Realitatea reclamă continuu optici noi de abordare a dificultăților și noi viziuni. În câteva probleme, reclamă chiar revenirea la viziuni clasice. Mai ales că suntem după o triplă schimbare a lumii.
O schimbare s-a înregistrat în Europa anilor optzeci și a dus la înlocuirea „socialismului răsăritean” cu neoliberalismul epocii. Între timp, acest neoliberalism, de extracție predominant popperiană, a evoluat spre monopolizări în viața societăților. Dacă Thomas Jefferson era de părere că un singur monopol poate periclita democrația, între timp monopolul e luat ca semn al libertății. Diversiunile care însoțesc procesul se regăsesc acum pe o gamă largă.
A doua schimbare a avut loc în prima decadă a secolului actual și a constat în ascensiunea globală a Chinei. Aceasta a infirmat dogma incompatibilității consacrate dintre socialism și capitalism. Pe acest fundal, s-a profilat libertatea creativă, care semnalizează cotitura de la libertate ca latitudine de alegere, la libertatea privită sub aspectul inovației ce rezultă din aceasta și la o etică nouă.
A treia schimbare se petrece sub ochii noștri, când lumea etalează diverse crize – de la crize energetice și economice, trecând prin crize de legitimare și de motivație, la crize de raționalitate și de creativitate – și se gestionează conflictual. Se deschid, însă, deocamdată mai mult prin tensiuni, perspectivele unei lumi diferite, cu noi valori conducătoare. Ar putea fi integritatea și demnitatea umană.
Peste toate, s-au schimbat însă posibilitățile ce stau la îndemâna oamenilor. Ca parte a producției, robotica ocupă tot mai mult viața, comunicarea pe glob este instantanee, deplasările sunt facilitate, durata medie a vieții sporește, se apropie locuirea în cosmos, se trece la mutarea în sateliți a armelor, războaiele se duc de la mare distanță și multe altele. Ritmul schimbărilor în modernitatea târzie se accelerează. Mulți recunosc astfel că „lumea se schimbă”.
Unii o subliniază cu intenția de a atrage atenția că nu mai dau rezultate vechi descrieri, strategii și adversități, încât orice dogmatizare a ceea ce a fost, fie și în decenii recente, este contraproductiv. Ei au în vedere fireasca înnoire a abordărilor și încearcă scoaterea lumii din crize.
Alții o spun dintr-o optică sectară, spre a semnala că adversarii ar fi rămas în fond aceiași, încât ar trebui acceptate noi mobilizări propagandistice. Obsedați de soarta privilegiilor pe care le-au dobândit între timp și, evident, desincronizați, ei caută motive de conflictualizare. Îi observi în mass media cu scenarii de acum treizeci de ani, în care vor să închidă lumea.
Acuitatea observațiilor și inteligența distincțiilor sunt sporite astăzi, dar curajul și capacitatea de a judeca cu mintea proprie au scăzut. Unidimensionalizarea conștiințelor, semnalată deja acum șaptezeci de ani, atinge acum viziuni și decizii. Ca efect este deocamdată debusolarea, inclusiv în universități și instituții specializate, tot mai puțin capabile să integreze în concepții prezentul, trecutul și viitorul.
Cum se observă în România de azi, inși „ajunși”, instrumentați de diferite servicii, fără performanțe, deși invocă titluri pompoase, nu au altă soluție decât segregarea politică a concetățenilor. Sub cartoanele diplomelor și titlurilor, valoarea nu mai este sigură.
Se trăiește împotmolirea în politica stearpă a zilei, care administrează cetățenii precum obiectele, iar propaganda în favoarea erorilor devine profesie. Se cochetează cu ideea, evident neconstituțională, a interzicerii celor care au opinii alternative și se pompează resurse pentru a împiedica deschiderea orizonturilor.
Complexitatea face ca din cauze mici să iasă efecte mari, cauzele și efectele să-și ia locul, iar totul să depindă de factori neașteptați. Pericolul distopiei, al unei societății care maximizează suferințe, nedreptăți și dezumanizări, este mare. Papa Leon XIV vorbea în enciclica Magnifica Humanita (2026) de primejdia Babilonului, din care ar trebui ieșit spre reconstrucția cetății omenești, așa cum, potrivit Bibliei, în zorii umanității, Nehemiah a inițiat reconstrucția Ierusalimului.
În orice caz, astăzi, nimeni nu se poate sustrage schimbării lumii. Cum a observat Niklas Luhmann, cel mai creativ sociolog al erei postbelice, trăim într-o „societate mondială” (Die Gesellschaft der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2005). Se discută, firește, teme acute – de pildă, că democrația se cere apărată în fața presiunilor ce vin din tehnologii, „inteligența artificială”, servicii secrete, că multipolaritatea câștigă teren – dar apartenența la „societatea mondială” rămâne certă.
Faptul obligă la a pune capăt „societății cinice”, acuzată de spirite pătrunzătoare ale anilor noștri, și la a trage din nou consecința fundamentală: fiecare ființă cu înzestrarea similară cu a noastră este de luat, mai presus de afilieri politice, naționale, culoare, origine, ca ființă umană cu care împărtășim același destin. Nu este soluție stigmatizarea politică care se practică, adesea pe lângă cea etnică, rasială, culturală, demult prezente în arenele luptelor de astăzi. Reinterogarea condiției umane și reafirmarea umanității din oameni revin ca imperativ.
În istoria ultimului secol, rareori, însă, a fost atât de răspândită ura. Aceasta a inundat multe minți, care nu mai sunt în stare să-i privească pe cei din jur ca ființe umane pur și simplu și să vadă istoria cu luminile culturii (Achille Mbembe, Politiques de l’inimitie, La Decouverte, Paris, 2016). Părăsirea urii condiționează azi înaintarea spre normalitate și depinde de clarificări de viziune.
Nu este punct de plecare mai profund pentru o viziune adusă la zi decât acela că viața fiecărui om este unică și fiecare are libertatea și dreptul să și-o construiască. Statul este chemat din capul locului să lase cetățeanului latitudinea exprimării și construirii. Demnitatea revine la baza libertăților și drepturilor inalienabile.
În spațiul aflat la dispoziție, mă refer succint la câteva schimbări ale lumii, care sunt în același timp provocări la schimbarea de viziune. Este vorba de: trecerea lumii în regia „geometriei variabile a supraputerilor”; reinterpretarea istoriei; dezegalizarea din educație; emergența neofeudalismului; schimbarea tabloului fizic al lumii.
Acțiunile politice care hotărăsc soarta lumii astăzi sunt ale celor mai mari puteri. „Geografia variabilă a supraputerilor” este la conducerea lumii, cum arătam în Ordinea viitoare a lumii (2017). „Realismul politic” al lui John Mearsheimer are dreptate când constată că fiecare supraputere își apără centura de siguranță și vizează integrarea de teritorii în cazul cărora lipsesc tratate rezultate din proceduri fără lacune, care să permit legitimarea. Însăși geografia politică este acum adusă în discuție.
Suveranitatea statală și națională înscrisă în constituțiile moderne redevine esențială pentru dezvoltare. Politica externă este însă în fața unor cerințe noi. Nu se obțin avantaje fără analize competente în viziuni deschise spre viitor și se cere reevaluarea politicilor interne.
Nu doar în Europa, dar mai ales aici, viziunile se alimentează din datele istoriei, așa cum aceasta este reconstituită. Asistăm, însă, la schimbarea scrierii istoriei și a interpretării a ceea ce s-a petrecut în secolul al XX-lea. Destule clișee de interpretare ale erei postbelice intră în muzeu. Presiunile la deschidere spre realitățile vieții se măresc.
Nu se schimbă nicidecum, prin noua scriere a istoriei și interpretarea în consecință, responsabilitățile pentru războaiele și crimele secolului al XX-lea. Nu se pot niciodată, nici măcar retroactiv, justifica crime. Dar s-a schimbat, de exemplu, descrierea genezei Primului Război Mondial și interpretarea acestuia – Niall Ferguson, cel mai important istoric al timpului arătând, la capătul noilor cercetări de arhivă, că declanșarea
războiului nu a venit dinspre Germania, cum s-a crezut (The Pity of War, 1998). Ea a stat pe alți umeri.
Mai mult, în cursul războiului din Ucraina s-au deschis arhivele celui de al Doilea Război Mondial, de la Moscova, Vatican și din alte locuri. În lume se publică noi și noi documente despre război și ceea ce a urmat. O nouă generație de istorici și ziariști a început examinarea situației create după anii optzeci. Recent, autorități americane au dezvăluit laboratoarele de arme biologice din Ucraina și din alte locuri de pe glob.
Sunt doar câteva exemple. Nu se schimbă responsabilitățile pentru războaiele și crimele secolului anterior, dar investigarea arhivelor duce la descrieri noi. Istoria bazată pe arhive înlocuiește și mai mult istoria propagandistică.
Până de curând s-a asumat că oamenii au în mare aceeași educație și că țările au nivele comparabile în domeniu. Actori ai vieții publice din unele țări, cum este și România, cred și astăzi cu suficiență că educația lor este în ordine și pretind că ar fi fost la originea schimbărilor din anii nouăzeci. Unii exaltă „rezistența prin poezie”. Numai că, dacă luăm în seamă criteriul matur al consecințelor în societate, se infirmă această exaltare. Cum s-a dovedit, fie și la simpla comparație cu alte țări (Cehia, Polonia etc.), respectivii activiști nu au putut da, nici la timp și nici mai târziu, o analiză a situației și nu au organizat vreo acțiune care să schimbe societatea însăși. O asemenea analiză și schimbarea efectivă, câte au fost, au venit din cu totul altă direcție. „Rezistența prin poezie” este, desigur, o valoare, dar, singură luată, are efecte în viața persoanelor, prea puțin, însă, în societate.
Educația se diferențiază și mai mult astăzi, în funcție de reformele făcute, iar de educație depind performanțele. SUA înregistrează continuu, grație dinamicii asigurate de republicanismul democratic, fireasca înoire a educației. În Europa, se critică justificat derapajul scientist-birocratic din deceniile secolului actual și are loc înnoirea – de pildă, prin revenirea la „naturalizarea educației”, în Germania, și înlocuirea „psihologiei cognitive” ca bază a educației, în Franța. În China, se aplică o abordare originală, axată pe trecerea prin școală a fiecărui copil, sprijinirea țintită a localităților mici, respingerea masificării cultivând creația, sudura instrucției cu formarea civică, ancorarea modernizării în tradiții culturale proprii, generalizarea bunei pregătiri în locul creării de elite decorative. În mod perceptibil, educația preia rolul cheie în dezvoltare.
Deși lipsesc, în continuare, o descriere sistematică a stărilor de lucruri și o teorie adusă la zi a societăților, se poate spune că foamea și maladiile simple au rămas, dincolo de măsurile aplicate, iar sărăcia a supraviețuit, deși mijloacele de a o combate sunt incomparabile cu orice epocă trecută. Intervine cu greutate noua problema locurilor de muncă în condițiile revoluției tehnologice care are loc. Pe calea monopolizărilor, începând cu mass media, s-a instalat însă, pe nesimțite, un nou feudalism, iar polarizarea societăților s-a adâncit. Diversiunile și manipulările permit deținătorilor de funcții administrative să creeze ierarhii mai drastice decât clasica proprietate, mai ales când ajung la decizii inși mediocri, în căutarea căpătuielii. Convingerea „postadevărului” se practică copios, iar fake news-urile și sofismele au devenit parte a dezbaterii. Democrația s-a despărțit de meritocrație și se reduce la o procedură care pune în paranteze libertățile și drepturile cetățenești.
S-a schimbat tabloul fizic al lumii. Pe de o parte, noi materii prime intră în atenție. Este vorba de „pământuri rare” (scandiu, ytriul, lantanul, ceriul, promețiul, europiu, holmiu, lutețiu etc,), utile pentru asamblarea unei mari părți din tehnologia actuală, de la telefoane și motoare, la armament. Rezervele de astfel de minerale sunt estimate acum la circa 99 de milioane de tone, dintre care circa 36 de milioane de tone în China, 19 milioane de tone în Rusia și țările vecine și 13 milioane de tone în SUA. Pe de altă parte, cu noile descoperiri din mecanica cuantică, două fenomene schimbă deopotrivă imaginea despre lume și tehnologia. Primul este „superpoziția” sau capacitatea particulelor de a exista simultan în multiple stări, până în momentul în care sunt observate. Fenomenul ne spune că abia intervenția ca oameni, în forma observării, face ca un obiect să ia o determinare univocă, spre deosebire de viața curentă, în care ceva poate fi doar într-o singură stare. Al doilea este „interpenetrarea” sau capacitatea particulelor de a interacționa la orice distanță. Particulele devin corelate în așa fel încât proprietățile lor se împletesc, chiar și atunci când sunt la distanțe mari. Fenomenul ne spune că, în fapt, obiectele sunt cuprinse în rețele vaste.
Una dintre teoremele ce se conturează azi este dependența modernizării țărilor de calibrul decidenților și al procedurilor. Este evident că țări cu decidenți nepregătiți, care nu și-au putut justifica nici măcar diplomele pe care le pretind, cu alegeri trucate sau anulate, în care se pilotează inși de mâna a patra la decizii, rămân în urmă. România, din păcate, continuă aducerea în roluri de președinți, prim-miniștri, miniștri a unor indivizi slab calificați – pe unii, ca nicăieri, sperând să-i califice la locul de muncă. În acest fel, nu se va putea ieși din crize grave.
Suntem la începutul reorganizării universului ideatic, dar o seamă de opțiuni se cer deja luate. Adevărul este că înaintează „cotitura culturală” a lumii civilizate, care face ca de cultura oamenilor să depindă direct dezvoltarea comunităților. Sporesc argumentele în favoarea luării „acțiunii” drept cheie a realității și a asumării „diferențierii” ei (detaliat în A. Marga, Lumea ca acțiune, 2026). Pe câtă „acțiune” adecvată susținută de reflexivitate se aplică, pe atât societatea va putea fi normalizată.
Autor: Andrei Marga
Adauga comentariu