S-o (re)luăm de la capăt. Cu aproape șase ani în urmă (6!!!), Curtea Constituțională, cică a României, a indicat Parlamentului, cică al României, să stabilească și un prag valoric de la care abuzul în serviciu devine infracțiune.
De ce?
Pentru că, fără alte clarificări și fără un prag valoric, astăzi e suficient să ai un serviciu ca să faci pușcărie sub acuzația de abuz în serviciu:
Art. 297 (1)”Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.”
Acesta este articolul din Codul Penal care definește astăzi abuzul în serviciu. Dacă n-ați observat încă, recitiți și veți constata că, pentru a fi încadrat la abuz în serviciu, nu trebuie neapărat să încalci vreo lege. Nu. Faci cel puțin doi (2!!!) ani de pușcărie dacă nu îndeplineşti “un act” sau îl îndeplineşti “în mod defectuos”. Orice “act”? Legiuitorul nu precizează, deci se deduce că da, orice act. Inclusiv un act sexual? Legiuitorul nu precizează, deci procuratura și onoratele instanțe, dacă vor, pot decide că da, inclusiv. De pildă, pe baza actualului text de lege, se poate trimite la pușcărie un funcționar public sau un manager privat (da, drăguților, și voi sînteți încadrabili la abuz în serviciu, ghinion!) dacă nu a îndeplinit un act sexual sau l-a îndeplinit în mod nesatisfăcător unui angajat sau unei angajate căreia, în acel fel, nesatisfăcător, i-a creat “o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime.” De ce? Fiindcă azi, prin instanțe de judecată animate progresist sau (pardon) neosecuristic, se poate stabili destul de ușor că nevoia de act sexual satisfăcător este un drept, dacă nu cumva chiar un interes legitim.
Probabil vi se pare că interpretez exagerat. Da, însă numai puțin. Destul de puțin. La acuzațiile de bîlci porno care i se aduc azi lui Trump, apărarea lui poate recurge inclusiv la astfel de artificii avocățești, doar aparent absurde într-o lume care și-a pierdut și mințile odată cu bunul simț.
Iar interpretarea neexagerată a acestei aberații legislative, demnă de Coreea de Nord, e dată de rezultatele concrete ale unei administrații publice care, de foarte multă vreme, nu mai hotărăște nimic, nu mai semnează nimic, nu mai mișcă absolut nimic de frica pușcăriei din nimic și pentru orice. Fiindcă definiția de facto a infracțiunii respective sună fix așa: abuzul în serviciu este ORICE VREM NOI SĂ FIE. Nu credeți? Mai citiți-o încă o dată, dar cu rea credință.
Apropo, abuzul în serviciu nu e singura infracțiune din Codul Penal cu care pot fi pușcărizați corupții, fetelor!
Revenind… Stabilirea unui prag valoric (oricare) de la care abuzul în serviciu ar deveni ȘI infracțiune trebuia rezolvată de Parlament după cel mult 45 de ZILE de la Decizia CCR din anul 2017. Așa spune legea. Legea în vigoare. Ei bine, nici după șase ANI problema nu va fi rezolvată în sensul stabilit obligatoriu de Curtea Constituțională (cică a României). După ce a scornit de niciunde un pragul valoric de aproximativ 50.000 de euro, una dintre cele mai solide coaliții guvernamentale din istoria României s-a căcat pe dumneaei și a promis că pragul se reduce la 9000 de lei. Pentru ca, în finalul apoteotic al aceluiași film penibil cu proști, aceeași megacoalitie PNL-PSD-UDMR să anunțe că va renunța pînă și la prăgulețul de 9000 de lei, pe care tot ea l-a inventat improvizînd din mers. Un mers zăpăcit, năuc și speriat de bombe fantasmagorice.
De ce renunță?
Fiindcă, din subteranele unde s-a retras la piteală califatul macoveisto-koveșist, au mîrîit nițel cîteva voci, dublate firav de ale cîtorva tiriplici “europeni”. În fine, corul a devenit plenar prin alăturarea în el a progresiștilor locali, care au interpretat șlăgărelul “prin pragul la abuz vom pierde banii din penerereu și nu-i exclus să ni se reimpună emceveul”.
Atît a fost de-ajuns ca o majoritate parlamentară suficient de mare pentru a putea să modifice inclusiv Constituția să tragă apa instantaneu peste propriile hotărîri legiuitoare. Ferme. Cît despre Constituție, cică a României, de ce ar mai modifica-o dacă e mult mai comod s-o ignore? Nu-s mai importanți banii din penerereu decît Constituția? Bani cu care vom dezvola România de n-o s-o mai recunoaștem… Și ne împiedicăm de Constituția lui Iliescu/Năstase dacă sîntem (sanchi) în primejdia de ni se reimpune MCV tocmai la linia de start a precampaniei alegerilor – fie ele anticipate sau la termen?
Bașca aspectul realmente periculos din Constituția aia care cică ar fi a unui stat suveran. Adică noi vom continua să ne luăm la infinit după acel document retrograd? Pînă cînd vom mai suporta noi sub jugul unui document inutil și ignorabil, dar care stă (flasc) în calea marșului nostru neabătut spre transformarea României într-un județ al Statului Federal European?
Miza mare nu este pragul abuzului, mare sau mic. Miza mare este compromiterea și demontarea accelerată a oricărui atribut de suveranitate națională. Cum? Cu astfel de pași, eventual mici. Pas cu ps.
Concluzia? Statul român nu mai este nici măcar o glumă proastă. El pur și simplu nu mai este. Cît despre democrație, eventual stat de drept, despre drepturi garantate de Constituție sau alte fantasme din gama asta de produse…
Autor: Sorin Faur
Adauga comentariu