Analize și opinii

Elogiu pupătorilor de moaște

Amărâții de ei, amărâtele de ele, pupătorii și pupătoarele de moaște, păzitorii rânduielilor care includ colaci și colivă cu toții par a fi obiectul urii postmodernilor, de la dl. Cristian Tudor Popescu la dr. Bogdan Alexandru Duca, moaștele, colacii și coliva par a coaliza împotrivă întreaga elită românească.

Sunt un om educat în Transilvania de o bunică luterană, deși sunt ortodox mă simt stingher în prezența moaștelor și a colivei, educația primită în copilărie mă împiedică să mă apropii natural fie de colivă, fie de moaște. În ultimele luni am trăit în București, am putut observa aproape zilnic în biserica Precupeții Noi modul în care credincioșii ortodocși obișnuiți de-ai locului se apropie de moaște, se închină, le sărută, rând pe rând, făcând astfel un tur al bisericii. Să fie primitivism, așa cum spune dl. Popescu? Să fie coliva prilej de vrăjitorie, așa cum spune dl. Duca?

Biserica instituționalizată a fost mereu atacată, de-a lungul istoriei tradiția a fost mai mereu atacată, nu am să reiau aici întreaga istorie a bisericii creștine. Căci trăim în timpuri cu totul speciale, sunt vremuri în care statul modern și social democrat are pe statul de plată – direct sau indirect – în universități sau administrație, în fundații conectate la buget sau în corporații cantillonare, milioane de intelectuali, unii mai talentați, cei mai mulți netalentați – aceștia din urmă au rolul să asigure masa critică care să înăbușe bunul simț al oamenilor simpli, să înăbușe prin muget aprobator protestul timid al intelectualilor cu meserii practice – din păcate intimidați de titlurile academice ale propagandiștilor de serviciu.

Sunt milioane, foarte multe milioane de propagandiști plătiți din taxe, oameni inutili, oameni cu meserii inutile, oameni care știu că-și petrec viața nefăcând nimic practic, știu că pentru a avansa în ierarhie trebuie să producă idei subversive sau să asigure zgomotul de fond aprobator, fie măcar confuzia care să permită răului să distrugă societatea în mijlocul căreia trăiesc. Confuzia, subversiunea, permanentul zgomot de fond care să ne scoată din firesc și confort au devenit specialitatea intelectualilor, presiunea ideologică constantă și din ce în ce mai degenerată este rațiunea acestora de a exista.

Suntem avocați, economiști, farmaciști, ingineri, medici sau profesori de matematică, cu toții știm că trebuie să ne facem cât mai bine datoria față de aproape, față de clienții, față de pacienții sau față de elevii noștri. Avem meserii practice, știm că trebuie să studiem propriul domeniu de expertiză pentru a ne menține statutul profesional și material și nu în ultimul rând pentru a fi utili aproapelui nostru. Avem poate pasiuni care ne fac vulnerabili și umani, unii dintre noi investesc timpul pe care nu-l dedică profesiunii pentru a avea o familie, poate că unii cultivă o gradină, merg pe munte sau călătoresc aiurea prin lume. Pasiunea pentru abstract este rară, puțini dintre noi înțelegem cu adevărat lumea care ne înconjoară, puțini dintre noi pot rezista, singuri, prin ei înșiși, asaltului de idei subversive venite continuu dinspre propagandiștii sistemului. Simțim presiunea propagandei și delegăm instituțiilor naturale, delegăm înaintașilor noștri judecata unei idei sau a alteia. Biserica și tradiția devin astfel repere pentru fiecare dintre noi, așa se explică înverșunarea satanică adeseori ascunsă sub masca blândeței feroce cu care pseudointelectuali precum domnii Baconschi, Bănescu, Duca, Mîndruță, Papahagi, Pleșu, Popescu etc atacă tradiția, atacă, fie și prin subversiune, Biserica. Nu suntem conservatori decât pentru că avem un metabolism intelectual în mod natural lent în vreme ce asupra noastră pseudointelectualii sistemului aruncă într-un ritm grăbit satanic, în mod cu totul nenatural, mormane de idei subversive în speranța că ni le vom însuși fără a le fi digerat corect. Cum am scris deja mai sus, avem două mecanisme de apărare, ne putem izola de pleși, duci, mîndruți și popești purtând ca blazon, cu noblețe și distincție, mirosul inerent de naftalină sau putem delega instituțiilor purtătoare de tradiție judecata morală a ideilor nou apărute pe piață.

Acesta este rolul Bisericii, anume metabolizarea ideilor, îndrumarea spirituală a omului credincios aflat în căutare de firesc într-o lume din care normalitatea și firescul devin din ce în ce mai rare, de fapt sunt deja pur și simplu evanescente. Coliva sau fonfăiala preotului grăbit nu sunt – așa cum ne spune dr. Duca – vrăjitorie ci sunt purtătoare a certitudinii că suntem pe o cale bătută, că nu suntem singuri și stingheri în universul artificial, nefiresc și inept populat de postmoderni. Deși îmi este încă imposibil să merg înconjurând biserica pe urma celorlați credincioși, sărutând icoanele atârnate de-a lungul pereților bisericii știu că mă aflu în locul potrivit privindu-i pe ceilalți, știu că uitându-mă la portretul lui Mircea Vulcănescu aflat în aceste zile la loc de cinste în interiorul bisericii mă găsesc în locul în care trebuie să mă aflu, că la rândul meu continui poteca pe care au pășit înaintea mea bunicii sau străbunicii mei.

Este însă Biserica un loc sigur pentru mine sau pentru copiii mei? Doar câteodată da, subversiunea gramsciană, marșul prin instituții a corupt deja bisericile noastre este o iluzie să credem că vom putea delega la nesfârșit autorității bisericești metabolizarea ordurilor venite dinspre lumea intelectuală. Sigur, sunt încă locuri sigure, pomeneam înainte de Precupeții Noi. Dar timpul este împotriva acestora, trăim o epocă grăbită, timpul nu este de partea noastră. Actualul papă este un produs al marșului prin instituții, nu-l suspectez pe propriul nostru patriarh de a fi altminteri decât de extracție gramsciană. Lipsit de experiență monahală, în mai puțin de trei ani Daniel Ciobotea devine din laic Mitropolit al Moldovei, adică moștenitor prezumtiv al Patriarhului Teoctist. Sărit direct din blugi în tronul patriarhal Daniel Ciobotea nu are experiența vieții monahale deși la data alegerii sale puteam încă găsi prin mănăstiri călugări căliți, oameni cărora credința și verticalitatea caracterului să le fi fost încercate în mânăstire dar și în închisorile regimului comunist. După cum Papa Francisc a populat corpul cardinalilor electori cu gramscieni și Sfântul Sinod este deja populat cu intelectuali care prea adesea par membri ai corpului profesoral al vreunei universități laice și nu cu monahi cărora să le pese de credință, de Biserică, de propria comunitate. În context dl. Bănescu nu este un accident, acesta este idealul de azi și firescul de mâine al laicatului Bisericii noastre. Copiii mei nu pot spera să delege bisericii propriile îndoieli, aceștia vor trebui să se ascundă, să se ferească, să învețe să ignore mediul în care-și vor trăi viața sau să și-o petreacă metabolizând într-un ritm din ce mai accelerat ordură intelectuală produsă de mediul din ce în ce mai degenerat și mai satanic al contemporanilor lor.

Opțiunea Benedict propusă de Rod Dreher pare a fi viitorul pentru copiii mei. Totuși conștiința faptului că am pierdut deja lupta instituțională nu trebuie să ne facă să dezertăm din jurul nucleelor de rezistență în care normalitatea este încă prezentă, ar trebui să prețuim și să prezervăm cât putem mai mult icoanele și mirosul de tămâie, coliva și predania căci speranța este mereu posibilă, speranța irațională că totul va fi bine este darul pe care băbuța cu picioarele umflate de așteptare la moaștele Sfintei Paraschiva îl face fiecăruia dintre noi.

Autor: Ovidiu Ionescu

Sursa: anonimus.ro

Despre autor

editor

Adauga comentariu

Adauga un comentariu