Silit de împrejurări am petrecut două zile în Craiova, am plecat în Oltenia cu treabă, știam că orașul este superb, mi-l aminteam vag, dar intenția inițială era să-mi rezolv diverse chestiuni mundane, nu aveam defel intenția să mă bucur de oraș și de împrejurimile acestuia.
Am descoperit însă un oraș mirific, acea parte a centrului care nu a fost distrusă de comunism stă mărturie unui loc în care oamenii înțelegeau valoarea traiului tihnit, înconjurați de natură și de frumusețe. Vile cu o arhitectură mirifică înconjurate de castani și tei seculari, bisericuțe, străzi întortocheate – străzile tind să fie întortocheate chiar și în America de Nord pentru un om care nu le cunoaște – garduri magnifice din fier forjat, totul era făcut să încânte ochiul observatorului și să ofere tihnă și armonie locuitorilor. Am descoperit aproape accidental poate cel mai frumos oraș din România. Mărturisesc că m-am învârtit oarecum brownian doar prin partea veche a orașului, am evitat zona în care au fost construite paralelipipedele dreptunghice în care au fost înghesuiți oamenii atât în timpul regimului comunist cât și după aceea tocmai pentru că un paralelipiped dreptunghic rămâne un paralelipiped dreptunghic atât în Craiova cât și în Cluj, București, Helsinki, Tokyo, Montreal sau New York.
Dar dincolo de arhitectură și altceva mi-a sărit în ochi în Craiova. Tihna, tihna ideologică, am trăit două zile de cvasi-normalitate.
Căci nu am văzut în Craiova:
– curieri autohtoni sau asiatici gonind pe trotinete sau pe biciclete. Nu am văzut nici măcar un curier. Se pare că craiovencele (da, oricât de incorect politic este, chiar cred că femeile ar trebui să gătească) încă gătesc, a comanda mâncare unor străini pentru ca mai apoi aceasta să fie livrată de obișnuita faună nepalezo-pakistaneză pare încă să fie o abominațiune pentru craioveni. Se pare că localnicii sunt încă departe de gradul de nebunie și de degenerare care a cuprins deja restul orașelor mari ale României.
– trotinete. Da, oricât ar părea de incredibil nu am văzut decât una, poate două trotinete electrice în oraș. Erau proprietate privată, nu aparțineau vreunei firme californiene pornită în cruciadă ideologică în jurul lumii. În Craiova oamenii se pot încă plimba pe trotuar fără a fi brutalizați de năluci călare pe trotinetă.
– cercei în nas, buric și alte asemenea. Deși am văzut – foarte puțini – băieți cu cercel în ureche, nu am văzut totuși chipurile desfigurate de cercei, tatuaje și alte asemenea, chipuri pe care le putem atât de frecvent vedea în București, Cluj, Timișoara etc. Nu am văzut tineri având păr împâslit asemenea cu al negrilor, nu am văzut femele cu părul roz/verde/albastru, nu am văzut chipuri moarte și reci desfigurate de pecinginea progresisto-useristă care a cuprins celelalte mari orașe ale țării. Poate singura mărturie de credință explicit useristă a fost un personaj îmbrăcat în costum și pantofi de sport pe care l-am văzut la teatru.
– nu am văzut imigranți afro-asiatici muncind în restaurante etc. Nu am văzut chiar nici măcar un afro-asiatic prin restaurante sau stabilimente de tip fast-food. Nici unul. Desigur, nu cred că patronii craioveni simt nevoia să plătească localnici pentru a lucra în restaurante, cel mai probabil au încercat deja să scadă salariile localnicilor importând afro-asiatici. Dar faptul că în prezent pur și simplu nu există măcar un singur afro asiatic observabil prin restaurante trebuie că este o consecință a faptului că localnicii încă își respectă aproapele și își iubesc orașul, este o consecință a faptului că refuză să cumpere mâncare care nu este servită de oameni de-ai locului.
La teatru am văzut o piesă cvasi-decentă, dincolo de încărcătura ideologică și de scălâmbăielile grosiere făcute inutil de doamna Morgenstern, mărturisesc că m-a bucurat jocul domnilor Mălăiele, Teodosiu sau Mihăiță – cel din urmă fiind un actor ce nu mi-a plăcut niciodată până acum. Se pare însă că, după oroarea degenerată a stagiunii bucureștene, am speranțe minimaliste de la un spectacol de teatru, o oază de normalitate șchioapă fiind cam tot ce-mi mai doresc.
Dar nu am văzut nici copii prin Craiova, în două zile poate că am văzut vreo două fetițe – cel mai probabil turiste – lipsa celor mici este la fel de șocantă precum este și în celelalte orașe românești. Sper pentru craioveni că și-au trimis copiii în vacanță la țară, în satele din jurul Craiovei, că cei mici nu stau între patru pereți în fața ecranului vreunui telefon mobil.
Pe de altă parte am văzut că și în Craiova bărbații nu au suficientă demnitate masculină pentru a spune nu modei degenerate și degenerante produse de homosexualii satanici care constituie în ziua de azi cvasitotalitatea creatorilor de modă. Imaginea deplorabilă a unor masculi purtând blugi strânși pe marele dorsal și pe pulpiță, cu glezne goale și picior încălțat în mizerii de plastic este practic imaginea masculului craiovean tipic. Câte unii se sustrag purtând pantaloni așa zis scurți care se termină sub genunchi sau chiar puțin deasupra acestuia. Moartea pasiunii heterosexuale în ambele cazuri. Dar pentru cei din urmă mai există ceva speranță, le reamintesc acestora că funcționalitatea anatomică este principala funcție a oricărei piese de îmbrăcăminte, că acum vreo o sută de ani, pe vremea în care soarele nu apunea în Imperiul Britanic, ofițerii englezi purtau pantaloni scurți largi care se terminau nu mai jos de jumătatea femurului.
Recitind cele de mai sus realizez că reacționar cum sunt nu am fost neapărat în Craiova, am făcut mai degrabă o călătorie în timp, am retrăit din nou cvasi-normalitatea anilor 1995-2000. Am văzut o Românie cum aceasta ar fi putut să fie dacă am fi fost mai atenți, dacă am fi înțeles oroarea ideologică care a cuprins Occidentul, oroarea ideologică care constituie principalul și poate singurul articol de export al acestuia – cu excepția monedelor fiduciare, firește.
P.S. Textul de mai sus nu este un text electoral în favoarea doamnei Vasilescu ale cărei afișe electorale, în care aceasta apare alături de soțul dumneaei dl. Manda, împânzesc orașul și întreg județul Dolj. Desigur, familia tradițională post modernă Vasilescu-Manda, în care soții nu împart nici măcar numele ci doar afișul electoral, ne arată încă o dată că infecția post-modernă evoluează de sus în jos, de la elitele politice către populație, istoria votului domnului Manda în Parlamentul European fiind o mărturie elocventă în acest sens, dl. Manda votând practic orice lege menită să destructureze propria comunitate. Mai degrabă văd acest text ca pe un avertisment menit să atragă atenția intelectualilor craioveni că este mai degrabă periculos să-și dorească o țară ca afară, poate că ar fi bine ca aceștia să viziteze celelalte orașe mari ale României, orașe în care intelectualii nu au generat resurse ideatice proprii ci au preferat să le importe de-a gata din Occident via Pleșu/USR.
Adauga comentariu