Alexandru Racu: Despre katehon

Mitul “neutralității” liberale: să crezi că îl poți izgoni pe Dumnezeu din cetate, fără ca locul rămas “liber” să fie ulterior ocupat de toți dracii.

Să nu fiu greșit înțeles. Dumnezeu poate fi realmente absent și atunci când oficial este prezent. Poți crea în numele lui Dumnezeu un sistem din care Dumnezeu lipsește cu desăvârșire, exemplul cel mai bun fiind Legenda Marelui Inchizitor. Că ne place sau nu, mare parte din istoria creștinismului e o istorie a faptelor și ritualurilor fără credință autentică, a instituțiilor întemeiate pe Cuvântul și Legea lui Dumnezeu și puse în slujba intereselor omenești, pe scurt, o istorie a eșecului, iar secularizarea s-a născut tocmai din acest eșec.

Doar că pe ruinele creștinismului constantinian, care a fost și este săpat și din afară, dar mai ales dinăuntru, nu se instaurează „neutralitatea religioasă”, care nu există, pacea eternă, libertatea, egalitatea și fraternitate, ci Împărăția lui Antihrist, așa cum de altfel a profețit Pavel în celebrul pasaj din Epistola către Tesaloniceni:

“3. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării,

4. Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.

5. Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri?

6. Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui.

7. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte.

8. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale.”

Creștinii se dau de ceasul morții că pierd războaiele culturale, țipă atunci când constată că, ce să vezi, „neutrii” nu sunt de fapt „neutrii”, de parcă un creștin cu capul pe umeri ar fi putut să se aștepte că vor fi neutri sau că măcar vor păstra aparența „neutralității” pentru prea multă vreme. Dar de fapt se întâmplă exact ce trebuia să se întâmple. Cum s-ar spune, suntem în grafic.

De-a lungul veacurilor, tâlcuitorii Scripturii s-au tot întrebat cine / ce este katehonul (cel care, după cum spune Pavel în pasajul citat mai sus, „îl oprește”, pentru moment, pe „cel fără de lege”). Eu cred că este creștinismul constantinian, care, cu instituțiile lui și cu toate defectele lui, l-a ținut pe „cel fără de lege” în frâu cât (și cum) a putut să-l țină. Acum s-a eliberat și își face de cap. Dar la fel cum creștinismul constantinian nu putea să dureze la nesfârșit, pentru că era imperfect, avea păcate, iar plata păcatului, după cum bine știm, e inevitabil moartea, tot astfel, nici delirul post-contantinian, care de ceva vreme a încheiat faza descreștinării și a început-o pe cea a dezumanizării, nu are cum să țină la nesfârșit.

Creștinismul constantinian e ceea ce a putut să facă omul botezat, inclusiv omul politic botezat. Și când vorbesc de omul botezat, mă refer și la cei mulți care, spre deosebire de sfinți, s-au botezat doar de formă.

Dar omul botezat trebuia să eșueze pentru ca la final să biruie Dumnezeu.

De fapt, cu toții trebuie să eșuăm, în viețile noastre de zi cu zi, pentru a înțelege că prin puterile noastre eșuăm, individual și colectiv, iar de mântuit ne mântuim numai prin puterea și mila lui Dumnezeu, exact atunci când nu mai putem face nimic și nu mai putem spera decât în Dumnezeu.