Analize și opinii

Cât mai rămânem cetăţeni de rangul doi?

Schengen nu este o destinaţie, ci un diagnostic. Sunt absolut irelevante discuţiile despre cât de uşor am circula prin Europa şi despre jocurile politice din Franţa, care ar fi la originea cererii de amânare a intrării noastre în spaţiul Schengen. Ca şi aderarea la Uniunea Europeană, calitatea de membru al spaţiului securizat din interiorul graniţelor UE reprezintă, în primul rând, un certificat de bună purtare acordat administraţiei ţării.

Tot ce aşteaptă Europa de la instituţiile României nu diferă cu absolut nimic faţă de ce aşteptam sau ar trebui să aşteptăm fiecare dintre noi de la ele: competenţă şi onestitate. În ceea ce priveşte competenţa, UE a dat dovadă până acum de toleranţă maximă. Altfel, cu o administraţie care, indiferent de partidele ce au colorat-o politic, nu a fost în stare timp de 20 de ani să construiască o infrastructură demnă de secolul 21, am fi fost şi astăzi în anticamera clubului european, bătuţi pe umăr şi încurajaţi, ca un copil debil care se străduieşte, dar nu prea îl duce capul.

Şi în ceea ce priveşte onestitatea Europa a închis ochii. Nu chiar dezinteresat, este drept, (…) dar oricum jenată că politicienii de la Bucureşti nu au făcut aproape nici un efort pentru a salva aparenţele. De această dată miza este incomparabil mai mare.

Atât timp cât corupţia şi vulnerabilitatea multor magistraţi şi poliţişti români la tentaţia unui plic cu bani fluturat pe sub nas ne-au privit doar pe noi, exigenţele europene nu au ridicat ştacheta la un prag critic. În clipa în care dispare cordonul sanitar pe care spaţiul Schengen îl reprezintă pentru traficul de persoane, de droguri, criminalitate şi, de ce nu, pentru terorism, lăcomia şi iresponsabilitatea unui poliţist de frontieră român, de exemplu, pot produce efecte în tot spaţiul european. Prin urmare, faptul că devenim un avanpost esenţial al Uniunii lasă şi mai puţin loc de toleranţă pentru carenţele de profesionalism şi moralitate din sistemul judiciar. Nu doar pentru olandezi şi francezi, ci şi pentru toţi ceilalţi europeni modul în care noi prevenim încălcarea legii, seriozitatea cu care anchetăm şi pedepsim infractorii devin o problemă vitală.

Este o pretenţie absurdă din partea europenilor să ne ceară să nu lăsăm infractorii să ne scape printre degete? Nu asta ne dorim şi noi? Nu este şi opinia majorităţii românilor că magistraţii nu îşi fac treaba suficient de bine şi că în ţara asta doar proştii sau cei ce nu fură suficient ajung după gratii? Şi că alianţa dintre politicienii şi magistraţii hrăpăreţi secătuieşte resursele statului, inhibând potenţialul uriaş de dezvoltare pe care îl are România? Da, s-au făcut progrese, o recunosc şi oficialii europeni, o simţim şi noi, însă mai este enorm până ce vom putea vorbi de domnia legii.

Este suficient să te uiţi la ce s-a întâmplat la alegerile pentru Consiliul Superior al Magistraturii. Cu o singură excepţie, dinozaurii din CSM au reuşit să rămână pe poziţii, chiar dacă pentru asta au trebuit să forţeze până la limită legea de organizarea a instituţiei. Însă nu aici este problema esenţială. Lidia Bărbulescu, Dan Lupaşcu şi Dan Chiujdea au fost votaţi! Peste 1.000 de judecători şi procurori şi-au exprimat încrederea în profesionalismul şi moralitatea lor şi le-au acordat mandat să îi reprezinte în „guvernul magistraţilor”, după cum l-a definit ambasadorul american.

Din păcate, modul în care CSM a funcţionat până acum sub bagheta unor magistraţi precum cei enumeraţi mai sus este cel ce a atras neîncrederea partenerilor occidentali asupra justiţiei române. Faptul că au făcut zid în jurul procurorilor care au fraudat concursul din 2007 pentru funcţiile de conducere din parchete, că s-au opus multă vreme suspendării judecătorilor anchetaţi pentru corupţie şi că, în general, au refuzat să impulsioneze reformarea corpului magistraţilor a transformat CSM într-un adevărat simbol al modului în care justiţia din România refuză schimbările de profunzime.

Ce s-ar întâmpla dacă un magistrat român ar vinde informaţii din bazele de date imense despre universul infracţional din toată Europa, la care România va avea acces după intrarea în spaţiul Schengen? Se va lupta CSM cu procurorii europeni pentru a împiedica pedepsirea sa, aşa cum s-a luptat cu cei 400 de tineri magistraţi care îi cereau să-l suspende pe judecătorul Costiniu şi să nu mai protejeze corupţii în robe?

România nu poate fi băgată cu forţa nici de politicienii noştri, nici de cei europeni, nici de funcţionarii de la Bruxelles într-un club unde nu doreşte singură să intre şi dacă nu aduce dovezi palpabile că va respecta regulile sale. În cazul clubului numit „spaţiul Schengen” însă, opţiunea României nu este exprimată de majoritate. Cei ce decid pentru noi toţi dacă vom intra acum sau peste câţiva ani sunt magistraţii şi toţi cei care veghează la respectarea legii. Pe umerii lor atârnă o responsabilitate uriaşă: câteva zeci de mii de oameni hotărăsc în numele a 22 de milioane pentru cât timp vom mai rămâne cetăţeni de rangul doi ai continentului.

DAN CRISTIAN TURTURICA

sursa: romanialibera.ro

Abonează-te la newsletter