Port încă de copil ochelari de vedere, sunt miop încă de la începutul școlii primare. Acum jumătate de secol eram singurul copil miop din întreaga școală, pe vremea mea eram vreo 35–36 de copii în clasă, se învăța în schimburi, eram singurul copil miop între 1500-2000 copii. Jocul de fotbal sau orice alt joc cu mingea prin curtea școlii sau în fața blocului în care locuiam a devenit curând imposibil, eram scos rapid din joc, cu ochelarii făcuți ghem de minge sau de îmbrâncelile inerente cu colegii neobișnuiți cu indivizi purtători de fragile dispozitive optice. Practic nu am avut de ales, am învățat curând să merg cu bicicleta și să skiez, apoi am jucat mult tenis de câmp. Am excelat în toate cele trei sporturi, încă din liceu mergeam cu bicicleta din vestul extrem al țării până la mare, am făcut apoi parte din echipa de ciclism a universității deși nu m-am apropriat vreodată de vreun podium. La ski am fost de două ori pe podium, la tenis pierdeam tactic în fața vreunui profesor pentru a trece anumite examene din facultate fără să dau pe la școală. Și acum, la aproape 60 de ani, mă amuz urcând cu pliabila până la Bâlea, skiez încă extrem de bine, tenis însă nu am mai jucat de mult. Sportul mi-a îmbogățit mereu viața, am încercat să le transmit copiilor dorința de a face sport. Nu credeam vreodată că am să mă bucur că se termină sezonul de ski, că am să mă tem de începerea celui de ciclism. Și totuși, exact aceste sentimente mă încearcă acum, la sfârșitul sezonului de ski, la începutul celui de ciclism. M-am hotărât să fac un teren de tenis în curte, am să joc tenis cu copiii căci nu sunt sigur că-mi mai doresc să-i văd pe aceștia pe pârtie sau gonind cu bicicleta pe șosea.
În acest an chiar mă bucur că s-a terminat sezonul de ski, ceea ce se întâmplă pe pârtiile odinioară de ski îmi pare de multă vreme o chestiune dincolo de civilizație îmi pare o chestiune de care ar trebui să-mi țin cât mai departe copiii. Plecat fiind din țară, am skiat mai mult în Occident, snowboard-urile erau deja prezente pe pârtii atunci când am ajuns eu. Le-am urât din tot sufletul încă de când le-am văzut prima orară, speram însă că va fi o modă trecătoare, că proprietarii pârtiilor se vor revolta împotriva umanoizilor cu gestică de maimuță care împingeau sistematic zăpada spre baza pârtiei. Desigur, capitalismul corect politic a găsit soluții tehnice, ratrack-urile au început să împingă zăpada în sus pe pârtie uneori chiar și de mai multe ori pe zi. Nota de plată a fost socializată, skiorii au sfârșit prin a plăti nota de plată a intrușilor. Dar nu banii au fost cea mai mare pierdere pe care am suferit-o, ne-am pierdut pârtiile, mai precis s-a pierdut spiritul acestora. Eleganța combinată cu disciplină, atât de specifice civilizației albe, atât de specifice civilizației europene, au fost pierdute, intrușii nu aveau nici disciplină și nici eleganță. Gestică de primată ce-a descoperit recent zăpada, postura degradantă adoptată mai mereu de noii veniți, hărmălaia cu pretenție de muzică, mâzgălelile cu pretenții de artă au irupt brusc pe pârtii, le-am acceptat cu lașitate pierzându-ne dreptul de a fi eleganți, disciplina nu a rezistat contagiunii cu noua modă. Pârtia a devenit de nerecunoscut, s-a schimbat, a devenit dintr-un loc al umanității evoluate, puternice, elegante și disciplinate unul al unei dezordini aproape entropice. Gesturile altă dată corecte și disciplinate au devenit dezordonate și brutale, au devenit pur și simplu urâte. Un soi de urâțenie aproape metafizică, o urâțenie decivilizatoare a devenit stăpâna locului, pârtia a devenit un loc urât, un loc din care civilizația albă occidentală a fost brutal alungată.
Iarnă de iarnă am simțit cu durere și revoltă decăderea unui sport pe care-l practic de mai bine de cincizeci de ani, a unui sport în care am excelat mereu. Am încercat expediente menite să-mi permită evitarea pârtiilor precum ski-ul de fond sau de tură – Canada este ideală din acest punct de vedere – dar nașterea copiilor m-a readus pe pârtie, cei mici nu au încă rezistența cerută skiorilor de fond. Am încercat să-i fac să întrezărească oarecum civilizația pierdută a skiului, am refuzat cu îndârjire să militarizez skiul, echipamente precum căștile sau exoscheletele sunt străine spiritului acestui sport. Întoarcerea în țară a fost și o întoarcere în timp, pârtiile copilăriei îmi păreau – cel puțin la început – mai puțin contaminate de spiritul timpului nostru, reîncepusem să simt eu însumi plăcerea skiului alpin, mă duceam cu plăcere, nu eram motivat doar de datoria de a le transmite copiilor mei cunoașterea unui sport practicat de generații în familia din care vin. Apoi a urmat o schimbare bruscă – cred că anul a fost 2017 – sălbaticii au invadat en masse. Nu înțeleg nici acum de ce, cred că a fost un cumul de factori, care pot fi reduși la faptul că bunăstarea cantillonară a fost condiționată woke, corupția civilizației fiduciare s-a revărsat în mod firesc pe pârtie. Desigur, nu doar maimuțele călare pe placă poartă întreaga vină, spiritul secolului XXI nu a trecut fără a lăsa cicatrice într-un sport ce altă dată-l iubeam, revoluția skiurilor carv, a distrus ce-a mai rămas de distrus. Promisiunea inițială a fost un soi de exuberanță a mișcării – noi cei ce-am deprins tehnica skiatului în decenii de muncă disciplinată – am căzut în obișnuita capcană satanică a beneficiilor pe termen scurt, am uitat – firește – că pe termen lung vom pierde negreșit. Cocoțați pe minuni ale tehnicii moderne cei ce-au venit după noi s-au văzut eliberați de cerința de a deprinde în decenii de muncă tehnica skiatului, au fost scutiți de nevoia de a trece prin decenii de disciplină constrângătoare. Faptul că legăturile moderne nu mai penalizează brutal greșelile tehnice ci-l izolează pe skior de consecințele acestora nu a făcut decât să decât ca sportul să degenereze și mai mult, iresponsabilitatea s-a alăturat dezordinii și urâțeniei, pârtia de ski a devenit un loc din ce în ce mai straniu și mai depărtat de natură. Anul ăsta am simțit pentru prima oară putoarea dulceagă de marijuana pe o pârtie de ski românească, în Canada era o experiență curentă. În aceeași seară am intrat în magazin, am cumpărat copiilor căști de ski, diavolul ne ajunsese – în sfârșit – din urmă. Am mai mers apoi de câteva ori la ski dar m-am surprins inventând pretexte pentru a nu o face atunci când copiii îmi cereau asta. Acum răsuflu ușurat – sezonul este terminat – am o vară pentru a mă gândi la ce le voi spune copiilor când îmi vor cere în decembrie să skieze, să cumpănesc dacă aceștia mai pot întrezări prin vizorul căștii ski-ul ca pe un sport ce ar fi trebuit să însemne eleganță și disciplină.
Anul trecut, prin iulie, am urcat ultima oară pe Transfăgărășan cu bicicleta. Eram singur, circulam corect pe marginea șoselei lăsând suficient loc automobilelor pentru a mă depăși. Câte o mașină mă mai claxona, știam însă că șoferii erau deja exasperați de așa zișii cicliști care veneau în urma mea, aceștia știau să circule doar în paralel, ocupând întreaga bandă de urcare în vreme ce la coborâre defilau în șir indian pe mijlocul șoselei. Un soi de terorism postmodern – doritorii pot învăța detalii de la dl. Mîndruță, individ specializat în astfel de operațiuni. La fel precum maimuțele de pe pârtia de ski și cicliștii îmbrăcați în uniforme multicolore de plastic, cu căști îndesate pe cap, nu ies pe șosea să facă sport, ies pe șosea pentru a face un soi statement ideologic postmodern. Acum 50 de ani când am început să merg cu bicicleta, ciclismul era un sport extrem de onest, o noapte nedormită în sesiune, o sticlă de bere sau o țigară aveau întotdeauna consecințe devastatoare. Oricât de serios ar fi fost sportul știam totuși că practicăm un sport, știam să-l respectăm pe șoferul de camion plecat în cursă să câștige pâinea familiei, știam să respectăm mașinile mici, știam că dintre toți cei ce eram pe șosea doar noi nu aveam neapărat o țintă, pentru noi întreaga experiență era pur și simplu un sport. Cei mai mulți dintre coechipierii mei de mai târziu știau înțelesul cuvântului sport, îi cunoșteau etimologia. Sportul este un amuzament, este extrem de important să facă parte din viața fiecăruia dintre noi dar ciclismul rămâne totuși un amuzament adică un sport. Față de o bicicletă cărând un ”ciclist” un camion încărcat cu pâine sau o mașină a oricărei familii se cuvine să aibă prioritate în orice situație. Da, bicicleta nu este folosită doar de ”cicliști”, poate fi vehiculul celui necăjit și obidit dornic să meargă la lucru însă acesta devine cu atât mai necăjit și mai obidit atunci când ”cicliștii” au transformat un sport altminteri onest în terorism ideologic, atunci când ”cicliștii” au otrăvit atmosfera șoselei, este firesc ca șoseaua să devină un infern atunci când o minoritate puternic ideologizată iși dorește cu ardoare asta. Să urc oare vara ce va să vie Transfăgărășanul cu fetița cea mijlocie – căci este deja suficient de mare pentru a încerca o tură mai grea? De ce să o expun urii – justificate – a șoferilor veniți cu familiile la munte doar pentru a fi blocați în trafic de amicii domnului Mîndruță sau chiar de vicarul satanei în persoană? Nu ar fi oare mai înțelept să abandonăm și mersul cu bicicleta? Oare să ne apucăm să mergem cu bicicleta pe drumuri pustii prin pădure sau pe munte?
Desigur, răspunsul facil la terorismul postmodern de tip Mîndruță este izolarea, izolarea de plebea isteric-progresistă. Voi face negreșit terenul de tenis de câmp, copiii se vor reprofila, vom câștiga timp, vom câștiga câțiva ani de normalitate. Știu însă că – purtați de spiritul timpului nostru – teroriștii vor găsi drumul întâi către latura de vest a terenul de tenis oricât de în fundul curții l-aș construi. Retragerea, mersul de rac, nu a fost niciodată salvarea cuiva, a fost doar lașitate, amăgire, temporizare, timp furat de la cei care vin după noi, frica de a duce o luptă dinainte pierdută.
Adauga comentariu