Una dintre cele mai mari catastrofe ontologice* ale omului, chiar în pragul pierderii sale de ființă, este aceea a pierderii misterului feminității. Acesta este casa feminității, face posibilă frumusețea feminină, apoi frumusețea feminității materne și deci, casa, familia, gospodăria, deci stabilitatea socială.
Dacă ființa este stocată de om în maternitate, iar maternitatea, prin însăși ritualul împreunării deținea deja căile sociabilității omenești (cum e posibil să fii cu cineva? – răspunsul de la care pleacă însăși societatea), atunci înțelegem că punctul nodal al umanității e undeva spre mijlocul ciclului feminității. Maternitatea este condiția umană care a „inventat” stabilitatea (care e mult mai mult decât confort material, psihologic etc.)
Practic, marea descoperire a sociobiologiei secolului XX, cum că omul este singura formă de viață a cărei biologie e condiționată cultural, se poate rezuma la următoarea formulare: sociabilitatea omenească este condiționată și derivă în toată complexitatea ei din maternitate. Și nu, nu ne referim la conduitele care exagerează sexualitatea (Freud) sau puterea (Adler) – respectiv la obsesiile insului în raport cu mama. Condiția de om și deci, condiția socialului, depind de maternitate, finalitatea minunată a feminității. Ce avem înainte de feminitatea maternală? Frumusețea aptă să scoată din grotă pe băutorul de bere și să-l transforme corporal, fixându-i o țintă (prea adesea, din păcate, redusă la posesia sexuală a frumuseții). „Scoaterea din grotă” își asociază direcționarea energiei constructive omenești spre cămin și relaționarea comunitară, cele două forme care definesc gospodăria și satul – și acestea „invenții” de bază, fără de care umanitatea nu ar fi avut nici un început. Viața omului întemeietor de om, a lui homo religiosus sau a omului integral, cum arată Eliade, este familială și comunitară. În planul ordinii economice, forma acestei integralității este gospodăria: familia este gospodărească, iar omul este gospodar în raport cu cadrul frumuseții morale: viața de familie (femeia reper moral: frumusețea organizatoare).
Feminitatea construiește familia mai întâi în virtutea puterii ei fantastice de atracție, ca și dat care reprezintă frumosul și, odată cu el, adevărul (Platon despre relativa sinonimie frumos-adevăr). Acesta este primul timp din marele timp al omului ca ființă socială: atracția. Urmează al doilea mare moment, construcția, rezultat direct al aspectului moral al frumuseții – feminitatea (pre)maternă. Construcția de care vorbim e însăși o bună parte din cultură, cu toate ispitele ei legate de putere, consum și alte hybrisuri. Maternitatea are propria casă – uterul, de unde și urarea „casă de piatră” (Al. Surdu), femeia „să nu lepede” copilul. Femeia mamă are casa ei dimpreună cuomul ei, casă centrul gospodăriei, care face posibilă transmiterea legitimă a proprietății și economia după nevoie, singura formă de acțiune economică care trăiește în armonie cu natura: creștinismul cosmic. Aceasta pentru că armonia e mai mult decât ecologie, e credință. La rândul ei, gospodăria este parte a obștii, la rândul ei un roi de gospodării (Stahl).
Scoateți maternitatea din toată acestă argumentație și veți rămâne brusc fără: copil, copilărie, ordine trupească morală, credință, familie, ordine economică morală (gospodăria), comunitate (sat). Cu ce rămânem? Cu modernitatea contemporană, mai exact cu criza postmodernității. Dacă e să vorbim despre vreo revoluție după cea creștină, este aceasta, a deposedării femeii de maternitate. Este a doua mare deposedare a umanității, după scoaterea lui Dumnezeu din lume și întronarea păgână a raționalității (lucrul chiar s-a întâmplat în Franța revoluției de la 1789). În raport cu această scoatere la reformă a omului, toate celelalte transformări „revoluționare” de azi, sunt crize secundare: a clasei de mijloc, a statului hiperdezvoltat (nu e cazul României), a resurgenței Rusiei prin doctrina eurasianistă, revenirea Chinei pe scena internațională etc. etc. Este adevărat, criza maternității succede lichidării țărănimii, singura pătură socială depozitară a sentimentului întregului, și deci singura cu înțelegere asupra vieții.
Nu cred că fenomenul demistificării feminității este doar unul contemporan. Foarte probabil că el a fost consacrat în epoca victoriană, când femeii i-au fost impuse niște canoane, mai degrabă factori de limitare sexuală decât factori de ordonare prin creștere morală. Vezi fața cealaltă a politeții victoriene: jaful organizat – colonialistul. Echilibrarea prin romantismul secolului al XIX-lea nu a fost decât parțială: mașina cu ardere internă și sistemul ca mașină financiară de război care i-au urmat au preluat inițiativa, reducând toată lumea la principiul acțiunii abstracte, separând societatea de principiul vieții ilustrat de feminitatea maternală și, adeseori, de frumos (vezi crimele în masă). Cred că aceasta este cea mai importantă caracteristică a revoluției industriale și a corolarului ei – capitalismul globalizant. Singurul simțământ la care insul a mai avut voie în noul sistem fiind plăcerea, la limită opusă trăirii, în orice caz în sens invers trăirii ca trezie. Despre cum banii transformați din mijloc de circulație economică în sistem social au înstrăinat persoana avem o serie întreagă de analize monumentale, din care menționez aici scrierile lui Simmel (Filosofia banilor).
Odată femeia demitizată, prin intrarea în competiția politică, economică vizibilă, cot la cot 24 de ore alături de bărbați, la aceleași munci, cu aceleași costuri psihologice, biologice etc., feminitatea devine sex feminin, mai exact un ins de alt sex. Tocmai acum când tehnica este și una a înfrumusețării feței, sânilor, coapselor, buzelor, nu doar instrument de perfecționare a mașinii. De la sălile „de fitness” – veritabile crescătorii de frumuseți (sic!) și până la operațiile sofisticate, frumusețea a devenit bun de consum (bun nebun). Tocmai acum când putem avea acces la frumosulcosmetizat, sintetic, el intră în criză. Aceasta pentru că frumusețea trebuie purtată, nu doar înfățișată, trupește creionată. Frumusețea nu e doar o chestiune de musculatură, este și rezultatul unei tensiuni morale, al unui frumos interior în raport cu care „cărțile despre succes” sunt maculatură mai înainte de a fi scrise, pentru că frumosul ori e moral, ori e gata mort. Frumosul moral tinde spre completitudine și mai puțin către cuplarea la repezeală, ca și când ai înghiți un sandviș. Chiar dacă aceasta nu e totdeauna viol, este tocmai aceasta în raport cu ființa umană. Frumosul trebuie purtat, și tocmai aceasta nu mai știu multe dintre semenele noastre, astăzi, întocmai cum comunicarea ori e sufletească ori e comunicație (talkie-walkie). De aceea fetei în pragul maturității i se spunea mândră. Conceptual, la o firimitură distanță de orgoliu și trufie, dar ce distanță! Ca între a fi și a nu fi (împreună).
A fost o perioadă când descoperirea aproapelui prin sexualitate a generat curiozitate în masă – cu adevărat un fenomen nou, și atunci au înflorit mișcări muzicale (rock-ul), filmografice (în special după Marilyn Monroe), de marketing, care plasau feminitatea despuiată de mister în vectorul ei exterior de atracție: conturul trupesc în vitrină. Dar cum femeia despuiată de mister are loc doar de comportament cuceritor de materie și de putere, sexualizarea relației a devenit, azi, tot mai dificilă. Pentru că, totuși, sexul înseamnă și … puțin mister. Puțin, că dacă ar fi mai mult, s-ar topi în dor. Între revistele cu femei dezbrăcate în numele unei paradigme nefeminine și femeia de pe stradă alergată bărbătește spre job a apărut o mare ruptură. Acasă? Cine mai e acasă? Și astfel energia erotică masculină nemoralizată (fără cadrele feminității maternale, morale) a devenit disponibilă. Pentru oricine. Nu contează sexul, nu contează unde. Doar toți suntem egali, dar neîmpărtășiți. Nu? (Sau poate nu încă toți).
* termenul aparține lui Constantin Noica și reprezintă ruptura dintre general și individual. Este lumea fără crez și, în consecință, inaptă să își pună în ordine individualitățile. Lumea, ființa, se rezumă la act. (Constantin Noica, [I]Devenirea întru ființă. Încercare asupra filosofiei tradiționale. Tratat de ontologie [II] Scrisori despre logica lui Hermes, studiu introductiv Sorin Lavric, Humanitas, București, 1998., p.270)
Autor: Radu Baltasiu
Sursa: SPQR
Adauga comentariu