Analize și opinii

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române: ”De curând, mi-a fost dat să aud că nici Creangă și nici Sadoveanu, neaplicând principiile „corectitudinii politice”, nu mai sunt actuali și că ar trebui ocoliți!”

Nu am să înțeleg niciodată de ce „Patria” a ajuns să fie un subiect de persiflare și chiar de dispreț și de ce „patrioții” sunt repudiați astăzi, în anumite medii, ca fiind „naționaliști”. Veți spune că și pe vremea lui Caragiale era așa, numai că atunci, gluma era glumă, iar țara era țară. Generația lui Caragiale – incluzându-l aici pe dramaturgul însuși – a construit România Întregită.



Îmi vin în minte mereu, de câte ori aud astfel de remarci fără noimă, cuvintele lui Ion Creangă, din „Amintiri”: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!”. Nu numai că le-am citit și recitit mereu, dar le-am auzit și rostite de Mihail Sadoveanu, cu vocea sa inconfundabilă, păstrată în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Române. De curând, mi-a fost dat să aud – pe fondul crizei provocate de un act violent și tragic, de rasism, din Statele Unite – că nici Creangă și nici Sadoveanu, neaplicând principiile „corectitudinii politice”, nu mai sunt actuali și că ar trebui ocoliți. Bine că, deocamdată, nu-i condamnăm post mortem!

Creangă vorbește despre bucuria copilăriei petrecute în familie și cu familia: „Și, Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții, și frații și surorile îmi erau sănătoși, și casa ne era îndestulată, și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! Și eu eram vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa. Și mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieși, copile cu părul bălan, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea și vremea se îndrepta după râsul meu…”.

Universul familiei era dublat de universul satului, patria cea mică, iar temeiurile educației se puneau în aceste universuri. În familie, se învățau primele noțiuni despre viață, credința și cuviința, dar, mai presus de toate, cum să deosebești binele de rău, cum să ocolești răul, ca să faci binele. Natural, copiii nu reușeau de la început să facă asta, dar atâta repetau până când reușeau. În familie învățau limba, obârșia moșilor, cutuma, tradiția, rânduiala locului și multe altele. Veți spune că lucrurile s-au schimbat mult azi, în era digitalizării, că familia și satul nu mai au aceeași coeziune, dar ce bine este pentru suflet să știm cum a fost odată! Poate descoperim în acea atmosferă – care le poate părea unora idilică – anumite constante, potrivite să fie activate astăzi.

Școala adâncea această educație începută în familie, prin inocularea în mințile tinere a cunoștințelor sistematice despre țară și despre lume. Între aceste cunoștințe, un loc important era rezervat datelor despre România și despre poporul român. Școala, mai ales prin disciplinele numite identitare – limba și literatura română, istoria, latina, geografia, religia etc. – construia și înnobila conștiințe. Și ce oameni au ieșit din aceste școli, din moment ce au onorat catedre universitare de pe toate meridianele lumii, ducând cu ei mesajul acestui popor de la Dunăre, de la Carpați, de la Crișuri și de la Nistru! Ceva s-a rupt între timp din coarda sensibilă a națiunii române, iar pierderea aceasta s-a produs, în parte măcar, prin pervertirea educației.

Rușinea pe care o resimt mulți intelectuali subțiri și rafinați, când vine vorba de România, de identitatea românească, de unitatea noastră politică, de ideea conservării valorilor naționale, de Eminescu și de Creangă (unul ajuns „cadavru în debara”, iar celălalt prea „țărănos, regional și arhaic”), de „calofilul” Coșbuc și de „naționalistul” Goga etc., ne plasează ca entitate etnică, ca națiune și ca țară într-un loc obscur, demn de compătimire și de dispreț. De altminteri, străinii veniți în ospeție pe la noi ne confirmă mereu răul pe care ni-l facem singuri noi, românii. Răul acesta nu poate fi egalat de denigrările niciunui străin, de nicio altă cârtire, de niciun denunț făcut de inamicii externi pe la înaltele curți europene și euro-atlantice (cum li se zice acum). Nu este vorba aici de critica criticii! Că ne criticăm singuri este foarte bine, numai că ne criticăm fără să punem nimic în locul relelor (reale ori imaginare) constatate și o facem cu o patimă demnă de o cauză mai bună. Ne autoflagelăm cu sete, cu înverșunare și cu ură față de țara aceasta, față de poporul acesta, față de tot și de toate de pe la noi. Se conturează astfel o hidoasă auto-lehamite generală față de lumea noastră românească.

Ceea ce este mai trist este că nu a fost așa mereu! Nici pe vremea când s-a făcut această țară, liderii nu se purtau cu mănuși, ci se veștejeau reciproc, se pârau, se înjoseau în limbaj colorat (la asta suntem campioni și astăzi!). Dar, dincolo de orice orientare politică și chiar grad de cultură, au pus împreună umărul pentru țară, aproape la unison, ca într-o simfonie. Exista parcă atunci un cuvânt de ordine subînțeles: „să nu hulim cele sfinte”, iar între acestea se aflau și Ţara și Națiunea. Nu dau decât un exemplu și nu unul din lumea laică – care se inflamează mult mai acut și se repede ușor la invective – ci din viața noastră bisericească, greu încercată și ea astăzi. De la 1744 (când Ioan Inochentie Micu Klein a convocat la Blaj un Sinod General (un fel de congres național românesc, dincolo de orice diferență confesională), trecând prin actul fundamental al națiunii numit Supplex Libellus Valachorum (1791-1792) și semnat de Gherasim Adamovici (ortodox) și Ioan Bob (greco-catolic), prin Revoluția de la 1848-1849 (Marea Adunare Națională de la Blaj, prezidată de episcopii Andrei Șaguna, ortodox și Ioan Lemeni, greco-catolic), prin Mișcarea Memorandistă (1881-1894) și ajungând la 1918 (greco-catolicul Iuliu Hossu, viitor cardinal și ortodoxul Miron Cristea, viitor patriarh), ierarhii celor două biserici românești din Ardeal și liderii laici de ambele confesiuni – deși nu se iubeau deloc, ba, dimpotrivă, aveau dese momente încordate și chiar conflicte – au fost împreună, uniți în asumarea rolurilor de lideri ai națiunii, nelăsând să răzbată nicio fisură în exterior. Diferendele erau normale, dar până la țară și la națiune.

Azi ne prezentăm, din păcate, lumii, drept epigoni jalnici, antagonici, gata de bârfe mărunte și de delațiuni, de minciuni și de teribilisme, de contrafaceri și de șmecherii. Mai mult, ne mândrim cu răul făcut semenilor, ca indivizi și colectivități, ne exhibăm – sub masca dreptății și sub pretextul onestității – veninul, scoatem mereu la lumină urdori și întunecimi, combatem orice inițiativă de bine, tocăm mărunt până și ultimele instituții în care dezorientații români mai au o brumă de încredere. „Iarna vrajbei noastre” se prelungește – prin ingeniozitate românească – sine die, încât nu mai vedem nicio salvare.

În această atmosferă încărcată de nemernicie, vin să vorbesc eu, cel din urmă menit, despre nevoia educației chibzuite, din nou. Dar nu cred că se poate altminteri, fiindcă prea multe auzim și vedem despre hăul țării, ca să nu ne pese.

Aflăm în fiecare zi lucruri năucitoare, de genul: trecutul ne este maculat și mincinos redat; provinciile istorice ne despart și nu ne unesc; diferențele regionale dintre români sunt și genetice (bazate pe A.D.N.!); prezentul este catastrofic; tinerii nu pot studia și nu se pot realiza decât afară; a te pune în serviciul acestei țări este o crimă; în România, doar hoții prosperă; imnul național este prost; ziua națională este nepotrivită; limba română este bună numai pentru înjurături; viitorul devine pe zi ce trece tot mai sumbru etc. În acest cadru, a îndemna la luciditate și la schimbări în bine apare, pentru unii falși profeți, drept dovadă de ramolisment și de sechele comuniste. Din toate acestea, spectatorii atenți, subiecții, adică românii de rând, nu pot înțelege decât un singur lucru: că vine apocalipsa și nu avem altceva mai bun de făcut decât să lăsăm totul baltă, să ne luăm lumea în cap, „să ne mutăm în altă țară” (ca-n „Oltul”, de Octavian Goga). Cu alte cuvinte, lumea noastră românească este iremediabil rea, atât de rea încât – vorba unei femei simple, de la țară, evocate de un mare actor – „mă mir că dimineața se mai face ziuă”! Poate nu suntem demni decât de veșnicul întuneric care va să ne lovească nu peste mult.

Cu toate acestea, dacă mai există educație (educație vie și nu făcută prin aparate) pe lumea aceasta, popoarele și patriile trebuie să fie cunoscute și prețuite. Aceasta înseamnă că „treaba” patrioților este încă de mare actualitate. Ce poate să însemne concret aceasta? Înseamnă că, în școală, cunoștințele generale nu se pot opune spiritului național și că cele două principii de completează și se armonizează. De unde vine atunci marea adversitate și chiar ură a unora față de națiune și față de spiritul național? Cred că vine, dincolo de anumite interese apărate deloc dezinteresat, din cel puțin două confuzii, pe care mulți le promovează din ignoranță și inconsistență logică.

Prima confuzie se leagă de considerarea națiunilor drept cauze ale conflictelor sângeroase care au brăzdat omenirea. Or, cauzele acestor războaie sunt interesele unor elite restrânse care au ajuns să domine scena mondială. Nu națiunile au declanșat războaiele, ci ele au fost folosite drept pretexte și apoi drept „carne de tun”. Și chiar dacă anumite națiuni ar fi fost convinse că războiul este absolut necesar și ar fi agreat declanșarea acestuia, națiunea, ca entitate, nu este blamabilă. Războaie s-au purtat pe lumea asta și în numele dragostei, al familiei, al credinței religioase, al libertății, al democrației etc. Oare se cuvine ca, pentru asta, să blamăm dragostea, familia, credința, libertatea sau democrația?

A doua confuzie se referă la suprapunerea voită dintre naționalism (ca sentiment de dragoste față de propria națiune) și xenofobie (ideologie axată pe ura față de străini), pe de o parte și la congruența dintre naționalism și șovinism (ideologie care cultivă ura și dușmănia între popoare și națiuni, precum și ideea superiorității unei națiuni în raport cu altele), pe de altă parte. Din această pricină, noțiunea de naționalism, care era foarte onorabilă până în prima parte a secolului al XX-lea, a ajuns să aibă azi sens negativ. Un naționalist nu mai este (pentru unii) un iubitor de națiune și de națiuni, ci un egoist mânat de ură față de alții. Cum naționalismul a devenit ciumat, nici națiunile nu au avut, în ochii multor formatori de opinie, o soartă mai bună. Asta până de curând, când valorile unor națiuni – valori intrate în cotidian și considerate eterne – au fost periclitate, atacate, diminuate și chiar distruse.

Azi, globalismul artificial și gândit ca armă împotriva națiunilor este pus tot mai serios la îndoială, iar spiritul național – considerat de către mulți învechit sau relicvă a istoriei – a reînviat în locuri unde părea inexistent, adică în Occident, în Anglia, Franța, Olanda, Spania, Italia sau, mai aproape de noi, în Polonia, Ungaria, Cehia etc. Eu nu laud neapărat aceste „reînvieri”, pentru că ele, dacă nu există vigilența instituțiilor democrației, pot deveni primejdioase. Dar sunt dator să constat că națiunile nu sunt (ca și popoarele care le stau la bază) realități temporare, create prin decizia omului sau a unor instituții omenești, ci sunt comunități organice, create de Dumnezeu, de istorie, de cutumă, de acumulări îndelungate. Dar nici ideea globală nu este străină spiritului omenesc, pentru că oamenii au visat mereu să frângă barierele și granițele, să comunice liber și continuu, să se simtă egali și cetățeni ai universului. Cea mai mare eroare este contrapunerea celor două principii, național și universal. Ele nu pot exista unul fără altul.

În consecință, suntem obligați să reținem un lucru tulburător: școala cea bună unește și armonizează cele două principii – universal și național -, ferindu-le de exagerări, de confuzii și de contradicții artificiale. Școala cea bună și autentică este a universului și a națiunii (națiunilor) în mijlocul căreia funcționează. Apărarea spiritului românesc în școlile românești este o garanție a înțelegerii, acceptării și prețuirii tuturor celorlalte națiuni în cadrul concertului – destul de distonant în acest moment – al Europei și al lumii. Servind națiunea română și limba română, liceul are privilegiul de la sluji și alte națiuni, grupuri etnice mai mari ori mai mici, limbi și dialecte, de circulație mai largă ori mai restrânsă, într-o armonie universală și într-o comuniune globală.

Sunt oameni care se feresc să recunoască rolul fundamental al educației și care cred că prin matematică, fizică și chimie, biologie, muzică și astronomie nu se face educație, ci că se transmit doar cunoștințe. Fals! Orice profesor, prin orice disciplină școlară, face educație, chiar dacă nu știe sau nu vrea asta. Dacă este așa – și așa este – oare nu ar fi mai bine să fim conștienți de acest lucru și să facem educație bună, responsabilă, utilă pentru țară și pentru lume? Din păcate, mesajele proaste se receptează mai repede și mai ușor decât cele bune.

Disciplinele școlare clasice sunt valabile, pentru că sunt verificate de experiența istorică. Nu este nevoie de discipline noi, din cel puțin câteva motive: vechile materii școlare acoperă cam toată paleta cunoașterii; introducerea de noi discipline presupune eliminarea unora dintre cele vechi sau trecerea, mai peste tot, la câte o oră pe săptămână, ceea ce ar fi catastrofal; noile cunoștințe sau domenii necesare (educația igienică, economică, bancară, de nutriție sănătoasă, ecologia, protecția mediului, politețea etc.) nu au cum să devină materii școlare și nu este nevoie de acest lucru; este de ajuns să fie conținuturi în materiile existente. De când este lumea, educatorii i-au învățat pe elevi cum să se poarte în viață, cum să circule, cum să vorbească, cum să se primenească, cum să respecte natura și pe aproapele lor, ce să mănânce și cum să mănânce etc., fără ca pentru aceasta elevii să aibă nevoie de note, de teze și de alte discipline decât cele consacrate.

Disciplinele de științe exacte, naturale și tehnice rămân esențiale. Fără ele nu se poate face școală, adică pregătire pentru viață. Dar haideți să nu renunțăm la umanioare și să nu acuzăm științele sociale de toate relele de pe lume, să nu reducem orele de română, de istorie, de latină, de geografie, de filosofie etc.! Pe lângă alternativa și pe lângă exercițiul minții pe care ni le oferă, disciplinele acestea ne ajută să nu devenim pietre peste pietre. Limba română este cea mai frumoasă creație spirituală a poporului român, este o construcție pe care numai noi, oamenii, o putem distruge, nu timpul, nu vântul, nu intemperiile și nici catastrofele naturale. Iar istoria este viața noastră, fiindcă în viața noastră se cuprinde tot prezentul celor care au trăit în trecut. Ca sămânța plantei, viața noastră are în ea toată zestrea lăsată de înaintași. De ce s-o acoperim de ignoranță? Azi, când ne ducem la Roma, la Paris și la Londra și vedem un capitel corintic, o ogivă gotică ori o statuie de rege, împărat, politician sau om de litere ori de știință, avem șansa să nu ne simțim ca vițelul la poarta nouă, ci să recunoaștem, să prețuim, să știm. Cum să conștientizăm ceea ce avem șansa să vedem, dacă nu facem școală serioasă? Omenirea are o experiență în privința educației, iar aceasta trebuie continuată și valorificată.

Să-i prețuim mai întâi pe elevi, pentru că fără ei profesorii ar fi de prisos și pentru că ei sunt profesorii de mâine. O să ziceți că nu toți elevii se fac profesori! E drept și nici nu trebuie, dar cei mai buni absolvenți trebuie să fie, măcar pentru o vreme, și profesori, fiindcă numai din profesori buni ies elevi buni. Elevul este o mlădiță, iar mlădițele trebuie ocrotite. Cel mai ușor lucru pentru un șef (iar profesorul este un fel de șef, fiindcă dirijează un grup) este ispita de a fi ironic, orgolios, rău, vindicativ. Evident, la școală, neștiința ori alte abateri se cuvin sancționate, dar cu generozitate, seninătate și blândețe. Elevul este maturul in nuce și de el trebuie să avem grijă. Jignirea unui elev de către un profesor poate să aibă urmări psihice pentru întreaga viață a celui aflat în formare în momentul agresiunii verbale. Trebuie, firește, să-i cinstim și pe părinții elevilor, deoarece ei le-au dat naștere elevilor noștri, ei sunt foști elevi și ei veghează ca răsadul să devină ființă matură în întreagă.

Să avem grijă și de profesori, care nu au nevoie de mare lucru, nu cer pensii speciale (cine le-ar da?) și nici averi materiale. Unde ați văzut profesor bogat, bogat în sens propriu, nu cu niște bani puși deoparte pentru bătrânețe? Profesorii nu pot deranja pe nimeni pe lumea asta, din moment ce se mulțumesc cu un „Bună ziua!”, cu binețea firească. Iar dacă cel care dă binețe mai adaugă și vorba magică „Mi-ați fost profesoară!” ori „Mi-ați fost profesor!”, atunci omul de la catedră nu mai are nevoie de nimic. Își oprește un nod în gât și merge mai departe, poate adus ușor de spate, dar cu o lumină în ochi care face să fie înnobilat ca de o aură cerească.

Dascălii și elevii sunt ecuația școlii, iar aceia care au fost și sunt la școli de mare tradiție pot spune Et in Arcadia ego!, pentru că sunt privilegiații sorții. Clădirile au rostul lor, au valoarea și au farmecul lor, dar sufletele contează cel mai mult. Să le spunem tinerilor că locul românilor este în România, că avem și noi școli bine, în care trebuie să învețe. Corifeii generației Marii Uniri aveau locuri de muncă extraordinare (plătite regește) la Paris sau în alte centre din Occident și, totuși, au venit la Cluj, ori la București, ori la Iași, ca să construiască pe solul părinților și bunicilor lor. Ei ne-au învățat – cum ar fi spus Vasile Pârvan – „datoria vieții noastre”. Școala transmite virtuți și valori – dincolo de cunoștințe – dar transmite mai ales încredere și speranță. Un dascăl nu are voie să ucidă speranța și să zdruncine încrederea. Iar cei care, acum un secol, au făcut România Întregită au avut, se pare, mai multe cunoștințe decât noi, dar au avut, cu siguranță, și mai multă speranță și mai mare încredere, chiar și atunci când totul părea pierdut. Secretul reușitei lor a fost munca, în acord cu vechiul adagiu latin, uitat astăzi: „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință” (Nihil homini natura, sine magno labore, dat).

Ar fi bine să le urmăm pilda întru toate cele de bine, să ne învăluim de setea cunoașterii și să construim, nu să dărâmăm. Construcția înseamnă a-i învăța pe copii și pe tineri că educația, școala, cultura, credința sunt cheia succesului, nu averea, învârteala, șmecheria și minciuna. Înaintea plăcerii și a confortului trebuie puse munca și stăruința, iar înaintea egoismului trebuie să stea dăruirea pentru aproapele nostru. Numai că, din această dăruire generală, nu ne putem exclude valorile noastre de români, fiindcă, dacă nu mai suntem români, nu vom fi nimic decât frunze în bătaia vântului. Părinții și dascălii trebuie să-i învețe pe copii enorm de multe lucruri care țin de esența noastră umană, dar unul nu poate lipsi dintre ele: iubirea de neam, de strămoși de valori, fără de care nu avem cum să înțelegem și să iubim alte neamuri și alte valori și nici omenirea în ansamblul ei. Orice pădure trăiește prin arborii ei, așa cum lumea globală există prin concertul națiunilor sale. Să facem ca „muzica” acestui concert să aibă acorduri divine, capabile să exprime „Oda bucuriei”!

Notă: Conferința ţinută în parohia Tăuți (preot paroh Florin Parasca), comuna Florești (jud. Cluj), în aer liber, în 19 iunie 2020, cu respectarea regulilor de distanțare fizică și cu o tendință de mare apropiere spirituală. A fost de față I.P.S. Andrei, mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului”.

Autor: Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române

Sursa: Revista Art-Emis

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

  • Astia de acum,precum sica mandolina,ciolos,klaus profesorul, barna si tote scursurile din pnl, usr si plus sunt politicieni sau infractori?

  • “Romania poate deveni competitiva
    numai daca isi va dezvolta continuu
    INTELIGENTA colectiva si va dispune
    pentru valorificarea acesteia de un
    MANAGEMENT PUBLIC AUTOHTON
    performant exercitat, de catre oameni doxati
    de ONOARE si de CARACTER in conditii de
    maxima MORALITATE.”
    IOAN PUSCASU

Abonează-te la newsletter