Emily Oster, o tipă care predă „data-driven economy” la Brown University, o universitate americană din Ivy League, cotată pe #63 în topul 2022 al universităților mondiale, top în care universitățile românești nici măcar nu apar în primele 1000, așadar această Emily Oster, profesoară de chestii hipergrele și ultramatematice, autoare de cărți, tedtocuri și alte chestii asemenea, a produs în The Atlantic, o revistă la fel de prestigioasă în peisajul mediatic american precum universitatea de mai sus în mediul academic, un articol intitulat – „Hai să declarăm o amnistie pandemică” (se găsește cu goagăl).
Argumentul to’arșei e că în 2020 nimeni nu știa că virusul nu e chiar atât de virusant. Și că am fost confruntați cu un grad mare de „incertitudine” care ne-a făcut să facem multe alegeri greșite (un soi de errare humanum est, sau „numai cine nu muncește, nu greșește”). Mă rog, specializarea dânsei e despre data-driven, gen. Adică nu a avut parte de data-driven și nu s-a prins că totul e bullshit-driven.
Bun.
Dar asta a declanșat un jihad generalizat pe feedul de Twitter al doamnei, fiindcă internauții nu au uitat că femeia de știință care avea nevoie de data-driven ca să miroasă niște aberații și care sugerează acum „o amnistie generalizată” (paranteză-întrebare: dar de ce „amnistie”?… s-a comis vreo crimă, cumva?…) făcea niște recomandări foarte non-data-driven anul trecut, cum ar fi:
– e nevoie de condiționarea jobului de înțepătură;
– studenții trebuie obligați să se înțepe.
Și dă-i, și luptă, și luptă, și dă-i. Sincer, mi-e milă de ea, că a primit sărăcuța la înjurături de o să aibă 20 de ani frigiderul plin de Crăciun. Eu n-am nimic cu femeia asta, să fie sănătoasă. Dar întrebarea pe care mi-o pun eu acum e: cum naiba am ajuns sa traim intr-o lume de experti tampiti? Avem la nivel global o inflație de universități și de specializări. Pe vremuri ASE-ul (economia) avea vreo 5 facultăți mari și late, acum cred că sunt 20. Situația de la noi e doar o oglindă a ceea ce se întâmplă la nivel internațional. Hiperspecializarea și hiperatomizarea aceasta a învățământului universitar pare să producă nu doar prosti cu diplome, ci și ceea ce eu aș numi experti tampiti: oameni care probabil că sunt extraordinar de bine pregătiți pe pătrățelul lor de competență, cum e această femeie tânără (are 42 de ani) care probabil că știe foarte bine să predea cursurile alea de „decizii economice data-driven”, dar care pot fi făcuți la buzunare de cei mai ridicoli escroci, care vin la ei cu istorii de genul „domnu’, domnu’, v-a căzut ceva din buzunar”. Hiperspecializarea devine de la un moment dat încolo complet insignifiantă, ca să nu zic de-a dreptul abrutizantă. Pentru că degeaba tragi concluzii dintre cele mai sofisticate pe baza inputului informațional la care ai acces la un moment dat, dacă nu mai știi regulile și legile de bază ale adevărului, care zic că adevărul trebuie să manifeste o certă corespondență cu realitatea și să poată fi încadrat într-un ansamblu coerent de afirmații care să nu încalce principiile codificate de Boethius în pătratul ăla desenat în urmă cu 1500 de ani.
Cum zic englezii: ”garbage in, garbage aut”, adică bagi gunoi, scoți gunoi. În pandemie s-a văzut că avem, la nivel planetar, o inflație de „experți” din cele mai diferite specializări (nu doar medicale) cărora dacă le dai suficient gunoi de mestecat nu au nici o problemă să-ți scuipe înapoi acel gunoi, fără să simtă, fără să-și pună măcar problema că e gunoi. Eu chiar nu cred că Big Pharma a cumpărat chiar așa de mulți oameni, adică atâtea tone și atâtea hălci de „experți”, că până la urmă nu mai rămânea cu nici un pic de profit. Mai mult ca sigur că au cumpărat ceva politicieni și ceva factori de decizie, dar și anumiți experți-cheie. Dar refuz să cred că au cumpărat până la nivel de ultimul fraier care dădea sfaturi despre sănătate pe Twitter sau economiști decenți precum această Emily Oster. Nu, acești experți, care în pandemie au fost „legiune”, trebuie să se fi pus sincer în slujba escrocheriei, pur și simplu ca rezultat al tampirii-ca-efect al hiperspecializarii. Fiecare pe feliuța lui rumega bovin gunoiul și declama cu patos: „ Da! E rumegabil! E safe and effective sa-l rumegi! fără să-și dea seama că de fapt întrebarea nu era dacă gunoiul e sau nu rumegabil, ci dacă gunoiul se poate sau nu se poate înghiți, ca să zic așa, fără să-ți paradească stomacul. Puținii „experți” care au îndrăznit să spună: „Bă, voi sunteți nebuni, cum să înghițiți gunoi?!” au fost repede ostracizați, persecutați si exclusi din conversatia publica, scena fiind ocupată numai de această inflație de experți care, strict din perspectiva pătrățelului lor ultraspecializat, hiperminuscul și deloc relevanr luat in sine, ne dădeau toate asigurările că totul e ok și e musai să „urmăm știința”.
Din păcate pentru unii, nu poate fi vorba de nici o amnistie. Hiperspecializarea, faptul că tu cunoști doar pătrățica ta și deloc alte pătrățele, nu e o scuză nici să fii prost, nici să te pui în slujba Răului. O „amnistie” acum va face posibilă o nouă escrocherie similară în viitor.
Și mai e o chestie. Într-adevăr, „errare humanum est”. Dar continuarea dictonului latin este: „perseverare diabolicum”. Adică „a greși e omenesc, a persista în greșeală e diavolesc.” Ceea ce s-a întâmplat din 2020 încoace nu a fost doar „errare”. A fost „perseverare”. Greșeala, sigur, o putem ierta. Dar perseverența?…
Autor: Lucian Sarbu
Adauga comentariu