Oricine a observat în jurul său oameni adecvați realității, oameni înzestrați cu o așa-numită „suplețe psihică”. Aceștia pare că își duc viața în acord cu prioritățile lor, dar și că reușesc să coopereze cu ceilalți pe criterii adecvate social și totuși personale; și că iau, în plus, ce le trebuie din trecut și aduc în prezent (pe care reușesc să îl trăiască plenar). Pare că sunt inalienabili. Psihiatrul de origine italiană Silvano Arieti – un cercetător (dar și un practician) cu o influență asupra psihiatriei nord-americane întinsă pe decenii – arăta în monumentala sa «Interpretation of Schizophrenia» că pericolele exterioare, dificultățile de tot felul cu care se confruntă colectivitățile – războaie, dezastre, pandemii, chiar drame personale, accidente, sărăcie lucie, divorțuri tragice sau boli incurabile – NU conduc ele însele la acea anxietate destructurantă care desființează Eul și favorizează schizofrenia. NU calamitățile care apar peste noapte și, de fapt, nu problemele obiective – oricât de mari – ne dau brânci în hăul dezordinii psihotice, ci un PERICOL CRONIC. Nu o frică imediată, palpabilă, ci un pericol INFILTRANT. Să zicem un mediu familial subminant care împiedică – discret și constant – formarea unei concepții unitare a copilului despre el însuși. Ce ar trebui să reținem de aici e că NU se pune problema unei codeterminări simpliste între pericolele exterioare, starea proastă a societății și prăbușirea psihică a individului, fiindcă anumite structuri de personalitate – să zicem cei lipsiți de robustețe psihică – depind MAI DIRECT și într-o MAI MARE măsură de zbuciumul lumii. Deficitul de autonomie individuală are, așadar, cauze preponderent biografice, însă e întărit și adâncit de o stare proastă a societății care le exacerbează și, dacă ne referim la vremuri recente, chiar le pune în valoare fragilitatea. Se poate spune, atunci, că și o dezordinea socială prelungită, infiltrată – și ea – în toate planurile vieții, subminează autonomia și capacitatea indivizilor de a acționa și reacționa adecvat și eficient.
În literatura de specialitate se face distincția între anomia acută și anomia cronică. Mi se pare evident că aceasta din urmă se încadrează la „pericole cronice”, destructurante. Ar trebui, de asemenea, să știm că multe dintre atributele personalității schizoide se regăsesc, într-o cheie mai joasă, la oameni funcționali. Oamenilor mai puțin robuști psihologic nu le e ușor să ia decizii autonome. Interesant e că motivele lor sunt exact motivele pe care Arieti le regăsește la cei predispuși schizofreniei: teama de a nu crea reacții emoționale negative în ceilalți, creșterea anxietății în fața oricărui contact interpersonal, dificultatea menținerii contactului vizual etc. Fix aceștia sunt oamenii care DEPIND DIRECT de trepidațiile mediului înconjurător, de ceea ce le propune – nu neapărat impune – societatea. Ei reproduc, chiar fără să vrea, ticurile și hopurile vremii. Mai mult, PERCEPȚIA acestora asupra societății și asupra semenilor lor este EA ÎNSĂȘI dependentă de criteriile vremii. Ei cred EXACT ceea ce „se așteaptă” ceilalți să creadă. Vedem deci că nu vorbim aici de inadaptare, ci DE O FORMĂ EXTREMĂ DE ADAPTARE, de o caricatură a conformismului și a normalității care e, de fapt, profund disfuncțională. Căci una e adaptarea și alta e adecvarea. Adaptații la societatea de azi sunt și cei mai disfuncționali. Hiperfidelii contextului sunt cei care îi cad, cu prima ocazie, victime.
Preluare: Bucovina Profundă
Autor: Adela Toplean
Adauga comentariu