În Statele Unite se înmulțesc apelurile pentru anularea dezbaterilor televizate din campania prezidențială. Unii dintre cei ce nu mai vor dezbateri se ascund în spatele crizei pandemiei, deși tot ei au susținut protestele Black Lives Matter în plină criză. Alții spun că asemenea dezbateri ar fi total deturnate de președintele Donald Trump, în dauna rivalului Joe Biden.
Însă în spatele acestei ofensive anti-dezbatere nu se află doar teama de un virus puțin cunoscut sau spaima că Joe Biden, deloc într-o forma buna din punct de vedere fizic și chiar cognitiv, ar fi o pradă ușoară pentru Trump. Potrivit The American Conservartive, este vorba despre ceva mult mai periculos – schimbarea fundamentală a modului de alegere a președinților și a modului de a face politică în SUA și în lumea occidentală.
Dezbaterile prezidențiale televizate sunt relativ noi în SUA. Prima a avut loc în 1960, între John F. Kennedy și Richard Nixon. Iar aceste dezbateri au intrat în rețeta obligatorie a campaniei prezidențiale abia din anii 1970. ”Dezbaterile în noua lor formă, televizată, erau un mijloc modern de a da electoratului american un lucru de care a avut mereu nevoie – o garanție că politica este o chestiune omenească, iar președintele este o persoană, nu un partid”, scrie The American Conservative.
Ceea ce au adus anii 1960 și ceea ce unii politicieni, experți și tehnocrați doresc să anuleze acum nu este ceva nou, ci mai degrabă o reconectare la modul în care s-a făcut politică în SUA încă din secolul 18. ”Astăzi asistăm la o retorică panicată despre personalizarea excesivă a politicii. Presupusul cult al personalității din jurul lui Trimp este privit cu groază, însă el nu este o noutate și nici o aberație. Politica americană a fost puternic personalizată din primele zile. Primii președinți, până la James Monroe, au fost niste giganți, personalități legendare, ale caror dezbateri pe marginea constituției au contat mult în ziua alegerii lor în fruntea SUA”.
”Și secolul 19 a fost marcat de președinți cu personalități care au definit atât campaniile prezidențiale, cât și administrația lor. Jackson, Tyler, Polk, Taylor, Harrison au fost aleși datorită reputației lor, nu pentru o platformă politică anume. Asta arată ca spectacolul, prestația, personalitatea nu sunt o creație a televiziunilor, ci sunt tradiții americane la fel de vechi ca și președinția și inseparabile de președinție.
Abia în a doua jumătate a secolului 19, când puterea guvernului federal s-a extins rapid, președinția a devenit mai degrabă o chestiune de partid decât de persoană. A venit prima generație de tehnocrați americani în Biroul Oval: Grover Cleveland și Chester Arthur, administratori capabili, însă cu o personalitate moale ca o cârpă când venea vorba de mobilizarea unor energii.
Acest model a continuat aproape fără întrerupere până în 1952, când Dwight Eisenhower, un erou național, un om fără legătură cu politica, a câștigat clar în fata lui Adlai Stevenson. După cei opt ani de președinție ai lui Eisenhower, vicepreședintele său Richard Nixon a fost învins la limită de charismaticul Jack Kennedy – deloc întâmplător, într-o campanie care a inclus și prima dezbatere televizată. Brusc, America a revenit la politica prezidențială definita de persoana președintelui”.
Dezbaterile televizate au devenit o constantă ”nu pentru că victoria în aceste dezbateri asigură victoria în alegeri, ci pentru că la câștigarea alegerilor contribuie factori precum incisivitatea, imaginea, forța, iar dezbaterile le ofera oamenilor ocazia să evalueze candidații pe baza acestor factori”.
Autor: Călin Marchievici
Sursa: Cotidianul
Adauga comentariu