Mizeria războiului…

…sau mizeriile războaielor, ori mizeriile războiului şi mizeria războaielor, ca jocuri de cuvinte pălind în faţa improvizaţiei cu aparenţă de sintetizare a tuturor nelegiuirilor conflictelor armate, e doar o formulare ce parafrazează „Arta războiului“ a lui Sun Tzu, deşi titlul original al acestei lucrări atât de des citate e oarecum diferit.

De când cavalerismul a pălit în faţa forţei brute şi a instinctelor animalice ale unora dintre cuceritori dincolo de înclinaţia omenească a jafului ordinar, nu prea s-au mai consemnat războaie „curate“. Valurile recente de acuzaţii la adresa atrocităţilor comise de soldaţii ruşi în cursul „operaţiunii militare speciale“ din Ucraina, despre care a susţine că sunt doar puse pe seama lor e invalidat de însăşi prezenţa acestora în acele locuri, ce vor avea, timp de decenii, o sumbră rezonanţă, nu sunt cu nimic mai prejos de blamul istoric aplicat exceselor, de acum multe secole, petrecute în cursul confruntărilor cu caracter etnic şi religios din vestul şi din centrul Europei.

De aproape cinci sute de ani, rămâne nestinsă dezbaterea în jurul implicării ducelui de Alba în pedepsirea unor femei protestante din Ţările de Jos (o insurgenţă contra stăpânirii spaniole) prin turnarea de plumb topit în vagin, la fel cum e improbabil ca preşedintele Putin (ori alţi comandanţi de rang înalt ai trupelor invadatoare ale Rusiei) să fi dat ordine exprese pentru comiterea de acte bestiale în Ucraina. Având în vedere riscul inerent al amplificării mediatice a oricărui comportament inadecvat şi neconform regulilor agreate pe plan internaţional drept cadru al ostilităţilor, este mai uşor să ne împăcăm cu gândul că toate nenorocirile abătute asupra civililor lipsiţi de apărare şi nevinovaţi din diversele localităţi ucrainene aflate temporar sub controlul armatelor ruseşti au fost rodul acţiunii unor descreieraţi. Identificarea şi aducerea acestora în faţa justiţiei nu exclud, însă, şi responsabilitatea şefilor lor ierarhici direcţi.

Aparentul respiro intervenit în cursul acestei confruntări dintre două naţiuni-surori (în care cea agresoare pare a fi mânată în luptă doar de sloganul inexistenţei celei agresate), odată cu concentrarea asaltului Rusiei asupra estului şi sudului Ucrainei, a scos la iveală toată hidoşenia acestui conflict. De asemenea, campania de fake news s-a exacerbat, propaganda rusească citându-l printre cei rămaşi captivi în Mariupol inclusiv pe generalul american Roger L.Cloutier, comandantul forţelor terestre ale NATO [LANDCOM], de unde şi înverşunarea lui Putin de a captura ruinele acelui oraş şi pe toţi combatanţii săi. De partea cealaltă, stupoarea în faţa relatărilor de la Bucha a fost atât de şocantă încât înaltele oficialităţi ucrainene s-au văzut puse în situaţia de a le garanta unor parteneri din UE că toate imaginile apocaliptice, negate de Rusia, nu ar fi o mascaradă. Pentru că, invariabil, partea ce comite vătămarea are, printr-un reflex de apărare, reacţia de a pune în discuţie veridicitatea faptelor comise de soldaţii proprii, mai ales când e vorba de civili lipsiţi de apărare – un subiect cu un larg impact emoţional… Războaiele actuale nu mai pot evita, însă, astfel de evoluţii.

Luni, 12 aprilie 1999, era a doua zi a Sf. Paşti pentru credincioşii ortodocşi. Totodată, era şi a 20-a zi de când avioane de luptă spaniole iniţiaseră „intervenţia umanitară de bombardare“ a R.F. Iugoslavia (entitate statală ce mai includea, la acea dată, două dintre fostele republici din vremea lui Tito – micul Muntenegru şi măreaţa Serbie, cu ale sale două provincii, Vojvodina şi Kosovo, aceasta din urmă aflată într-o luptă de secesiune deschisă, inclusiv cu arma în mână). Scopul declarat al NATO, care mai intervenise, cu patru-cinci ani în urmă, sub mandatul emis de Consiliul de Securitate al ONU de acea dată, pentru bombardarea unor poziţii ale sârbilor din Bosnia şi Herţegovina, era acela de pune capăt acţiunii pacificatoare a Belgradului în provincia rebelă, ce degenerase într-o operaţiune cu vădite accente de epurare etnică şi de maltratare nediferenţiată a unor albanezi kosovari.

În urmă cu o lună, în conformitate cu Articolul 10 din Tratatul Atlanticului de Nord, Polonia, Ungaria şi Cehia îşi depuseseră instrumentele oficiale de aderare la NATO, ceea ce crease posibilitatea bombardării Iugoslaviei (în special, a Serbiei, loviturile spre ţinte din Muntenegru fiind extrem de reduse ca număr) şi prin survolarea spaţiului aerian de la nord, inclusiv prin acordul dat, în acest sens, de România, în care unii oameni şi-au văzut liniştiţi, ca un semn de adâncă solidaritate la nivelul celor de rând, de afacerile lor cu produse petroliere. Cu toate acestea, a existat şi o ţară-membră a NATO ce nu s-a alăturat operaţiunilor militare speciale (care au durat 78 de zile şi s-au încheiat cu îngenuncherea Serbiei, urmată şi de înlăturarea preşedintelui Miloşevici) – Grecia, care, consecventă poziţiei adoptate atunci, nu a recunoscut independenţa Kosovo nici până în ziua de azi, ca şi România, de altfel.

Supuse şi tirului rachetelor de croazieră lansate de la bordul unor nave de război din Marea Adriatică, R.F. Iugoslavia şi armata sa au fost copleşite de amploarea campaniei de bombardamente, deşi s-a reuşit performanţa doborârii unui avion F-117 ″Nighthawk″ (stealth) de către un lansator de rachete rusesc S-125, fapt ce a avut loc pe 27 martie 1999. Când s-a încheiat ″Operation Allied Force″, se punea problema unei invazii terestre a Serbiei, iar estimarea franceză era de jumătate de milion de soldaţi necesari pentru cucerirea Iugoslaviei, ce se găsea lipsită de orice asistenţă militară din partea Rusiei.

Revenind pe 12 aprilie, în urmă cu douăzeci şi trei de ani, cu puţin timp înainte de ora 6 dimineaţa, din gara centrală a Belgradului a plecat spre sudul ţării trenul internaţional 393, care avea drept destinaţie, conform mersului de tren, capitala Rep. Macedonia (devenită, între timp, a Macedoniei de Nord) – oraşul Skoplje [sau Skopje, în macedoslavă]. În urmă cu un secol, axa feroviară Belgrad-Salonic era cea mai importantă din Balcani, dar după dezmembrarea Iugoslaviei devenise un real simbol al decăderii acesteia. Avusesem prilejul să o parcurg cu câteva luni mai devreme, dar a fost un adevărat coşmar: deşi în întregime electrificată, trenurile rulau între Belgrad şi Niş cu 20-30 km/h. Chiar şi în acea zi fatidică, fără prea mulţi călători la bord, expresul 393 a ajuns la Niş cu un sfert de oră întârziere, după aproape patru ore şi jumătate de agonie.

În continuare, cu cât urca pe valea Moravei Meridionale spre graniţa cu Macedonia, trenul mergea şi mai încet. Din pricina bombardamentelor, urma să fie restricţionat în nodul feroviar Ristovac, nefiind clar dacă va ajunge sau nu până la Skoplje, căci şi traficul transfrontalier era aproape neglijabil. La 11.15, a oprit în gara Leskovac, după care trebuia să treacă prin defileul Grdelica [Gârdeliţa], având la bord, după spusele conductorului de tren, în jur de 50 de pasageri. Alcătuit din locomotiva electrică şi patru vagoane de clasă, expresul 393 s-a apropiat, cu nici 40 km/h, de podul situat lângă satul Bojišina [Boişina], care avea şi câtva case răzleţe prin preajmă.

Un avion F-15E primise sarcina de a lovi cu proiectile de la bord atât podul de cale ferată, cât şi pe cel de pe şoseaua naţională din apropiere, considerate a fi esenţiale în efortul militar de realimentare a forţelor armate iugoslave angajate în Kosovo. Probabil că planificatorii acţiunii de bombardament primiseră şi mersul trenurilor de călători, dar cum era (şi mai e) firesc în Balcani, acestea aveau, de obicei, şi o oarecare întârziere. După câţiva ani, de la NATO a fost făcut public şi un film al atacului, despre care jurnalişti germani au afirmat că sugerează o viteză prea mare pentru trenul Belgrad-Skoplje.

„Incidentul colateral“ (negat iniţial) s-a petrecut cam pe la 11.40. Când a devenit evident că trenul va fi atins la intrarea pe pod, proiectilul nu a mai putut fi distrus în zbor. A fost lovit în plin un vagon din apropierea locomotivei, care s-a decuplat, dar mecanicii au scăpat cu viaţă. Podul fiind mai important decât orice, un al doilea proiectil a fost lansat asupra celuilalt capăt al său, fiind nimerit, de această dată, al treilea vagon al trenului, în timp ce ultimul vagon al garniturii, aflat în autofrânarea automată, s-a înţepenit la mijlocul podului neatins. Podul rutier, lovit de alte două proiectile, a fost deteriorat, dar cel feroviar a rămas aproape intact… Cel puţin nouă cadavre umane au fost recuperate la faţa locului, plus părţi ale altor patru corpuri, resturile fiind, cel mai probabil, luate la vale de apa Moravei.

Podul de la Grdelica a fost considerat o „ţintă militară legitimă“, adică un obiectiv militar care prin poziţionarea, natura şi caracteristicile sale contribuie la potenţarea acţiunilor militare ale părţii adverse. Peste ani, generalul Wesley Clark, ce a deţinut funcţia de comandant suprem al forţelor aliate NATO din Europa [SACEUR] între 1997 şi 2000, avea să declare că organizaţii neguvernamentale din Grecia, ţară în care simpatia faţă de Iugoslavia a îmbrăcat forme dintre cele mai diverse, au fost implicate în asistenţa militară acordată armatei acesteia. Cum legătura Serbiei cu Grecia era asigurată exclusiv prin aceste două poduri, poate fi şi acesta un motiv în plus al bombardării lor, care nu reuşise într-o misiune aviatică desfăşurată cu doar câteva zile mai devreme.

Cât despre victime, unele dintre cele câteva sute de „pierderi colaterale“ ale acelui alt război european nedeclarat, printre care s-a numărat şi un băieţel de numai şase ani, un monument ridicat în apropierea podului (pe care, de câtva timp, nu mai circulă decât trenuri de marfă, întrucât s-a finalizat construirea autostrăzii spre Skoplje şi Salonic) le evocă amintirea.

Durerea din sufletele celor apropiaţi rămaşi să le plângă dorul se îngemănează cu manifestările anuale de comemorare, ce devin, totodată, o sursă de capital politic şi o omagiere a rezistenţei naţionale în faţa unui destin implacabil. Sunt anumite chestiuni pe care unii oameni nu le pot uita chiar niciodată, deşi viaţa merge, cum-necum, mai departe!

Autor: Gabriel Jivănescu

Sursa: cotidianul.ro