Analize și opinii

Raed Arafat, între Salvator de vieți și Salvator de mituri

Există pentru poporul român o apetenţă pentru personaje salvatoare şi pentru miturile create în jurul acestora. La un moment dat, ca orice utopie care nu este decât “o dezertare teoretică din faţa realităţii”, mitul se face ţăndări. Cu toate acestea, poporul român a găsit resursele pentru a reconstrui din ţăndările miturilor sfărâmate o nouă figură legendară, ca un răspuns şi ca o reacţie la o deficienţă care nu poate fi completată prin metode logico-raţionale.

România post-decembristă şi-a găsit o rezonanţă existenţială în câteva personaje salvatoare care s-au dovedit a fi “dezertări” ale raţiunii şi a căror prezenţă în spaţiul socio-politic a avut rolul de a contura, din ce în ce mai mult, o viziune păguboasă asupra tipului de lider pe care România şi-l poate permite şi, totodată, de a dezvolta un mecanism de producere și cultivare a acestui tip de personaj salvator.

Am avut un Ion Iliescu în rolul personajului salvator odată cu Revoluţia din 1989, iar nevoia acută a subconștientului colectiv de a dezvolta o reacţie la un regim dictatorial şi de a găsi o ilustrare a unor năzuinţe reprimate zeci de ani a conturat imaginea unei personalităţi care a jucat un rol important în „evoluţia” României post-decembriste. „Tătucul” omniprezent, omniscient şi omnipotent a devenit un punct de referinţă pentru politica românească, iar partidele şi-au făcut un obiectiv din a crea şi susţine figuri salvatoare care fac apel tocmai la dezertările din faţa realităţii despre care vorbea Emil Cioran. Traian Băsescu a înţeles acest lucru și de aceea am asistat la scena „Dragă Stolo” în care salvatorul îşi motivează cu ochii în lacrimi decizia de a candida la alegerile prezidenţiale în contexul unei situaţii dramatice. Nu pot să-i bănuiesc pe oamenii politici de faptul că au studiat îndeaproape psihologia şi au căpătat o oarecare măiestrie în domeniul acestei ştiinţe. Acest lucru ar fi presupus mult timp, lectură şi seriozitate din partea lor, aspecte pe care, s-a dovedit ulterior, nu le posedă. Este vorba doar de o capacitate nativă, specifică celor care își fac o ocupație din dezinformare și înșelătorie, de a identifica şi de a specula situaţii şi evenimente.

O altă figură legendară pentru ceea ce a însemnat mitul salvatorului României post-decembriste este Mugur Isărescu, prezentat ca specialistul care ar putea în orice moment să transforme o degringoladă economică într-o poveste de succes, căci experienţa profesională şi pregătirea lui Mugur Isărescu vorbesc doar despre succes, poate despre prea mult succes pentru un singur om. În situaţii de criză economică şi politică, numele lui Mugur Isărescu era scos precum iepurele din jobenul magicianului, doar că la fel ca şi iepuraşul, folosirea numelui lui Mugur Isărescu era un truc ieftin al unei clase politice care îşi dovedea incompetenţa la un moment dat.

Revenind la vremurile noastre şi la evenimentele care ne însoţesc existenţa, figura salvatoare a lui Raed Arafat se conturează din ce în ce mai mult ca un mit care depăşeste graniţele raţionalului. În fiecare an există cel puţin o situaţie tragică în urma căreia se trag semnale de alarmă în legătură cu existenţa unor disfuncţionalităţi cu privire la instituţia pe care o conduce şi, de fiecare dată, explicaţiile lui Raed Arafat au valoarea unor adevăruri absolute.

Nici autorităţile, nici societatea civilă nu au dorinţa şi capacitatea de a se opune dezertării teoretice din faţa realităţii Ca o predicţie pentru comportamentul populației în urma celor spuse de Raed Arafat amintim un studiu psihologic realizat în 1999 de către doi cercetători americani, pornind de la cazul unui bărbat care a jefuit două bănci în SUA, având faţa acoperită cu suc de lămâie, plecând de la raţionamentul că dacă a putut să scrie scrisori invizibile folosind cerneală pe bază de suc de lămâie care sub acţiunea razelor solare devenea invizibilă, tot astfel și propria sa figură ar deveni invizibilă, folosind lichidul acestor citrice. Când a fost prins, pe baza imaginilor surprinse de camerele de supraveghere, tipul s-a arătat cel puţin surprins, spunând: “da, dar eu purtam sucul acela…”

Studiul a devenit cunoscut sub denumirea de Efectul Dunning-Kruger, iar concluzia acestuia a fost sintetizată de către autori, astfel: “Când oamenii sunt incompetenţi în strategiile pe care le adoptă, pentru a avea succes şi satisfacţii, ei se luptă cu o dublă povară: Nu numai că ajung la concluzii eronate şi fac alegeri nefericite, dar incompetenţa lor îi privează de posibilitatea de a-și da seama de acest lucru. În schimb, ca domnul Wheeler, ei rămân cu impresia eronată că se descurcă destul de bine.”

Recunosc faptul că sunt foarte curios ce ar fi putut spune cei doi cercetători despre comportamentului lui Raed Arafat şi dacă tipul care jefuise cele două bănci le-ar mai fi servit ca studiu de caz!?

Autor: Ciprian Demeter

Sursa: cotidianul.ro

Abonează-te la newsletter