O țară condusă chibzuit își valorifică la decizii cetățenii cei mai bine pregătiți, care au dovedit capacități în profesie și în organizare, s-au distins prin prestații și fac sacrificii pentru cauze obștești. Iar valorificarea este cu atât mai presantă, cu cât țara este lovită de crize.
Cum se observă ușor, România actuală înfruntă crize multiple, ce o brăzdează de jos, de la resurse, până sus, la trăiri și la raportarea la sine. Sunt perceptibile o „criză economică” (în miez, producere ce scade în competitivitate, sărăcie în extindere și polarizare socială), o „criză de raționalitate” (cu neștiința de a concilia creșterea consumului și stimularea investițiilor), o „criză de legitimare” (cu anularea pretențiilor de democrație prin falsificări de facto), o „criză de motivare” (cu obsesia soluțiilor de azi pe mâine), o „criză de administrare” (cu neputința de a cupla dezvoltarea cu democratizarea), o „criză de creativitate” (în care verbiajul, impostura și birocrația sufocă inițiativele), o „criză a educației” (cu debusolare și cu strategii depășite), o „criză morală”, în care respectul valorilor se subțiază, extinzându-se în schimb frauda și minciuna.
Fără a lua act lucid de ceea ce este, în fond fără profesionalism și integritate, nu se va ieși din crizele României actuale. Nu trebuie să fii printre aceia care nu l-au votat pe actualul locatar de la Cotroceni ca să-ți dai seama că pălăria este prea mare. În definitiv, nici ridicola „educare la locul de muncă”, ce se încearcă într-un job pretențios, într-o țară care are nevoie stringentă de dezvoltare și într-o lume hipercomplexă, nu are cum da rezultate. Românii plătesc din nou o aventură pe care nicio altă țară nu o face.
La urma urmelor, este de făcut verificarea simplă: ce examene – în mod exact, în economie, drept, sociologie, administrație, management, logică, politologie – cum și cu cine au trecut în viață decidenții României actuale? Nu este destul să-ți șoptească consilierii ce-i de spus sau să citești foi anoste. Voința de parvenire și falsurile nu înlocuiesc pregătirea.
Cui folosesc însă falsificările? După 1989, printre demnitarii României, nu unul, ci mulți autodeclarați „reformatori” au repetat o reflecție aparent inocentă: „noi, ca români, nu suntem în stare să facem un lucru sau altul”. De pildă, să rentabilizăm întreprinderi, să valorificăm în folos propriu resursele solului și subsolului, să facem competitivă agricultura, să creăm universități performante, să ducem tradițiile la nivelul artei, să fim primii în unele sporturi. În reacție, nu este vorba, firește, de a exagera ceea ce putem face în România – căci nicăieri nu se face totul pe lume. Dar reflecția aceasta ducea într-o direcție funestă: ea dezarma cetățenii pentru a crea șanse unor simpli profitori, parveniți la butoane. Nici măcar investitorilor serioși! Iar acest fapt nu poate fi astăzi decât recunoscut.
Efectele au fost dramatice. Inși care habar nu au de cultură politică și administrație, dar se bat cu pumnul în piept cât de „adecvați vremurilor” ar fi, vorbesc de „reforme”, din care înțeleg doar că le mai permit să-și însușească ceva. Pregătirea economică și larg culturală a decidenților fiind precară, nici măcar procesul privatizării economiei nu s-a aplicat ca soluție mai bună, cum ea poate să fie, ci în mod mecanic, ca un fel de pastișă birocratico-politică, „că așa-i epoca!”. Neînțelese în primul rând economic și social și intrate pe mâini nepricepute, privatizarea și „reformele” aferente au dus la distrugerea marii părți a industriei autohtone. Florin Georgescu a arătat în monumentala sa reconstituire (Capitalul în România postcomunistă, Editura Academiei Române, București, 2018), cum s-a desfășurat procesul. Istorici și analiști din țară și din alte țări au arătat că acesta a fost cel mai mare jaf din istoria țării.
Experiența s-a repetat în industria energetică în ultimii ani. Se știe că România avea infrastructura productivă și resurse naturale încât să nu sufere lipsuri și să exporte masiv combustibili și energie. Ceea ce se petrece acum este aproape absurd: țara importă peste o treime din energie și combustibili, nenumărate unități se închid, fermierii își opresc activități, prețurile explodează, penuria atinge piscuri.
Cum s-a ajuns aici este deja evident. Și în acest domeniu a pătruns tentacular regimul unor parveniți, ajunși „șefi”, „demnitari ai statului” etc., dar lipsiți de profesionalism și de cultură, care fac figură de „politicieni noi” alimentându-se din mimarea liniei trasate la Bruxelles și, la nevoie, din plecăciuni. S-a trecut la „liberalizarea” domeniului fără a se studia piața, experiențele și tendințele europene, încât mulți au rupt bucăți din sistemul național, pentru a le comercializa fără a face investiții, dar cu profit privat. S-au oprit hidrocentrale, „căci sunt vechi”, și s-a aplicat „decarbonizarea”, cu interzicerea centralelor pe cărbune, înainte de a avea pregătite alternative. Deja proverbialii „băieți deștepți” s-au umplut cu joburi bănoase și conturi, în vreme ce populația plătește cu sărăcirea.
Două premise politice stau la baza întregului proces de distrugere economică, energetică, dar și de alte naturi, din România. „Confuzia valorilor”, care s-a dezvoltat în instituțiile țării, de la organismele economice, la cultură, universități și academii, a generat o prostocrație care ține totul în loc. „Noua corectitudine politică” a creat o clasă de oportuniști, care iau sumara instrucție de la partide și instituții subordonate drept pregătire profesională. Nici prostocrația și nici oportuniștii nu au de a face cu valorile – europene, atlantice, etice, nici măcar „reformatoare”, cum pretind – ci cu propria căpătuială și împiedică astăzi România să iasă la liman.
Se profită, desigur, de schimbarea societății moderne. Deja Voltaire a observat că mulți oameni își folosesc mintea pentru a justifica nedreptatea, iar limba pentru a ascunde gândurile. Ceea ce pare rațional nu mai are obiectivitate, ci a devenit doar instrument. Astăzi, aparate ale propagandei, educației și vieții culturale camuflează nedreptatea și justifică decizii păguboase.
În situația creată, un cugetător cultivat și profund responsabil a atras atenția asupra importanței hotărâtoare a integrității în societățile actuale și asupra dependenței acesteia de intelectuali. El distinge între „intelectuali integri” și „intelectuali falsificatori” și spune cu franchețe că „intelectualii integri iau poziție din convingere, nu din interes. Ei nu sunt prizonierii unui clan, ai unui trib. Ei rezistă presiunilor. Ei nu au teamă. Ei nu plătesc pentru notorietatea lor, nu fac ceva la schimb cu recompense morale sau materiale. Ei nu ezită să meargă contra vânturilor dominante, dacă aceasta le pare corespunzător ideii ce li se pare justă. Ei au angajamente, dar acestea nu sunt rezultatul avantajelor sau al solidarității de clan, sociale, religioase sau etnice. Ele provin mai curând dintr-o năzuință universală. Ei sunt capabili să gândească contra lor înșiși și pentru toți” (Pascal Boniface, Les intellectuelles integres, Gawsewitsch Editeur, Paris, 2013, p.14). Portret cât se poate de concludent!
Între „intelectuali integri” și „intelectuali falsificatori” caută să se plaseze cei care nu vor falsificări, dar nu au tăria de a spune lucrurilor pe nume. Aceștia sunt mulți – mai ales când însuși sistemul cultivă inși care execută „ceea ce li se cere”, și-și iau „lașitatea” drept „virtute”. Ei formează ceea ce se numește azi „mediocrația” (Alain Deneault, La mediocratie, 2015). Aceasta se referă la partea societății care se strecoară, dar nu-și asumă răspunderi. Înainte, Carlo M. Cipola (Le leggi fondamentali della stupidita umana, 1973) anticipase intervenția la decizii a „celor stupizi”. Unele țări plătesc din greu „stupidocrația” cu degradarea instituțiilor.
Odată, însă, cu crizele și evoluțiile descrise, înseși valorile etice conducătoare se cer schimbate. Se respectă morala neoliberalismului actual – „să concurezi”, „să lupți pentru ascensiune”, „să-ți aperi interesele”, „să procedezi conform regulilor” etc. – dar ceea ce rezultă este șocant imoral. De aceea, nu se ajunge la liman fără a pune valorile „demnitate” și „integritate” în față. Ele au rămas reperul ultim într-o astfel de lume.
Din nefericire, în ultimele două decenii, în România se bate recordul cu diferența dintre ceea ce clamează și promit decidenții, vădit inadecvați, și ceea ce fac. S-a proclamat „să trăiți bine!” și s-a ajuns la vulgarizarea până și a idealurilor. S-a promis „lucru bine făcut” și a ieșit stat avariat. Se proclamă „stat de drept” și „onestitate” și se fură pe scară largă, începând cu alegerile, trecând prin autoprezentări și încheind cu banii europeni. S-a promis „normalitate” și a ieșit o degradare fără precedent. Se perorează cât de „răi” au fost cei care au guvernat, dar actualii nu sunt în stare să evite îndatorarea țării peste puteri și să răsplătească salariații și pensionarii potrivit legilor. Se perorează acum pe tema „pro-occidentalismului” și „pro-europenismului”, dar se distrug și ceea ce în România erau semne ale modernității – resurse competitive, o industrie proprie și o democrație funcțională.
La o asemenea prăbușire se dau explicații istorice (trecutul nefast) sau politice (măsuri greșite) sau culturale (declinul profesionalismului) sau contextuale (derapaje). Toate sunt adevărate. Numai că nicio explicație nu poate ocoli valoarea scăzută a decidenților. Rezultatele atestă că cei de astăzi sunt mai slab pregătiți ca oricând, cu mai puțin devotament pentru cauze publice, mai voraci în pretenții personale și mai puțin capabili să proiecteze (detaliat în Andrei Marga, Apărarea integrității, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2026). Cine poate contesta? Peste toate, lovește o lacună hotărâtoare: absența integrității. Să lămurim, pe scurt, în ce constă aceasta.
Chiar dacă mulți nu observă că azi unde nu-i teorie, nu este cultură și au alergie la teorii, să apelăm la disciplina care cercetează precis comunicarea. Este vorba de „pragmatica universală”, care cercetează condițiile universale ale ajungerii la înțelegere în comunicarea dintre oameni, și de „pragmatica factuală”, care explorează relația dintre oameni în actele de comunicare.
Pragmatica universală ne spune că, în comunicare, facem schimb de propoziții și că, odată cu cea mai simplă propoziție pe care o exprimăm, ridicăm patru pretenții. Să luăm exprimarea: „acum afară se înnorează”. Odată cu ea, ridicăm tacit și ineluctabil, patru pretenții: de inteligibilitate a exprimării, de veracitate a vorbitorului, de adevăr al susținerii și de justețe a relației vorbitorului cu interlocutorul. Comunicarea nu este posibilă fără a angaja de fiecare dată aceste pretenții.
Angajarea o facem îndeobște tacit, dar satisfacerea acestor pretenții urmează căi diferite. Ne asigurăm de satisfacerea primei pretenții, cea a inteligibilității exprimării, știind că ambii, vorbitorul și interlocutorul, stăpânesc limba exprimării („am înțeles exprimarea, căci stăpânesc limba”). Ne asigurăm de satisfacerea celei de a doua pretenții, cea a veracității vorbitorului, având experiențe în care acesta nu ne-a înșelat asupra intențiilor sale („îl creditez pe cel care îmi vorbește că este sincer, din experiența cu el”). De satisfacerea celei de a treia pretenții, cea a adevărului susținerii, și a celei de a patra, cea a justeței relației dintre vorbitor și interlocutor, ne asigurăm altfel. Întrebările la care pretențiile ultime dau răspuns – „este adevărat?” și „mă tratează echitabil?” – se dezleagă intrând în cele din urmă în argumentări.
Plecând, însă, de la delimitarea celor patru pretenții, putem face distincții mai precise între termeni apropiați, pe care, din nefericire, și dicționarele uzuale îi confundă sau îi lasă neclari. Bunăoară, prin „veracitate” înțelegem că subiectul unei exprimări (să zicem „acum afară se înnorează”) spune ceea ce gândește și nu are intenții ascunse atunci când exprimă propoziția. Apropiat de „veracitate” este termenul „veridicitate”. Acesta desemnează faptul că ceea ce spune un vorbitor este conform adevărului, chiar dacă abia urmează să se verifice în mod metodic. Alt termen apropiat este „sinceritatea”, care se referă la împrejurarea că subiectul chiar așa gândește (anume, „el crede efectiv că, acum, afară se înnorează”). În sfârșit, un termen care bate în apropiere este „corectitudinea”. Acesta se referă la împrejurarea că vorbitorul respectă reguli (de limbă, de stabilire a faptelor, de logică, etc.) atunci când se exprimă.
În funcție de dezvoltarea limbilor, aceste distincții sunt mai mult sau mai puțin precizate. Dar dincolo de acest aspect, „integritatea (integrity, Integrität)” este în toate limbile mai mult decât fiecare dintre acești termeni. Ea este de la început mai mult decât căutarea și cunoașterea a ceea ce este adevărat sau just. Poți cunoaște un adevăr, dar să nu fii integru. Poți ști ce înseamnă justețea, dar să nu procedezi integru.
Spus cât se poate de direct, integritatea desemnează o cerință triplă – o cerință în același timp de cunoaștere, de sinceritate și de manifestare a ceva. Ea se referă nu la stări de lucruri din afara noastră, nici la raportul nostru cu ele. Veridicitatea presupune relația cu adevărul, sinceritatea raportarea la sinele nostru, onestitatea relația cu simplitatea umană, corectitudinea aplicarea unor reguli. Integritatea se referă însă la tot ceea ce este înăuntrul nostru pentru a-l manifesta și a-l pune în valoare în relațiile noastre. Este vorba de o regie dinspre interiorul nostru, dar o regie nu parțială – precum în cazul sincerității sau veracității – ci de o regie cuprinzătoare, care ne angajează cu întreaga personalitate.
Integritatea este angajarea unei persoane odată cu formularea de propoziții și întreprinderea de acțiuni – o angajare cu ansamblul convingerilor, pe baza cunoașterii și cu efect în manifestări, indiferent de circumstanțele vieții. Poți fi, de exemplu, în situația în care este dovedit că în comunitatea din care faci parte nu se muncește destul, dar integru ești dacă îți asumi acest adevăr care te implică și-l exprimi, oricare ar fi inconvenientele. Poți fi în situația în care s-a dovedit că justiția a comis un abuz, dar integru ești dacă îți asumi nevinovăția celui vizat și exprimi acest fapt, oricare ar fi împrejurările. Întruchipează integritatea cel care cedează argumentelor mai bune, iar acestea sunt în modul cel mai frecvent concrete, precum și datele vieții.
Autor: Andrei Marga
Adauga comentariu