Analize și opinii

Magdalena Vaida: ”În patul lui Procust, pe timpuri virale!”

Nu-mi amintesc când am mai scris un text, cu atâtea porniri, reveniri și întreruperi. Cronică, recenzie, oricum s-ar numi cele câteva însemnări făcute „pe marginea” cărții lui Alexandru Petria – „Timpuri virale – Gânduri pe contrasens” (Alexandria Publishing House, 2020), au dospit din greu, fără să fiu neapărat mulțumită de rezultat.

Nu din cauza lui Petria și nu din cauza articolelor de presă sau a fulgurantelor pagini de jurnal pe care le conține cartea. Nu. Ne știm de multă vreme, rezonăm la aceleași idei și-i cunosc foarte bine scriitura de jurnalist nealiniat, așa cum îi cunosc și poezia sau proza, aceasta din urmă, la fel de nervoasă ca textele gazetărești. Dificultatea a venit din altă parte. Pe măsură ce scriam, evenimentele se derulau cu o viteză înspăimântătoare și mergeau dinspre rău spre mai rău. Realitatea depășea tot ce scrisese Petria, toate previziunile și avertismentele jurnalistului. Mă copleșea.

Aveam, și am senzația că ceva îi scapă, ceva ne scapă amândurora. Nouă tuturor.

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a declarat pandemia de Covid-19 în martie, erijându-se brusc în singura autoritate îndreptățită să gestioneze măsurile menite să stopeze boala. Concomitent, a început emiterea de directive despre ce trebuie sau nu trebuie să facă statele lumii pentru a împiedica propagarea virusului. Doctor Procust își instala patul în Agora pregătit să taie capete și picioare, pentru propria-i plăcere. Să „ajusteze” omenirea după un model verificat în Asia, dar nu numai acolo.

„Răspunsul umanității la amenințarea Covid-19 a fost disproporționat, exagerat prin carantinarea țărilor. În loc să se adopte soluții punctuale, locale, s-a mers pe blocarea statelor, pe transformarea lor în închisori pentru locuitori, cu pagube economice imense. Am folosit termenul de covido-prostie în legătură cu această stare de fapt: prostie a politicienilor, aflați sub presiunea presei care s-a debarasat de responsabilitate și a epidemiologilor, ale căror păreri seamănă, adesea, în seriozitate, cu ale autorilor de horoscoape” spune Petria, care nu contestă nici o secundă existența virusului și nu dă apă la moară teoriilor conspiraționiste, dar avertizează asupra pericolului reprezentat de monstrul hibrid rezultat din încrucișarea politicului cu știința. Cu medicina, mai exact.

„Pentru un doctor, toți oamenii sînt bolnavi. Sau pe cale să îmbolnăvească pe altcineva. Dacă lăsăm societatea să fie guvernată de doctori, mai ales de epidemiologi, mai bine ne așezăm cuminți la coadă la spînzurătoare. Și aducem și funia și săpunul de acasă. E delirant ce se întîmplă. Ăștia cred că lumea ar trebui să fie un mare spital. Dă-i unui copil un ciocan, și toate în jur i se vor părea cuie. Dă-i unui epidemiolog puterea, și toate împrejur sînt numai măști și dezinfectant și interdicții cretine și reguli de zici că te pregătești să intri în operație pe creier. Nu ne mai facem bine la cap…”

Nu, nu ne facem bine pentru că deja mulți, foarte mulți au căzut în capcană.

De la „teama de moarte” exacerbată prin media oficială și „oficializată”, pornește totul, notează Petria, sugerând asemenea lui Jean Delumeau („Frica în Occident”), că frica de moarte se exprimă prin cele mai intense psihoze colective. Psihoze care astăzi se propagă mai rapid decât virusul în sine, cu ajutorul noilor tehnologii, iar discursurile politicienilor nu mai unesc, ci dezbină. Teama, izolarea forțată, restrângerea unor libertăți atât de greu dobândite au spart tiparele după care funcționează o societate normală. Închiderea sau punerea în adormire a reperelor de civilizaţie, care sunt bisericile, sinagogile, muzeele, parcurile, grădinile, acele “puncte de meditaţie profane, unde umanitatea obişnuieşte să-şi astîmpere setea spiritual” nu mai sunt exemple, ci sunt pierderi incalculabile pentru umanitate, spune Bernard Levy în eseul său “Virusul care ne înnebunește”. Dar, mutilarea Agorei a fost doar începutul. După care, a venit poliția, jandarmeria, armata…

“Bolile destructurează o anumită stare de fapt, a organismului uman ori social. Sunt un agent al dezordinii” ne reamintește Petria.

În mod firesc, oamenii vor dori reinstaurarea ordinii cunoscute, vor liniște și siguranță pentru ei și copiii lor. Vor tot ce le oferă baza piramidei lui Maslow. Nu vor teatre, operă, galerii de artă, cărți și muzee. Vor casă și masă, un job stabil. Oamenii, în marea lor majoritate, iubesc stagnarea, iar politicienii știu acest lucru. Satisfacerea minimă a nevoilor primare a fost pârghia de care s-au folosit mereu vechile și noile autocrații. Dictaturile.

Pe de altă parte, “experții” în psihologia maselor mai știu că oamenii au nevoie, în egală măsură, de un scop, o justificare a obedienței lor, au nevoie de apartenență și de stimă. Or, dacă ai dinamitat fundamentele structurilor sociale, trebuie să pui ceva în schimb, să-i dai cetățeanului o rațiune de a exista. Și i s-a dat.

“Individul însingurat de globalism, orice oarecare, sub spectrul Covid-19 parcă și-a regăsit familia uitată, comunitatea orașului, a țării, și-a redescoperit rădăcinile. Simte că este util acceptând carantinarea, privarea de libertate. Are încredințarea că luptă pentru binele colectiv, ind pușcăriaș, ca să nu se împrăștie boala, că s-a lipit de un scop măreț. E o luptă destul de comodă, de fapt „luptă” stând, rulând zilnic imobilitatea ca pe-o țigară. Dacă nu dintr-o teamă exagerată, indecentă precum o oglindă cu brizbrizuri, poartă mândru însemnele „armatei” – masca pe gură și mănușile pe mâini. Are convingerea că masca dă un sens vieții sale banale, că îl înnobilează. Umilul intră în pielea cavalerului în armură. Apărându-se pe el și pe cei din apropiere prin mască – cum tot recită politicienii și presa, are senzația că-i cu altruismul la vedere, că e cetățeanul exemplar ce n-a fost niciodată, cel mai probabil. Masca reprezintă proclamația de responsabilitate, este „eroismul supunerii” spune Petria.

„Covid-19 ne-a transpus într-o viețuire de lagăr, sub pretextul luptei cu virusul. State cu regim de lagăr, închise în ele însele de granițe. Un trai depersonalizant, lipsit de vechile tabieturi, unde ruperea relațiilor umane, a apropierii zilnice a devenit de uz curent – cale de apărare stabilită de medici. Distanțarea socială e mantră. Problema e revenirea din lagăr la societatea care a fost înainte. Nimeni nu are cum să știe ce-o să fie exact, sunt teorii și teorii. Că o să ne reîntoarcem schilodiți sufletește, e una. Alta extrem de importantă este că politicienilor li s-a deschis apetitul pentru guvernări discreționare, să porționeze libertatea cum cred ei că e bine. Iar binele lor se suprapune peste al nostru numai în excepții. Pericolul dictaturilor e după colț” – avertizează Petria.

Și pe bună dreptate, pentru că ce se întămplă acum, în aceste timpuri virale, este cireașa de pe tort a contrademocrației. Metaforic, patul lui Procust este un simbol al practicilor abuzive de încadrare a oamenilor, a gândirii și sentimentelor lor, în anumite tipare impuse. Acum însă, forța brută a lăsat loc mijloacelor tehnocrate de control. Mană cerească pentru dictatori, cărora pandemia le-a adus pe tavă pretextul!

Prin convertirea internetului într-un sistem național și global de supraveghere, de tip Big Brother, guvernele se pregătesc, sincron, să implementeze „cea mai opresivă și extremă intruziune a statului în viața privată a individului” adică, exact ce anticipa cu ani în urmă Edward Snowden.

Nu mai departe de zilele trecute, presa americană și britanică semnala că Microsoft urmează să înlocuiască zeci de ziariști care colaborează cu site-ul MSN News și să utilizeze algoritmi în selectarea știrilor, urmând ca în viitor, pe baza unor cuvinte cheie, scrierea acestora să revină superinteligențelor artificiale! O știre care mi s-a părut mai întunecată decât cel mai întunecat coșmar.

Când pui bandă adezivă pe gura presei, vocea societății nu mai poate fi auzită. Pentru că societatea, în orice democrație, este formată din oameni cu idei și concepții diverse, “în contrasens” chiar, care trebuie să fie auzite și, eventual, dezbătute, nu trimise direct la groapa de gunoi pentru că nu coincid cu ale altora. „Este un paradox că fiecare dictator a ajuns la putere pe o campanie bazată pe dreptul la liberă exprimare. Că imediat după ce a ajuns la putere să suprime orice drept la liberă exprimare, cu excepția propriului drept”, spunea în urmă cu aproape un secol cel de-al 31-lea Președinte al SUA, Herbert Hoover.

Acest lucru ar trebui să ne preocupe cât se poate de serios, nu covidul în sine, nu pandemia, nu infectații și morții. De ceea ce vom face sau nu vom face acum va depinde în ce fel de lume vor trăi copiii și nepoții noștri.

Generația noastră, a mea și a lui Petria s-a născut și a trăit în dictatură. Or, după ce am supraviețuit unui regim al abuzurilor de tot felul, mi se pare ridicol să murim într-o altă dictatură, mai subtilă, mai perversă, mai periculoasă. Moștenire “virală” pe care nici o secundă nu ne-a trecut prin minte că am putea s-o transmitem următoarelor generații.

Autor: Magdalena Vaida

(Text apărut în revista Tribuna, nr. 437, 16- 30 noiembrie)

Abonează-te la newsletter