Una din rarele dăți când am primit o mustrare dură de la padre mio a fost în liceu. Nu pentru că mai chiuleam sau pentru că mai făceam câte o băută care se lăsa cu nasoale, ci pentru că îi răspunsesem sfidător profesoarei de istorie. O tânără care se pierdea în fața clasei și care, uneori, dădea aproape să plângă. Nu, nu era agresată sau batjocorită, dar pur și simplu nu controla clasa. Iar haita nu iartă, și pe mine mă apucaseră teribilismele tocmai cu fata asta, sărmana. Am înghițit mustrarea fără crâcnet, pentru că am simțit pe loc că avea dreptate. Există multă cruzime la adolescenți – și era și pe vremea noastră, când încă autoritatea profesorului mai era cum mai era. Știu ce este bullying-ul și n-am scăpat nici acum de rușinea că n-am știut cum să reacționez la el nici când eram eu ținta, nici când erau alții, lângă mine. Eram șocat că poate exista așa ceva. Dar acum, când și „parental”, și tehnologic, și pedagogic se procedează în așa fel încât aproape producem monștri social, lipsiți de empatie, de respect, de cuviință, de sfioșenie, de reținere pur și simplu, și când distanța față de autoritate a fost anulată, nu pot să-mi închipui cum se manifestă acea cruzime. Singurul lucru pe care-l pot spune este că miroase rău a iad.
Autor: Buturugă Anghel
Adauga comentariu