea sau nu să adere la moneda euro, care va fi foarte probabil abandonată de ţări ca Italia, Grecia, Spania, Portugalia şi Irlanda, care va urma natural Marea Britanie. E foarte greu de imaginat că România va mai putea juca la două capete, şi cu Uniunea Europeană, controlată în primul rând de Germania, şi cu axa SUA-Marea Britanie-Israel. Recenta dezvăluire a ziarului Jerusalem Post despre penibila subordonare a preşedintelui nostru la voinţa cancelarului german ne pune pe toţi românii într-o lumină dintre cele mai defavorabile.

Autor: Petru Romosan

Sursa: Corectnews

Elveția, lecția de normalitate

Pe 25 noiembrie 2018 în Elveția va fi referendum, un referendum mult mai important decât cel românesc din octombrie, care i-a marcat și împărțit atât de mult pe români. Dar elvețienii sunt mult mai obișnuiți cu votul, cu „referendumurile de weekend”, și mult mai obișnuiți să ia decizii importante, lăsate de politicieni la latitudinea votului popular, așa cum a intrat în normalitate. Și o fac mereu în mod responsabil, cântărind, ascultând cele două părți, asistând la dezbateri reale și având parte de puncte de vedere pertinente, pe subiect și la obiect.



Elvețienii nu se amăgesc cu democrația reprezentativă, trimițând niște politicieni în centre de putere, politicieni care se vor dedica intereselor de grup sau de partid. Nu, în Elveția, în afara referendumurilor naționale, frecvente, comunitățile locale hotărâsc prin vot dacă vor construi sau nu un pod sau o școală, spre exemplu. Și li se pare firesc și îndrăznesc să numească asta „democrație”. Pentru că participă, pentru că hotărăsc, pe cât putință, asupra tutoror lucrurile care îi privesc și afectează.


Ca să vezi… În Elveția nimeni nu va boicota referendumul de pe 25 noiembrie, nimeni nu se plânge de cheltuieli, nimeni nu a ajuns la logica inversă prin care susține că referendumul e împotriva democrației, asta cu toate că unele inițiative cetățenești, precum chiar cea de pe 25 frizează absurdul. În duminica de 25 noiembrie 2018 nu va fi vorba despre nimic altceva decât dacă legislația internațională, tratatele la care Elveția e parte, nu ar trebui să se subordoneze legislației interne, legile țării să prevaleze asupra celor internaționale. Aceasta ar izola Elveția mult peste neutralitatea care a consacrat-o, ar „rupe-o de lume”, cum s-ar spune la noi. Dar un grup de elvețieni (nu contează care, sunt cetățeni ai aceleeași țări!), au lansat inițiativa cetățenească cu numele „Inițiativa pentru autodeterminare”. Nu încape nicio discuție: pentru că a obținut 100.000 de semnături valabile, guvernul e obligat de Constituție să o supună votului prin referendum.

Vă puteți imagina ce ar fi în România? Câtă grijă pentru imaginea țării, pentru „democrație”, pentru modul în care ne vor privi „prietenii” și „partenerii” dacă ne-am dezice de legislația internațională, am „ieși din rândul lumii civilizate”? Vă imaginați cât romantism ar fi, câte chemări la rezistență în fața naționalismului și extremismului, care ne-ar rupe, odată cu dreptul, din ”lanțul de iubire” al Europei și Americii față de noi? Câte chemări la boicot, câte declarații de dispreț, nu numai pentru inițiatori sau semnatari, dar față de țara în care mii de cetățeni (milioane, în cazul nostru) s-au putut gândi să dea întâietate legilor naționale în detrimentul celor ale „lumii civilizate”? Vorba „cânticului”: „Of, ce dor, ce chin, ce jale, pe la poarta”… Uniunii Europene și ambasadelor!

Elvețienii nu au asemena griji. Or fi mai reduși mintal față de cerberii democrației românești, pentru că nu știu decât că trebuie să-și respecte Constituția și democrația.

Asta pentru că în Elveția „democrația” nu este doar o expresie în gura unor așa zisi, „politicieni” și „analiști”, corupți fizic sau moral, precum în România, ci democrația e o practică, e viață curentă, cotidiană, e fapt, e …referendum. Așa au hotărât elvețienii asupra politicii monetare, asupra venitului minim, asupra energiei nucleare, asupra ajutoarelor către fermieri și multe, multe altele. Iar participarea nu a coborât sub 50%… Elveția nu a sărăcit din organizarea acestor referendumuri, ci a prosperat. Ca să vezi…

Pentru ca lucrurile acestea să se întâmple și democrația elvețiană să fie reală și efectivă nu a fost nevoie decât ca legile și Constituția să fie respectate. Dar mai există o condiție: o decență publică care interzice orișicui să se proclame mai deștept decât poporul, decât majoritatea. Iar tocmai ăsta este lucru care lipsește cel mai mult în România.

Pentru media și analiștii din România referendumul elvețian de pe 25 noiembrie, ca și cele din trecut, nu va suscita niciun interes, iar democrația elvețiană e irelevantă. Modelele sunt altele, ale ”democrației” de sus în jos, strict partinice, precum cel francez, sau cel american, al aristocrației finaciare, al familiilor politice, precum Bush, sau marilor afaceriști, precum Trump. Este modelul în care votul popular poate indica un câștigător, iar sistemul un altul, precum s-a întâmplat în alegerile prezindențiale americane în cazul Al Gore – Bush sau Clinton – Trump…

„Această inițiativă este un experiment periculos”

Cu două săptămâni înaintea referendumul de pe 25 noiembrie 2018, președintele actual al Confederației Elvețiene, Alain Berset, și nu vreun artist vedetă, a ieșit public, la o oră de maximă audiență, pentru a transmite punctul de vedere și recomandările Consiliului Federal. Nu a plâns, nu s-a jelit, nu a atins nicio coardă sensibilă, nu le-a făcut educație elvețienilor, ci a vorbit despre interesele țării, despre riscuri și avantaje, cu realism. Nu i-a numit și nu i-a calificat în niciun fel pe inițiatori, nu a contestat drepturile lor și nici gândirea lor. Să mai vorbim dacă rezultatul referendumului, oricare ar fi, va fi respectat? Nu are niciun sens! Ca să vezi… Și elvețienii îndrăznesc să numească asta democrație…

„Doamnelor și Domnilor,

Țara noastră este cunoscută și apreciată pentru fiabilitatea sa și comportamentul său bun. Întreținem relații bune cu vecinii direcți și cu restul lumii, iar pentru a prezerva interesul nostru, am încheiat o serie întreagă de tratate internaționale. Aceste tratate, care se numesc “Drept Internațional”, joacă un rol important și în viața noastră cotidiană. Reglează, spre exemplu, trecerea frontierelor, traficul aerian, chiar exportul și importul de mărfuri. Ele protejează drepturile omului, dreptul fiecăruia dintre noi. Cu alte cuvinte, aceste tratate reprezintă stabilitatea și fiabilitatea pentru populație și pentru economie. Noi înșine decidem ce tratate să încheiem și ce tratate să denunțăm. Absolut nimic nu ne este impus!

Poporul și Parlamentul au un cuvânt de spus, conform regulilor democrației noastre.

Doamnelor și Domnilor,

Pe 25 noiembrie vom vota “Inițiativa pentru autodeterminare”. Această inițiativă vrea să ne oblige, ca, în anumite cazuri, să nu respectăm anumite tratate internaționale importante, să le renegociem, chiar să le denunțăm.

Această manieră de comportament va antrena conflicte inutile cu alte state, dar și pe plan intern.

Această inițiativă nu dăunează numai populației Elveției, ea provoacă probleme concrete, în particular pentru locul economic deținut de Elveția.

Intreprinderile noastre și muncitorii noștrii au nevoie de un cadru stabil pentru a lucra.

Această inițiativă este un experiment periculos, pe care noi nu trebuie să îl riscăm, pentru că poate provoca daune Elveției și economiei.

Pentru aceste argumente, Consiliul Federal și Parlamentul vă recomandă să votați cu “NU” pe 25 noiembrie 2018”.

Autor: Cristian Pătrașcu

Sursa: Anonimus.ro