Lucian Sarbu: “Susţin în continuare greva din învăţământ şi mi-aş dori ca profesorii să nu cedeze”

În 1997, când am terminat Facultatea de Filozofie (și în 1998 masteratul) salariul de debut pentru un profesor era în jur de 500.000 de lei. În USD, la cursul de atunci, asta însemna maxim 55 de dolari. Bineînțeles că învățământul nu era o opțiune, toată lumea se ferea ca dracul de tămâie de a ajunge profesor. Unii își încercau norocul pe la burse în străinătate și o mai ardeau așa în studenție câțiva ani, alții se reprofilau imediat. Din generația mea (cam 100 de absolvenți intrați la facultate după un concurs cu 13 / loc) dacă or fi rămas 10 colegi în preuniversitar, dar nu cred. Despre câțiva care nu au avut de ales știu personal că după primii 2-3 ani au șters-o din sistem și acum au alte meserii.
În banii de azi, socotind și inflația dolarului, 55 USD de atunci ar fi echivalentul a 100 USD de azi, adică 460 RON. Asta era, în banii de azi, leafa unui profesor debutant. Dacă îi zici unui tânăr de azi chestia asta, rămâne cu gura căscată. 460 RON costă o pereche ieftină de adidași de firmă sau un telefon mobil „entry-level”.
Ce n-au înțeles niciodată autoritățile noastre e un principiu simplu de business: bagi bani, scoți bani. Te calicești, pierzi oportunități. Adică… tot bani. Principiul se aplică perfect și în educație. Se vorbește de manuale, că au fost distruse odată cu impunerea manualelor „alternative”, ceea ce e adevărat, dar nu e mai puțin adevărat că un profesor bun ar putea să facă minuni chiar și cu manualele astea proaste care sunt acum, după cum un profesor slab și lipsit de motivație poate să aibă cele mai tari manuale de pe fața pământului, că dacă nu va ști la ce sunt bune, copiii tot slab pregătiți vor rămâne.
Într-un fel autoritățile noastre sunt de înțeles, fiindcă timp de 30 de ani după Revoluție România a fost sursă de emigrație, deci riscai să bagi o grămadă de bani în educație și să ajungi să livrezi gratis forță de muncă ultra-calificată țărilor occidentale. Dar de câțiva ani buni lucrurile s-au schimbat radical în România, dovadă hoardele de nepalezi și de alte populații exotice de care s-a umplut Bucureștiul. Salariile, cel puțin în orașele mari, nu mai sunt câtuși de puțin de lepădat, și România a devenit țară de imigrație. Tocmai de aceea a venit momentul ca profesorii să fie plătiți la nivelul corect la care ar trebui plătit cineva responsabil cu formarea unor cetățeni de la care aștepți muncă și taxe în următorii 50 de ani. Chiar dacă și în viitor se va mai emigra din România, mai mult ca sigur migrația va fi una ușor de managerizat, în limitele liberei circulații care nu poate fi împiedicată de nimeni și de care beneficiază și francezul, neamțul, englezul etc. Generația mea e, de acum, ratată, nu se mai pune problema ca unul ca mine, care face mâine-pomâine 50 de ani, să-și caute catedră, dar poate că viitorii absolvenți de științe umaniste din România vor avea parte de un început mai demn în viață decât am avut noi. Susţin în continuare greva din învăţământ şi mi-aş dori ca profesorii să nu cedeze.

Autor: Lucian Sarbu