Situația de facto, cel puțin în Europa actuală, este nu numai una de război după decizii externe eronate, ci și una plină de neajunsuri, provocată de decizii interne abuzive. Ambele întrețin în societățile de azi dificultăți și conflicte și, pe deasupra, o stagnare ideatică și instituțională în crize, tocmai pe culmi ale modernității.
Cu siguranță că se lucrează și se inovează în diferite centre și în domenii variate – de la tehnologie, trecând prin management, la arte. Cunoștințele sporesc de la o zi la alta, distincțiile sunt mai multe și descrierile mai detaliate, cunoașterea se extinde vertiginos. Numai că în domeniile care stabilesc direcția în societățile moderne – democratizarea, politica și viziunea – nu inovația, ci repetarea păguboasă de abordări sterile caracterizează situația.
Stagnarea stârnește deja nemulțumiri vaste, iar derapajul este mare. În diferite țări, cresc curente de opinie critice, care pun în discuție competența și legitimitatea decidenților. Aceste curente nu sunt întâmpinate însă cu abordări cetățenești, ci cu desfigurări ale democrației de către cei ajunși la putere, care vor să împiedice concetățenii să-și exercite libertăți și drepturi. În locul fructificării creativității civice și politice, normală într-o societate modernă, înseși cei care se revendică din democrație, din europenitate și din occidentalitate le trădează copios. Franța este un exemplu. Aici, abia combinațiile lui Emmanuel Macron, instrumentând în cele din urmă justiția împotriva drepturilor și libertăților cetățenilor și distrugând partide, amână deocamdată schimbarea.
Semnul cel mai vizibil al derapajului este coalizarea de mișcări și partide „de stânga” și „de dreapta”, „social-democrate” și „liberale” în scopuri fățiș antidemocratice. Prin competiția politică a înaintașilor lor, acestea au întreținut dinamica modernității. Acum, aceste mișcări se coalizează în vederea segregării politice a mișcărilor noi, mai viguroase, pe care le sigilează arbitrar drept „extremism”.
„Coaliționarii” socotesc „extremiști” oameni nemulțumiți de incompetența și abuzurile decidenților și care, în respectul constituțiilor democratice, vor o schimbare. „Coaliționarii” nu știu că este cu totul normal ca oamenii raționali să ajungă la evaluări similare, oricum mai normal decât acuzarea primitivă, a afilierii la un narativ sau altul. Ei nu pricep că oamenii pot avea abordări comune prin forța minții lor, nu neapărat prin contagiune și interferențe, cum se spune iarăși, reeditând evident securismul, în România acestor zile.
Mai nou, la Carpați, coaliția amintită apelează la melodia „pro-occidentalismului” ei. Doar că se cred „prooccidentali” inși care nu numai că nu stăpânesc noțiunile, dar care, prin falsuri și prestație, contrazic performanțele, drepturile și libertățile care au creat Occidentul.
Și mai nou, diverși „prof. dr.” de carton scot voios din recuzita lor pauperă adjective precum „fascist”, „nazist”, „legionar”, sperând ca duritatea acuzării să impresioneze. Aceștia fac confuzii la tot pasul și nu se întreabă dacă nu cumva ei înșiși întruchipează respectivele adjective.
Altădată, schimbarea politică era socotită în firea vieții. Acum, precum în anii cincizeci, schimbarea este blamată. Doar că direcția atacului este alta. În anii cincizeci, se vitupera orice deviere de la „socialismul răsăritean”. Acum, se sancționează orice rezervă față de neoliberalismul popperian. Și cu cât este mai acută criza, cu atât se acuză mai grobian exact oamenii care pledează pentru vitale înnoiri.
Având în vedere confuziile pe care le creează inși fără pregătire, simpli profitori de crize, fac o paranteză. Mai toate noțiunile pe care aceștia le folosesc denotă ignoranță. „Progresismul”, de pildă, este la origine un grandios curent american, axat pe deviza creării, prin politici țintite, a condițiilor economice și instituționale, încât fiecare cetățean al SUA să poată profita de binefacerile epocalei constituții de peste Ocean. Este cu totul altceva echivalarea tacită a „progresismului” cu schimbarea de sex, pe care, stupefiant, Joe Biden n-a mai evitat-o în ultimul său discurs ca președinte – confuzie care este de respins, desigur! Oricum, astăzi este pe scenă altceva decât „progresismul” Americii clasice! Apoi, „conservatorismului” ce-și asumă constantele care au asigurat triumful modernității – drepturile și libertățile inalienabile ale persoanei, pluralismul politic, democratizarea, familia, libertatea gândirii și a credinței – îi aparține viitorul. Ca și „suveranismului”, care își are baza în constituțiile moderne, ce prevăd explicit suveranitatea națională și suveranitatea statală, de la care este rațional să se plece.
Cel mai proeminent sociolog din Germania actuală, Armin Nassehi, a avut energia și cultura de a privi în profunzimea stagnării politice și ideatice din zilele noastre. El a argumentat în ampla sa scriere Die letzte Stunde der Wahrheit. Warum rechts und links keine Alternative mehr sind und Gesellschaft ganz anders beschrieben werden muss [Ultima oră a adevărului. De ce dreapta și stânga nu mai sunt alternative și societatea trebuie descrisă cu totul altfel] (Murmann, Hamburg, 2015) o teză îndrăzneață: „dreapta” și „stânga”, „progresismul” și „conservatorismul” nu mai sunt alternative viabile în condițiile de complexitate de astăzi, iar societatea trebuie descrisă cu totul altfel.
Cel mai creativ sociolog al erei postbelice, Niklas Luhmann atrăsese atenția că intervenția pe scena istoriei a complexității schimbă lumea. Cum am arătat în alt loc (Stăpânirea complexității, Creator, Brașov, 2023), pe urmele profesorului de la Bielefeld și ale lui Dostoievski, stăpânirea complexității devine imperativ al vieții din zilele noastre. Cu o cuprinzătoare pregătire, Armin Nassehi probează că deja descrierile societăților de astăzi, făcute de „dreapta” și de „stânga”, de „progresivi” și de „conservativi”, nu mai duc la realitate. Aceste forme de „critică argumentează la nivel înalt, dar subestimează complexitatea și dinamica proprie unei societăți moderne” (p. 17). Ele permit descrieri ale societății moderne mai clare, prin simplitate, dar nu fac față complexității societăților de azi.
De aceea, argumentează Armin Nassehi, în practică se ajunge la implozia partidelor de „dreapta”, dacă nu propun măsuri și nu fac gesturi de „stânga”. Aceasta, în vreme ce „stânga” nu reușește să atragă dacă nu preia teme „conservatoare”. Și „stânga” și „dreapta” promit „reforme”, dar nu se știe dacă înțeleg noțiunea.
Vedem și la noi partide ce se declară „reformiste”, dar nu au fost capabile să elaboreze vreun proiect reformator, confundă vădit reformele cu tăierea de venituri și cu interdicția de a ajunge la guvernare pentru rivalii politici. Oricum, astfel de „reforme” de două parale nu au de a face cu opțiunile tradiționale de „dreapta” sau „de stânga”. Ele sunt triviale și duc la sărăcire, în orice sens.
Armin Nassehi observă o mulțime de incoerențe, începând cu mutațiile care au avut loc pe harta conceptualizărilor, ca urmare a încercării unor intelectuali de reformulare a criteriilor. Alain de Benoist pleacă de la „revolta culturilor” și ia recunoașterea „diferenței” ca principiu al ordinii din societate (p. 31) – „stânga” ar fi pentru diferență, „dreapta” pentru omogenitate – dar alunecă în formule ambigue (de pildă, „a trăi aparte, împreună”, „toleranța omogenității” etc.). Charles Taylor pledează pentru multiculturalism, dar dreptul modern este construit diferit – identitatea creează inegalitate și contrazice dreptul modern. De altfel, Hans Mommsen a observat că, la origine, „națiunea” a fost un concept de „stânga”, dar, acum, este folosit la „dreapta” (p. 34) – „omogenitatea” fiind plătită însă cu anume intoleranță în exterior.
Pe scurt, se încearcă adaptări la o situație nouă și teme noi, dar coerența nu se mai atinge. În fapt, se caută să se facă față unei societăți complexe, tot mai netransparentă, cu concepte crude din arsenalul „dreptei”, precum „etnicitatea”, „omogenitatea”, „pericolele”. Pe acest fundal, înaintează răspândirea de „resentimente ale dreptei” (p. 37) și o „autodescriere prescriptivă” (p. 44) a multor „intelectuali”. Nefiind în stare să cugete cu mintea proprie și oportuniști, destui devin în fapt trompete ale propagandei. Ei se bat în piept promițând orice, fără să rezolve ceva.
O observație dintre cele mai profunde ale lui Armin Nassehi se referă la faptul că „modelul container” al politicii este folosit tenace acum, deși nu este adecvat vieții moderne, aceasta fiind eminamente dinamică prin inovație (p. 47). Mai ales „liberalii” și acoliții lor vor încadrarea societății în ceva analog unui pat procustian, în locul considerării dinamicii vieții. Liberalismul, ca „dreaptă” a modernității, nu s-a eliberat de acest model, căci nu a progresat dincoace de originea în respingerea absolutismului, și generează practic autoritarism (p. 48-49). Liberalismul nu mai dă vederi stimulative, ci repetă scheme goale.
La rândul ei, „stânga” nu mai dă soluții durabile în societățile marcate de globalizarea economică de azi și mai mult se adaptează la împrejurări. Penuria ideilor lovește vizibil social-democrația. Exponenții ei ajung să vorbească „la stânga”, dar simt „la dreapta” (p. 53). Ei stau copleșiți în fața globalizării și de fapt comentează reacții.
În practica vieții actuale, se ajunge astfel, de la o „empirie neclarificată”, la un „spațiu preempiric iluminat” de asumpții discutabile care vin din educație și propagandă (p. 62). Falsa educație și propaganda împiedică azi mai mult ca oricând accesul la realitate. Nu se mai discută despre „grupuri sociale”, ci de „grupuri statistice” (p. 65). Nu mai contează problemele vieții și soluțiile, ci adeziunile. „Dreapta” și „stânga” ajung să trăiască analog și să se confirme una pe alta, iar metaforele înlocuiesc la ambele conceptele. „Dreapta” și „stânga” sunt „autodescrieri ale complexității care se îngrozesc să ia complexitatea în serios” (p. 93). „Conservatorii” au dreptate că ceva esențial este de apărat în societate, dar „progresiștii” au și ei dreptate când spun că nu se poate rămâne la ceea ce se petrece.
Dar ce este complex? Armin Nassehi scrie că „este complexă o situație atunci când ea poate să adopte mai multe alte stări, adică atunci când între un eveniment A și un eveniment B nu are cum să existe o relație necesară sau univocă” (p. 111). O situație complexă este aceea în care presiunea la contextualizare este așa de ridicată încât prezentarea lucrurilor depinde de perspectiva din care le privim. Problema fundamentală a complexității este astfel „multisemnificația” – „nu doar în sensul chestiunilor de gust diferite, ci, înainte de toate, în înțelesul de logici diferite care se stabilesc una alături de alta”. Armin Nassehi aplică teoria „inteligenței distribuite (distributed inteligence)” din informatică: „inteligența distribuită constă din programe și arhitecturi în care diferite probleme, soluții, viteze, capacități și unități operative sunt nu strict, ci pur și simplu cuplate unele cu altele” (p. 113). Așa stând lucrurile, „problema inteligenței cuprinzătoare” a unui sistem cu „inteligență distribuită” constă în concentrarea asupra fragmentelor, încât se câștigă în pluralizarea abordărilor, dar se pierd șanse de unificare a experiențelor.
Armin Nassehi pledează pentru o descriere a societății plecând de la „diferențiere”, pe care o duce până la identificarea de „logici și funcțiuni” ce ridică considerabil „posibilitățile interne de complexitate”, precum și „posibilitatea controlului reciproc al logicilor diferite una față de alta”, fără să existe „criterii și instanțe interne care ar putea limita operațiile lor” (p. 143). Pledoaria mea (detaliat în Lumea ca acțiune, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2026) pleacă de la „acțiune”, „reflexivitate”, „diferențierea acțiunilor” și are ca fundament libertatea care încorporează conștiința rezultatelor – „libertatea creativă”. Armin Nassehi vorbește de la început de „sfârșitul întregului” (p. 110) și de descompunerea inevitabilă a acestuia în fragmente ce nu se lasă unificate.
Eu cred că se grăbește. Nu putem lua niciodată întregul ca asigurat, dar nu putem acționa fără a stabili, fie și doar plauzibil, întregul. Este un vechi argument, care nu s-a învechit. Este adevărat că nu putem face întregul perceptibil fără să înfruntăm observații contrare, dar descrierile noastre ca oameni nu sunt condamnate să fie doar parțiale.
Dar fostul meu coleg de la Münster și München are dreptate când pune în discuție accesul la realitate al mișcărilor ce compun spectrul politic. Aceasta este partea tare, sigură a abordării sale din impunătoarea sa carte Ultima oră a adevărului. De ce dreapta și stânga nu mai sunt alternative și societatea trebuie descrisă cu totul altfel . Argumentul său că abordările politice în curs sunt excedate de complexitate rămâne solid. În sprijinul opticii sale, ca și în serviciul înnoirii spectrului politic, pot fi aduse probe factuale în plus. Iată câteva.
Demersurile de revenire a SUA la republicanismul democratic sunt înțelese adesea deformat de unii europeni, atenția lor fiind captată mai curând de personalitatea efervescentă a actualului președinte, decât de încercarea de înnoire a politicii americane și, implicit, mondiale. Comentatorii nu-i citesc cartea care propune schimbarea de direcție (Donald Trump, Great again! Wie ich Amerika retten werde, Plassen, Kulmbach, 2016) – cu corectura globalizării, respingerea „corectitudinii politice”, scoaterea justiției din servitute față de forțe politice, restaurarea cooperării în locul confruntării – pentru a-și da seama de ceea ce se petrece.
Social-democrații prezintă azi în Europa mai curând idei de descurcare conjuncturală, ca secundanți ai „dreptei” ideologice. După ce au pierdut legătura cu condiția angajaților, ei pierd deocamdată teren.
Creștin-democrații pierd în relief. Ei ar putea exploata etica creștină, dar liderii lor caută favoruri, nu valori în societate. În unele țări, stupefiant, ei aplaudă că în parlament nu mai este nimeni să-i reprezinte pe cei dezavantajați.
Crearea carierei politice a lui Hitler a fost, cum se știe din istoriografia actuală, operă de servicii secrete. Mai nou, fățiș împotriva complexității, se reia funestul procedeu, cum se vede și la noi, lansând inși cu studii încropite, fără cultură și gata de orice malversațiune pe scena guvernării. În loc să se procedeze la democratizare și la deschiderea de orizonturi, cei care guvernează vor să se justifice propagandistic prin „războiul hibrid”, „amenințarea externă”, „dronele”, etc., când probele duc spre incapacitatea lor. Ei dovedesc din nou, direct și indirect, dar strident, cât de contraproductivă este guvernarea prostocratică în condițiile societăților complexe.( Din volumul A.Marga, “Dificila înaintare a rațiunii”, în pregătire).
Autor: Andrei Marga
Adauga comentariu