2010 Aprilie

Archive for Aprilie, 2010

Educaţia – leacul sărăciei şi şomajului

De ceva timp a fost pus pe tapet, inclusiv în România, noul proiect de strategie economică a Uniunii Europene - Agenda UE 2020. Europa şi-a dat seama că nu a performat în deceniul trecut, când Strategia de la Lisabona, adoptată în martie 2000, şi-a propus să transforme, până în 2010, Uniunea Europeană “în cea mai dinamică şi mai competitivă economie din lume bazată pe cunoaştere” şi a decis să-şi mai dea un răgaz de zece ani pentru a realiza un asemenea obiectiv istoric. De aceea, noua strategie nu face altceva decât reia propunerile din cea veche şi le grupează în cinci seturi de indicatori care vor fi urmăriţi de Comisia Europeană.

Cu excepţia setului care priveşte energia şi poluarea, celelalte patru au legătură indisolubilă cu educaţia, chiar dacă nu pare la prima vedere. Este vorba de numărul absolvenţilor de facultate, de alocarea a 3% din PIB pentru cercetare-dezvoltare, de reducerea sărăciei şi a şomajului, prin creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă.

Dacă judecăm după cum au acţionat până acum, politicienii români nu consideră că ultimele două seturi de indicatori sunt, în mod direct, legate de educaţie. Ei cred că atât sărăcia, cât şi şomajul se rezolvă cu bani. Aşa a ajuns România o ţară de asistaţi social, dintre care cei mai mulţi nu mai sunt interesaţi să muncească, chiar dacă sprijinul social este redus. Investitorii străini nu au nimic cu românii când îi plătesc mai prost decât pe alţi est-europeni. Dacă şi salariaţii noştri ar avea nivelul de educaţie al cehilor sau slovenilor. Fără educaţie, nu ai productivitate şi nici şanse mari să te reangajezi după ce ai devenit şomer.

Pentru România, prioritatea nr. 1, în contextul Agendei UE 2020, este educaţia. Sărăcia şi şomajul nu se rezolvă nici prin mai multe ajutoare sociale, nici prin facilităţi fiscale mai consistente acordate şefilor de întreprinderi care angajează şomeri. Acestea sunt soluţii lăturalnice, care nu atacă problema de bază - lipsa de educaţie. Guvernului Boc i se reproşează pe nedrept că nu a pompat mai mulţi bani în economie, în stil american sau franţuzesc. El a băgat cât a avut spaţiu fiscal, adică 0,2% din PIB. Atât şi-a permis România, atât s-a dat. Culmea ironiei este însă faptul că cei mai virulenţi critici sunt tocmai cei care au avut posibilitatea să mărească apreciabil spaţiul fiscal, dar nu au făcut-o din cauza unei crase incompetenţe. Dar ceea ce se aşteaptă de la actualul Executiv este trecerea prin Parlament a Legii educaţiei, care ar avea o contribuţie însemnată la reuşitele României în cadrul Agendei UE 2020.

Legea educaţiei vine cu trei elemente noi, foarte importante. 1. O lărgire a posibilităţilor curriculare. Altfel spus, elevii vor avea mai multe opţiuni de a naviga printre materii decât până acum, când drumurile erau prea înguste şi prestabilite. 2. Educaţia permanentă pe parcursul vieţii, domeniu în care suntem ultimii în Europa. Nici 1% dintre salariaţii români nu sunt supuşi unor perfecţionări continue reale, nu formale, de tipul “ţi-am făcut instructajul şi gata”. 3. O mai mare implicare a celor care au interese în domeniul educaţiei: părinţi, studenţi, autorităţi locale. Practic, sunt două modele: unul este anglo-saxon, care s-a dezvoltat în sute de ani în Statele Unite şi Marea Britanie, unde se consideră că, dacă lasă pe mâna profesorilor întregul proces de educaţie, nu se obţine şi calitate. În schimb, dacă se implică părţile interesate, inclusiv prin sprijin financiar, rezultatele sunt mai bune.

Există însă părerea că este greu să-ţi imaginezi funcţionarea sistemului anglo-saxon într-o ţară ca România unde pe părinţi îi interesează orice altceva decât de a se implica direct în procesul de educaţie, iar comunităţile locale şi primăriile au cu totul alte interese. În cea de-a treia componentă există deci o mare necunoscută, dar prin negocieri se poate găsi o formulă de compromis, astfel încât o lege atât de importantă pentru perspectivele României să poată vedea lumina zilei.

Gheorghe CERCELESCU
sursa: gandul.info

	O Uniune Europeană şi doi preşedinţi Uniunea Europeană va avea, începând cu 1 ianuarie, doi preşedinţi, unul permanent, potrivit noului Tratat de la Lisabona, iar celălalt cu mandat...
	Speranta moare ultima si a murit Peste doar cateva saptamani se implinesc patru ani de la aderarea noastra la Uniunea Europeana. Principala consecinta a acestui miracol este, evident,...
	In timp ce noi dormeam Marile teme europene sunt, practic, inexistente pe agenda publica romaneasca. Din pacate pentru noi, deciziile si dezbaterile europene de astazi vor influenta...

Filed under: Puncte de vedere | asistenta, educatie, saracie, somaj, strategie|2 Comments

Ce urmează după ieşirea din recesiune?

Ieşirea din recesiune este confirmată în tot mai multe ţări şi această tendinţă de îmbunătăţire a situaţiei economice este de aşteptat să se extindă. Pentru foarte mulţi, de la dezvoltatori imobiliari la bănci sau la comercianţi de autoturisme şi agenţii de turism, evoluţiile par să fie încurajatoare şi se aşteaptă cu nerăbdare reîntoarcerea la vremurile bune de acum trei-patru ani.Dar, chiar dacă sfârşitul recesiunii se confirmă, ar fi o iluzie să credem că în scurtă vreme ne vom întoarce la dinamismul de acum câţiva ani. Criza a marcat profund economia mondială, iar perioada care urmează va fi mai degrabă o perioadă de recuperare lentă, de convalescenţă îndelungată, în care o bună parte din structurile, relaţiile şi fluxurile economice vor fi redesenate şi reorientate.

Trebuie să ne pregătim nu pentru o revenire la ceea ce a fost, ci pentru un nou mod de funcţionare a economiei şi un nou mod de viaţă. Slăbiciunile lăsate în urmă de către criză sunt în esenţă cele ce fac dificilă şi îndelungată recuperarea. În primul rând, s-a acumulat o povară a datoriei care va trebui să fie rambursată şi care va greva atât consumul, cât şi investiţiile timp de mulţi ani de acum înainte. În SUA, cea mai mare economie a lumii, datoria publică şi privată a crescut între anii 2000 şi 2008 de la un nivel de 221% din PIB la 291% din PIB (42 trilioane dolari!), în timp ce în ţările zonei euro creşterea a fost chiar mai accentuată, de la 231% la 304% din PIB (în Marea Britanie atingând chiar 320% din PIB).

Cea mai mare parte a creşterii o reprezintă datoria privată a întreprinderilor şi familiilor. După 2008 a crescut accentuat datoria publică, în vreme ce datoria privată intră pe un trend descrescător. Experienţa istorică indică faptul că crizele economice sunt urmate întotdeauna de o perioadă de 6-7 ani de reducere a datoriei. Aceasta înseamnă că atât familiile, cât şi companiile îşi vor reduce cheltuielile curente, ceea ce se traduce într-o scădere a investiţiilor şi consumului. În consecinţă, ritmul de creştere a PIB în anii următori va fi mult mai scăzut în ţările dezvoltate.

Îndeosebi în Europa, încrederea consumatorilor a atins unul dintre cele mai scăzute niveluri. La aceasta contribuie diminuarea veniturilor familiilor, ca urmare îndeosebi a creşterii şomajului, a scăderii valorii activelor ce constituie avuţia familiilor (valoarea locuinţelor, valoarea portofoliilor de acţiuni, depozite bancare etc.), a limitării creditului de consum şi, într-o oarecare măsură, a evoluţiei preţurilor, care, având în multe ţări o tendinţă de scădere, au încurajat consumatorii să-şi amâne unele achiziţii. Criza a avut un impact dramatic şi asupra fluxurilor internaţionale de capital (investiţii străine directe, împrumuturi, investiţii de portofoliu), care au scăzut cu 82% între 2007 şi 2008. Această reducere bruscă le-a provocat dificultăţi multor ţări care s-au trezit lipsite de finanţare, s-au confruntat cu presiuni pe cursul de schimb şi au fost obligate să apeleze la organismele financiare internaţionale pentru a se redresa.

În acest context, este util să remarcăm faptul că România are câteva atuuri care ar putea fi de ajutor după ieşirea din criză. Gradul de îndatorare al companiilor şi familiilor abia a depăşit pragul de 40% din PIB, ceea ce lasă loc de creştere sectorului financiar. În cazul în care, aşa cum prognozează FMI, România va înregistra în 2011 cel mai înalt ritm de creştere economică din UE, de peste 5%, atractivitatea pentru investitorii străini va reveni, determinând transferuri de capital ce vor contribui la uşurarea plăţii serviciului datoriei publice create în 2009 şi 2010. Totuşi, cererea internă va rămâne un handicap, în condiţiile în care şomajul rămâne ridicat. Dacă cererea internă este slabă, creşterea s-ar putea baza într-o măsură mai mare pe export. Însă în momentul de faţă, peste 70% din exporturile României sunt către ţările membre UE, o zonă cu potenţial scăzut de creştere în anii următori. Este de aceea necesar să fie sprijinită diversificarea exporturilor către ţări cu potenţial mai mare de creştere, aşa-numitele ţări emergente precum China, India, Rusia, Orientul Mijlociu.

Mai presus de orice însă, este prioritară refacerea echilibrelor în sectorul public/bugetar, în lipsa cărora orice eforturi de relansare sunt sortite eşecului. Din păcate, lucrurile nu sunt prea încurajatoare la acest nivel, rezistenţa la aplicarea reformelor fiind foarte mare. FMI şi-a redus estimarea privind creşterea economică a României în 2010 de la 1,3% la 0,8%, evoluţie care, dacă se confirmă, va determina un deficit al finanţelor publice sensibil mai mare decât ţinta de 5,9% convenită cu autorităţile române. Finanţarea acestui deficit şi plata serviciului datoriei în anii următori vor constitui o povară ce poate întârzia depăşirea urmărilor crizei.

AURELIAN DOCHIA

sursA: romanialibera.ro

	Băsescu: Optimismul BNR nu are acoperire, România intră în recesiune Preşedintele Traian Băsescu le-a spus miniştrilor că optimismul Băncii Naţionale a României privind economia nu are acoperire în evoluţiile viitoare,...
	Inceputul sfarsitului recesiunii? Ce sanse avem sa iesim din criza in 2009 Rezultatele economice din Statele Unite, Germania si Franta anunta o posibila iesire mai rapida din criza, inca din acest an, dovada ca indicele increderii...
	După recesiune urmează recesiunea Spre deosebire de acum câteva luni când toţi analiştii economici spuneau că lucrurile stau foarte prost, acum ne aflăm într-un moment în care experţii...

Filed under: Puncte de vedere | crestere, datorie, FMI, PIB, SUA|No Comments

Gripa porcina, coruptie si PR

Am scris in acest colt de pagina de vreo doua ori despre asa-zisa gripa porcina. Va mai amintiti de ea? Gripa care urma sa omoare 40 de milioane de oameni in Europa si, in consecinta, si 120.000 de romani, conform estimarilor scoase din burta de un domn Cercel, reprezentant al guvernului. Dar cum la noi pana si buletinul meteo este politizat, acest Cercel a dat inapoi si a redus mortii la vreo 7.000, apoi a mai dat o data inapoi si a zis 3.000 de morti care cadeau cum nu se poate de prost inainte de alegerile prezidentiale din 2009. In fine, dupa ce se anuntau zilnic un numar de romani infectati cu virusul gripei porcine, botezata ulterior de tip A, si cativa morti care nu puteau fi verificati de nimeni, si dupa ce climaxul a fost atins odata cu moartea unui cunoscut actor de televiziune, moarte ce i-a fost pusa in carca tot gripei porcine, dar dezmintita de rude, gripa pandemica (?) a intrat definitiv in uitare. Ca si cum n-ar fi existat niciodata! In cateva articole anterioare m-am indoit, folosind rationamente libere, ca aceasta gripa este atat de ucigasa pe cat vroiau cei de la OMS si acolitii lor din tarile membre sa o prezinte. Ca dovada ca in Europa nu au murit 40 de milioane de oameni, probabil ca nici macar o mie, aceasta forma fiind mult mai blanda, daca a existat cu adevarat, decat gripa sezoniera care omoara, totusi, jumatate de milion de oameni pe tot globul, in fiecare an. Dar efectul, amplificat de media occidentale, si-a atins scopul: lumea a fost ingrozita, panicata, guvernele au comandat vaccinuri si inca o data s-au putut testa metode globale de actiune. Ca si in cazul atentatelor de la 11 septembrie, cineva a avut de castigat de pe urma sperietorii inventate din nimic si s-a vorbit atunci de companiile puternice din industria farmaceutica. Dar cum pot beneficia acestea de pe urma unei nenorociri, fie ea si inventata la televizor?

Atunci cand nu sunt manevre ale serviciilor secrete americane (vezi cartile scrise pe tema asta sau filmul didactic “Wag the Dog”), este vorba despre coruptie. Acea sfanta coruptie pe care noi vrem sa o eradicam la indicatiile UE, dar care isi are locul de nastere chiar in sanul frumoasei comunitati europene occidentale. Articole de presa aparute in Novye Izvestija vorbeau, la un moment dat, despre actiunea Organizatiei Mondiale a Sanatatii drept una dintre cele mai avansate exemple de manipulare si coruptie. Desi agentiile occidentale de stiri din cartel au evitat subiectul, media independente au abordat tema cu destul curaj. Astfel, cativa jurnalisti danezi au examinat cu atentie si profesionalism legaturile dintre OMS si companiile farmaceutice dominante pe plan mondial care s-au imbogatit de pe urma unei boli inexistente. Mai mult decat atat, s-a dovedit ca experti “independenti” ai OMS, acei oameni de stiinta care ar fi trebuit sa analizeze cu probitate informatiile despre gripa porcina, nu doar ca n-au facut-o, dar au fost raspandacii Organizatiei, foarte bine platiti chiar de marile companii farmaceutice! In schimbul acestei fraude planetare, aceste companii au castigat mai bine de sapte miliarde de dolari de pe urma vanzarii vaccinurilor impotriva unei gripe inexistente. Pentru prima oara in istorie, panica starnita artificial de OMS a afectat UE, ca sa nu mai vorbim despre vaccinurile propriu-zise care nu au fost testate suficient inainte de a fi produse si vandute. Si totul a fost posibil numai datorita unei puternice campanii de public relations a OMS, campanie la care a “achiesat” si Romania prin panica starnita de dl Cercel. Odata efectele atinse, panica a disparut ca prin minune. Spuneam, saptamana trecuta, ca am impresia ca se experimenteaza pe noi. Acum aflam ca tot mai multa lume vorbeste in Europa despre manipularea grosolana si in legatura cu asa-zisul nor de cenusa care a paralizat activitatea aeronautica a Europei si despre care tot mai multi oficiali se indoiesc ca ar fi existat. In fond, pe computer poti face sa se ciocneasca si galaxiile, daramite sa fabrici o animatie grafica frumos colorata! Sa fie acest ultim exemplu un exercitiu militar sau tot un rezultat de public relations al celor care vor sa detina controlul mondial? Vom muri si vom vedea…

George Cusnarencu

sursa: cronicaromana.ro

	150.000 de romani in pericol de moarte Romania a intrat in "valul doi" al gripei porcine: sapte milioane de oameni s-ar putea imbolnavi. Mortalitatea este de 2,5% "Rata mortalitatii in cazul...
	Afacerea Vaccinul In plina criza acuta de bani, Romania se pregateste sa plateasca in graba milioane de euro unei multinationale, aleasa fara licitatie. Tara e pe butuci,...
	TOT SISTEMUL SANITAR MONDIAL ESTE PUS IN SLUJBA BIG PHARMA. “TOTUL ESTE UN JOC ECONOMIC MONDIAL” Dr. ADRIAN STREINU-CERCEL ii asimileaza cu infractorii pe cei care refuza vaccinarea, incercand sa ordone, ilegal, penalizarea lor financiara Dr....

Filed under: Analize | Cercel, Europa, gripa, manipulare, profesionalism|1 Comment

Cum ar putea România să facă de râs FMI

FMI ne-a obişnuit deja, în stilul inconfundabil al prognozelor sale care pot îngropa sau reînvia o economie, cu una caldă, una rece. World Economic Outlook, raportul care a pus pe jar elita economică a a României, transmitea, în prima fază, o notă proastă: în loc de creştere cu 1,3 procente, estimările pentru anul 2010 au fost reduse la o proiecţie de 0,8 la sută. Jumătate de punct procentual de scădere, o nimica toată, ar spune neiniţiaţii. Dar în acest 0,5 la sută diferenţa negativă a creşterii economice faţă de proiecţia anterioară stau, laolaltă, mii de locuri de muncă, fonduri pentru investiţii sau chiar bani pentru spitale, şcoli, ajutoare sociale. Care vor fi pierduţi nu pentru că aşa a spus FMI, ci pentru că în loc să ne relansăm un pic mai repede, o vom face, cel puţin în acest an, un pic mai încet. Şi acest lucru ne va lovi exact unde ne doare mai tare: în capacitatea de a repune economia pe un flux normal, cu un cash flow neîntrerupt şi neîmpleticit, care să nu mai fie dependent de banii de împrumut.

Aceasta a fost palma FMI. După care, am primit şi o mângâiere: pentru 2011, vom avea cea mai mare creştere economică din Uniunea Europeană, de 5,1 la sută. Previziunea nu e nerealistă dacă avem în vedere că România are potenţial economic şi i-a mai surprins pe analiştii internaţionali şi după aderarea la Uniune, când a sărit iute câteva trepte, atrăgând multe investiţii prin ritmul convingător de creştere economică. Riscul este în altă parte, în tendinţa românească de liniştire atunci când aude că “e de bine”.

Previziunile FMI pentru România anului 2011, de avans al PIB cu 5,1 la sută, sunt o binecuvântare pentru partenerii externi care văd că pot avea încredere în economia noastră, dar pot deveni un blestem pentru politica internă dacă ne vom culca pe o ureche la ideea că, de acum, criza se va rezolva şi singură. Şi aici este riscul pe care şi l-a asumat FMI atunci când a aruncat pe piaţă o asemenea cifră încurajatoare. Desigur că FMI are tot interesul să ne revenim, chiar şi numai pentru ca România să fie capabilă să-şi plătească împrumuturile! Apoi, e şi miza credibilităţii instituţiei internaţionale care ar vrea ca implicarea într-o economie aflată în criză să se termine cu bine, iar meritul FMI de salvator să fie recunoscut.

O asemenea prognoză pozitivă e de natură să încurajeze revenirea României, măcar prin încurajarea partenerilor externi care au aici investiţii şi interese. Riscul este la noi acasă, pentru că avem prostul obicei să aşteptăm să ni se întâmple şi nu înţelegem întotdeauna că o economie nu-şi revine singură, doar pentru că aşa scrie într-o analiză deşteaptă. Iar dacă nu ne vom pune pe treabă, reducând cheltuielile bugetare şi sprijinind capitalul privat şi investiţiile, vom face de râs FMI cu analiza lui cu tot, pentru că o creştere de peste cinci puncte procentuale nu e de ici, de colo. FMI ne-a dat un punct de sprijin. Dacă nu vom înţelege că şi noi avem treaba noastră de făcut pentru a profita de această mână întinsă, o să aşteptăm degeaba să avem parte de o revigorare economică numai pentru că aşa spun analiştii de la Washington!

sursa: curierulnational.ro

	Visul Noii Ordini Mondiale: Suedia, prima tara fara bani cash? Una din cele mai dezvoltate tari din lume, Suedia, este la un pas de decizia de elimina folosirea banilor cash, in favoarea metodelor elecronice, relateaza...
	Nu ne mai chinuiţi cu ştiri pozitive! Noi suntem obişnuiţi ca FMI să ne dea ştiri negative. Economia va intra în recesiune... O ştire a electrocutat jurnalele de ştiri ale ultimelor...
	Barack Obama: Ieşirea Statelor Unite din criză ar putea dura ani de zile Preşedintele american a avertizat că ieşirea Statelor Unite din criza economică ar putea dura ani de zile. Barack Obama a făcut această declaraţie...

Filed under: General, Politica | concediere, economie, estimare, procent, România|3 Comments

Lumea care va veni

Regatul de Mijloc rescrie regulile în comerț, tehnologie, monede și mediu – în toate domeniile. China vrea un loc în capul mesei, dar știe ce să facă acolo?

Pe când președintele american Obama trăia în Indonezia, la sfârșitul anilor ’60, China era văzută ca o putere malignă, aflată în nordul țării, unde activiștii comuniști complotau cum să-și exporte revoluția în restul Asiei. Astăzi, atitudinea Jakartei față de Republica Populară este total diferită. Companiile locale fac afaceri mai degrabă în yuani, moneda chineză, decât în dolari.

Dacă Indonezia mai ajunge să aibă încurcături financiare, ca în 1997, atunci va putea apela la un fond regional de rezervă de 120 de miliarde de dolari (Inițiativa Chiang Mai – n.r.), o versiune asiatică a Fondului Monetar Internațional, lansată la sfârșitul lunii trecute și susținută în parte de rezervele masive de valută ale Chinei.

Problemele importante ale Asiei nu mai sunt rezolvate în timpul unor călătorii precum cea a lui Obama – între fiecare din națiunile din zonă și Statele Unite –, ci la summituri care includ doar China, Japonia, Coreea de Sud și țările din sud-estul continentului. „China a avut o influență esențială în schimbarea accentului de la «Asia-Pacific», unde era vorba în principiu despre SUA și Japonia, la «Asia de Est», unde China se află în centru“, spune Martin Jacques, autorul volumului „When China Rules the World“ („Atunci când China va conduce lumea“).

IRONIA CHINA FRIENDLY.

Foarte bine: toată lumea pricepe că Republica Populară are dreptul la un cuvânt greu în vecinătatea ei. Dar ceea ce majoritatea oamenilor n-au băgat încă de seamă este că Beijingul vrea, în plus, să scrie noi reguli de drum pentru întreaga lume – sau, cel puțin, să ajute la scrierea lor. „China își dorește acum un loc în capul mesei“, afirmă Cheng Li de la John L. Thornton China Center de la Brookings Institution.

E ușor să uităm că marile organizații internaționale ca FMI și Banca Mondială au fost create de doar câteva națiuni, conduse de SUA. Aceste foruri economice au acoperire globală, dar acest glob era până de curând dominat de superputerea americană, iar politicile lor se scăldau în valorile SUA. Pe vremea când Beijingul era un jucător pe mize mici, liderii chinezi nu agreau mereu situația, dar nu aveau ce să facă, chiar dacă au avut de înfruntat o opoziție acerbă până să se alăture Organizației Mondiale a Comerțului, după 15 ani de negocieri.

Dar acum China are o poziție mai bună pe plan mondial, iar opinia publică internă a adoptat un ton mai combativ (și uneori de-a dreptul șovin). Așadar, cu un ochi pe interesele naționale chineze și celălalt ațintit la criticile interne ce acuză guvernul că „menajează“ Occidentul, regimul de la Beijing a început să insiste serios pentru remodelarea sistemelor internaționale pentru a le face mai „China-friendly“.

Ca o ironie, oficialii SUA se plâng deseori că Beijingul nu se implică „mai mult“ în politica mondială. Dar în cea mai mare parte din aceste cazuri, China este invitată să se implice într-un sistem la care nu a avut nici o contribuție – pe care îl consideră, în mod inerent, părtinitor. Chinezii sunt dornici să participe la forurile unde au avut un cuvânt de spus de la înființare, cum este Organizația de Cooperare Shanghai, un fel de NATO al Asiei Centrale în care China joacă rolul conducător. Iar dacă această alianță părea la înființare, în 1996, ca un fel de glumă, a devenit în prezent un pilon de securitate regională.

MONEDĂ ȘI SPIONAJ WEB. În mod similar, eforturile Beijingului de a instala yuanul ca rival al dolarului cunosc acum unele progrese. În ultimele luni, China a semnat acorduri valutare swap în valoare de 100 mld. $ cu șase state, printre care Argentina, Indonezia și Coreea de Sud. Yuanul a devenit oficial monedă de schimb în Asia de Sud-Est și două provincii chineze. „Yuanul este a doua monedă de schimb comercial pentru India, Pakistan, Rusia, Japonia și Coreea“, explică Gu Xiaosong, directorul Institutului de Studii Sud-Est-Asiatice din Nanning.

Aceste țări vor putea în cele din urmă să folosească moneda chineză pentru acordurile dintre ele. Iar un alt pas important, făcut tot cu discreție, spre transformarea yuanului în monedă liber convertibilă a fost lansarea de către regimul chinez la finele anului trecut a primei oferte internaționale de obligațiuni.

La fel de discret, Beijingul participă la reproiectarea Internetului. Titlurile din ultima vreme s-au concentrat pe cearta Chinei cu Google, care a anunțat că refuză să mai urmeze regulile de cenzură locale după ce rețeaua companiei a fost atacată de hackeri din China. Dar separat de această situație, chinezii au lucrat din greu la următoarea generație de standarde pentru web – IPv6, versiunea 6 de Protocoale Internet. Se așteaptă ca versiunea actuală, IPv4, să nu mai poată furniza noi adrese de IP cel mai târziu la anul. O zi care nu poate veni mai repede pentru Beijing, deoarece majoritatea adreselor – în august 2007 erau aproximativ 1,4 miliarde – au fost alocate către companii și persoane din SUA, față de o nimica toată de 125 de milioane pentru China. Adică mai puțin de o adresă IP la 100 de persoane, față de cinci la o persoană în Statele Unite.

IPv6 va furniza mii de miliarde de noi adrese pentru orice, de la site-uri web la instalații casnice inteligente și aplicații militare – iar Beijingul intenționează să-și ia, de data aceasta, partea. China va avea la dispoziție o nouă posibilitate de spionaj cibernetic: în mod diferit față de arhitectura anterioară, IPv6 permite ca fiecare computer sau dispozitiv mobil să aibă alocată propria adresă, ceea ce îi va oferi regimului noi căi de a-și urmări cetățenii.

GOANA DUPĂ LUNĂ. Toate aceste eforturi sunt motivate de o combinație stranie de încredere, mândrie și insecuritate. Pe de o parte, China vede cum capacitatea ei tehnologică se dezvoltă și cum îi cresc șansele să depășească Occidentul în anumite domenii. „Totdeauna a existat sentimentul ăsta, în China și în alte țări în dezvoltare, că Occidentul e locul mult dorit – și acum, deodată, nu mai e așa“, spune Ruchir Sharma, șeful departamentului piețe emergente de la Morgan Stanley Investment Management.

Savanții chinezi se întorc în valuri acasă, pentru a conduce proiecte originale în laboratoare bine finanțate. Pe de altă parte, chinezii sunt îngrijorați că, dacă nu iau parte la scrierea noilor standarde, ele vor fi manipulate de dușmani. Regimul de la Beijing a încercat să interzică, de pildă, folosirea de programe Microsoft pe computerele guvernamentale, în mare parte pentru că presupunea că asemenea software ar putea include o „ușă secretă“ ce i-ar fi permis guvernului SUA să lanseze atacuri cibernetice împotriva Chinei.

Într-adevăr, chiar dacă Beijingul nu încearcă neapărat să preia conducerea lumii, toate acțiunile sale pun pe primul plan interesele chineze. Programele lor spațiale sunt ținute secrete, dar în ultimii ani s-au intensificat.

Luna trecută, China a confirmat că pregătește al doilea zbor selenar fără echipaj pentru octombrie, iar în 2011 va lansa un modul care îi va permite primele exerciții de andocare în spațiu, acțiuni care converg spre o misiune umană pe lună în 2013. Cum bugetul NASA se restrânge drastic, China rămâne singura țară care face investiții majore în explorarea cosmosului.

De unde și până unde această goană după Lună? E clar că Beijingul se așteaptă la mai multe câștiguri materiale din aventurile sale celeste decât au avut parte americanii.

Unii savanți chinezi sunt siguri că în spațiu se găsesc noi surse de energie potențială, ca helium-3, dar și zăcăminte de minerale rare, numai bune pentru producția industrială pământeană; Ye Zili de la Societatea de Științe ale Spațiului din China a fost citat afirmând că, atunci când chinezii vor ajunge pe Lună, nu vor „culege doar o piatră de pe jos“ – o împunsătură limpede la adresa misiunilor spațiale ale SUA din trecut. Regulile pentru exploatarea resurselor extraterestre încă nu au fost scrise. Atunci când vor fi, China își dorește ca interesele sale să fie bine reprezentate.

BANII STATULUI. Același principiu explică atitudinea generală pe care a adoptat-o Beijingul, de a se situa în fața celorlalte țări. China știe că poate urca mai ușor pe scara economică în domeniile tehnologice noi, în dezvoltare, decât în industriile tradiționale. De aceea, cel mai mare poluator al lumii a devenit și singurul mare stat care sprijină tehnologiile verzi, ecologice.

Datorită unor subvenții guvernamentale masive, China a devenit lider mondial în echipamente pentru energie solară și eoliană și se mișcă repede în direcția stabilirii standardelor pentru viitoarea generație de vehicule ecologice. Bateriile produse de compania chineză BYD sunt folosite deja de un sfert din telefoanele mobile din lume; în prezent, producătorul chinez conduce cursa globală pentru adaptarea acestor baterii la mașini, cel mai important obstacol ce a rămas în fața creării unei piețe viabile pentru automobilele hibrid și electrice.

Datorită comenzilor de stat, China deține deja cea mai mare flotă de vehicule ecologice din lume. Odată ce tehnologia va avansa, putem paria că Beijingul va promova acest gen de autovehicule și pe piața de consum locală (care a întrecut-o anul trecut pe cea din Statele Unite ca număr de vehicule vândute). Iar dacă vor reuși să-și dezvolte nu numai standardele de tehnologie din domeniu, ci și o piață pe măsură, chinezii se pot aștepta să controleze în viitor businessul global cu mașini.

Când și dacă va veni acea zi, va fi interesant de văzut dacă Beijingul – și lumea întreagă – va continua să sprijine regulile actuale de comerț liber și competiție globală deschisă. Deja putem asista la schimbări îngrijorătoare în modul în care China tratează companiile străine. Cu zece ani în urmă, Beijingul ar fi făcut orice era posibil ca să ademenească investitori din străinătate.

Astăzi, regulile s-au schimbat. Pachetul de stimulente în valoare de 800 mld. $ le-a furnizat firmelor controlate de stat o mai mare greutate decât celor private. Noile legi privind fuziunile comerciale îngreunează procesul de achiziționare a unei firme chineze de către o companie străină.

În decembrie, Camera de Comerț a Statelor Unite și 33 de alte organizații de afaceri din lume au trimis o scrisoare la Beijing în care protestau la adresa legislației care, spuneau ele, bloca accesul firmelor din străinătate la piețele lucrative legate de serviciile de achiziții guvernamentale din China.

Dar regimul a decis să preia controlul inclusiv asupra afacerilor cu capital de risc. Una din cele mai mari firme de private equity din lume, Carlyle Group, a fost recent obligată să-și unească forțele cu administrația orașului Beijing ca să i se permită să investească în continuare în China.

CĂUTAREA UNEI IDENTITĂȚI. Ideea potrivit căreia cu cât va deveni China mai bogată, cu atât va deveni mai asemănătoare Americii sau cel puțin mai solidară cu agenda SUA se dovedește a fi greșită. China nu s-a schimbat niciodată din exterior și este puțin probabil s-o facă acum. Printre oamenii obișnuiți, mândria și încrederea în perspectivele națiunii lor sunt egalate doar de sentimentul sâcâitor că toate sunt prea noi și prea instabile.

Ritmul amețitor al schimbării are un efect dramatic în special asupra chinezilor mai tineri, care se închid în ei și devin mai naționaliști – o tendință considerată de experți ca John Lee de la Institutul Hudson drept unul din factorii ce au determinat noile politici mai agresive ale Chinei în ce privește securitatea, comerțul și afacerile internaționale.

Această agresivitate nu poate decât să crească până în 2012, când conducerea Partidului Comunist se va schimba. Până atunci, activiștii care vizează o funcție vor „pierde puncte dacă sunt percepuți ca prea blânzi în orice fel de negociere cu SUA“, explică Li de la Brookings Institute.

Este limpede că națiunea chineză își caută încă identitatea: este una bogată sau una săracă, o putere importantă care ar trebui să determine soluții globale sau una în dezvoltare, care ar trebui să-și vadă doar de sine?

Este posibil ca această confuzie să ducă la multe alte dezastre, cum s-a întâmplat la summitul de mediu din decembrie, de la Copenhaga, unde Beijingul a aruncat în aer un acord, refuzând să se angajeze să-și reducă emisiile de carbon. S-a făcut mult caz de faptul că premierul Wen Jiabao i-a dat peste nas președintelui Obama trimițând un oficial de rând la o întâlnire crucială a marilor șefi de stat. Ne putem întreba – dacă vrei un loc la masă, de ce să trimiți un lacheu?

Potrivit unui diplomat străin, familiar cu manierele chinezilor, premierul Wen nu primise autoritatea de a lua decizii la summit. Ca să nu fie pus în încurcătură de lipsa lui de putere, a ales să stea deoparte (funcționarul care i-a luat locul a protestat și el, afirmând că nu poate lua o decizie – pentru că i se terminase bateria de la telefonul mobil).

Până la urmă, teama chinezilor de a nu fi prinși într-o capcană întinsă de Occident a fost cea care a determinat comportamentul delegației Beijingului la Copenhaga. Nu este deloc clar cum ar arăta lumea în care trăim dacă Republica Populară Chineză și-ar îndeplini planurile de remodelare a ei. Dar se vede treaba că drumul până acolo va fi unul anevoios.

Rana Foroohar , Melinda Liu

sursa: moneyexpress.money.ro

	China pune in pericol dezvoltarea vecinilor sai China sustine de ani de zile ca este doar o alta tara in curs de dezvoltare, chiar daca puterea sa economica depaseste cu mult toate celelalte tari emergente....
	Yuanul ar putea deveni valută de rezervă în lume În cel mai apropiat timp, lumea ar putea fi dominată de o nouă valută. Astfel a dat de înţeles şeful Fondului Monetar Internaţional, Christine...
	Cum arată moneda pe care China vrea s-o impună lumii Hu se întâlneşte săptămâna asta cu Obama, să-i povestească. Who? Deocamdată, chinezii joacă de partea Europei în bătălia pentru finanţare,...

Filed under: General, Politica | economie, Gandeste, influienta, putere, schimbare|No Comments

Bancile centrale? Pe ce lume traiesti dumneata domnule Cristian Paun?

Cu ce sa incepem? Cu inceputul. Cu inceputul dumitale, evident. Adica cu Garfield. Nu Garfield - “motanul” din desene animate ci Garfield - “impuscatul”. Impuscatul “lor”, ca au si “ei”, ca toata lumea de altfel, impuscatii lor. Sau cu “Ceausescul” lor. Unul din “ceausestii” americanilor. Sau ai “iudeo-americanilor”.

A spus mai multe “Garfield -impuscatul” decit ai citat dumneata. Ia sa vedem ce-a mai spus Garfield in acelasi discurs, cu daua saptamini inainte sa-l impuste:

“Cine controleaza volumul banilor in tara noastra, este stapinul absolut al intregii industrii si a comertului… si cind iti dai seama ca tot sistemul e usor de controlat de citiva oameni puternici in partea superioara, nu va trebui sa le zica nimeni cind sa genereze perioade de inflatie si depresiune”

De ce oare sa fi omis dumneata tocmai partea cu “citiva oameni puternici”?

Stii de ce domnule Cristian Paun ai omis-o? Bineinteles ca stii. Amindoi “stim” asta; Nu-i asa? A doua parte a “citatului” din “clasici impuscati”, te-ar fi condus la un alt fel de istorie decit cea pe care vroiai (sau “trebuia”) sa ne-o sugerezi.

Si amindoi stim domnule Cristian Paun cum e cu “istoria” asta. Nu-i asa? O face “toata lumea” dar O SCRIU DOAR INVINGATORII.

Eu iti propun totusi un alt fel de istorie. Sigur, si a “bancilor centrale”, dar nu numai. De ce “nu numai”? Pentru ca “bancile”, “statele nationale”, “guvernele” NU EXISTA domnula Paun. Ele sint doar niste inventii care functioneaza doar in mintea dumnitale. Si pe care nu le-ai inventat dumneata. In realitate nu exista decit OAMENI si CONVENTII intre oameni. Dumneata ne vorbesti de “institutii”. Eu iti propun o “poveste” mai mult cu OAMNENI. Acei “oameni minunati” si “masinile lor”… institutionale.

Banii au fost de-a lungul intregii istorii moderne o prezenta necesara si permanenta. Nu intram aici in analiza acestui fenomen desi o astfel de analiza sau mai bine zis o reanaliza a lui ar fi fost absolut necesara.

Istoria banilor insa atrage dupa sine insa si o istorie mult mai speciala, si anume a manipulatorilor de valori financiare, a bancherilor deci. A camatarilor. O istorie care este interesant de aflat si de stiut, dincolo de ce se vede, sau ni se arata.

Este arhicunoscuta asocierea care se face in general intre bancheri si evrei. Cu greu poti gasi in zilele noastre ca si in trecut dealtfel o persoana care sa nu-ti raspunda la intrebarea “cine sint cei care au banii lumii” cu arhicunoscutul raspuns: “evreii”. Oricum, un evreu “tinichigiu” sau “strungar” e mai greu sa gasesti oricit ai cauta in istorie.

Subiectul sigur ca este in mod frecvent evitat, caci este un subiect delicat. Eterna “chestiune evreiasca”.

Sigur ca ar fi interesant de stiut de unde vine acel “antisemitism”, mai ales ca “antisemit” inseamna si “anti arabesc” nu numai “anti evreiesc”, si de ce nu exista o antipatie cel putin egala in ceea ce priveste alte etnii sau rase, de ce nu avem spre exemplu un antichinezism, sau un antigermanism cel putin la fel de puternic si de mediatizat.

Oricum antisemitismul este o realitate cel putin in varianta oficiala, in acea istorie care ne este de fiecare data expusa. Personal nici unul din argumentele antisemite nu reusesc sa-mi stirneasca vre-o anume antipatie si in acelasi timp nici unul din argumentele referitoare la “poporul lor ales” nu reusesc sa ma convinda citusi de putin. Pe de alta parte insa nu pot sa nu constat ca in general conflictele etnice si rasiale sint cu atit mai puternice sau cel putin mai mediatizate cu cit in acele zone, prezenta sau influienta evreiasca este mai puternica.

Mergind insa pe firul istoriei, constatam ca de fapt ceea ce numim “evrei” si ceea ce a constituit obiectul criticilor lui Hitler in “Mein Kampf” nici macar nu sint propriu zis evrei. Nu ca evreii n-ar fi evrei, dar la ora actuala peste 80% din populatia autointitulata evreiasca nu este de origine evreiasca, ci de origine turco mongola, KAZARI, care in secolul VII prin anumite circumstante istorice au fost convertiti la iudaism. Ei insisi se autointituleaza “evrei ashkenazi” spre a se deosebi de evreii sefarditi. Originea lor reala nu este deci pamintul lui Isralel cu sustin, ci undeva pe teritoriul Georgiei actuale si in nordul acesteia, intre Marae Neagra si Marea Caspica. Deci numai cind te “apropii” de universul asta “financiar” te iau “durerile de cap”.

La ora actuala insa, cei mai bogati oameni din lume si dirigenti ai evreilor ashkenazi sint cei care pe linie de singe apartin familiei ROTHSCHILD. Singele lor de asemeni se extinde in familiile regale din Europa, si in familiile care au ca prenume Astor, Bundy, Collins, Du Pont, Kennedy, Morgan, Oppenheimer, Rockefeller, Sassoon, Schiff, Taft si Van Duyn.

Familia Rothschild a controlat destinele lumii multa vreme iar tentaculele lor ne ating si in ziua de astazi in multe din aspectele vietii noastre cotidiene.

Sigur ca nu tot ce se numeste Rotschild si nici toate persoanele care au prenume similare celor de mai sus au de-a face cu aceasta retea de control financiar mondial. Iar lucrul cel mai important, majoritatea evreilor ashkenazi nu au nimic in comun cu aceasta retea oculta. Ba chiar multi dintre ei, au suferit de-a lungul timpului umilinte inimaginabile, si chiar au fost sacrificati de proprii lor semeni pe altarul fals si putred al asazisei rase a “poporului ales” prin instigarea la nejustificate politici “antisemite”.

In 1743 insa, se naste Mayer Amschel Bauer, un evreu Ashkenazi in Frankfurt, Germania, fiul lui Moises Amschel Bauer, un camatar si un contabil. Acesta pune deasupra portii casei sale un semn rosu in forma de hexagrama, steaua in 6 colturi, (666) care apare in prezent dar de culoare albastra pe steagul recentului stat Israel.

Mayer Amschel Bauer, lucreaza in Hanovra intr-o banca a familiei Oppenheimer, unde printr-o activitate stralucita devine asociat si unde il cunoaste pe generalul Von Estorff.

La moartea tatalui sau, Mayer se intoarce la Frankfurt pentru a prelua afacerea mostenita si isi schimba numele din Bauer in Rothschild de la semnul rosu pus de tatal lui, adica de la “Rot” care in germana inseamna “rosu” si “schild” care tot in germana inseamna “semn”.

Curind descopera ca generalul Von Estorff este atasat la curtea printului William al IX-lea de Hesse-Hanau, una din casele regale cele mai bogate din Europa vremii, si care isi obtinuse bogatiile prin inchiriere de soldati mercenari. Prin Von Estorff, Mayer Rotschild patrunde in casa regala sub pretextul vinzarii de monede vechi la pret redus, fapt care il bucura nespus pe printul cu care ajunge in scurta vreme sa faca afaceri in asociere. Acesta este momentul in care Mayer Amschel Rotschild DESCOPERA CA IMPRUMUTUL GUVERNELOR ESTE MAI RENTABIL DECIT IMPRUMUTUL PERSOANELOR, sumele fiind mult mai mari si fiind garantate prin impozite si taxe publice.

In 1769, Rotschild obtine permisiunea printului de a afisa pe toate stabilimetele sale comerciale : “ M. A. Rotschild prin numirea curtii Altetei Sale Serenisime Preainalte Printul William Hanau” Iar in 1770, Mayer Amschel Rotschild tinarul kazar - evreu ashkenazi de doar 27 de ani, elaboreaza planurile pentru crearea organizatiei ILLUMINATI si Ie incredinteaza lui ADAM WEISHAUPT, un profesor de drept la facultatea din Ingolstadt, un fost francmason deceptionat de Francmasonerie ale carei reuniuni le considera simple reuniuni sociale. Din acel an, 1770, cu doar 240 de ani in urma, omenirea avea sa intre pe un drum de profunde si dramatice schimbari.

ILLUMINATI se bazeaza in invatamintele Talmud-ului, iar termenul “Illuminatti” este de inspiratie Luciferiana, insemnind “pastratori ai luminii”. Lucifer insasi, LUCEAFARUL, (chiar si cel eminescian), este un personaj deosebit de controversat. Termenul provine din astrologia romana, care identifica prin acest nume, planeta Venus, si are profunde conotatii religioase. Astfel, desi iudaismul il separa forte clar pe Lucifer de Satana, ideologii crestinismului au gasit de cuviinta sa identifice ambele concepte, facind printr-o stranie asociere din Lucifer, initial un inger purtator de lumina, insasi diavolul. Pentru traditia ezoterica occidentala insa, Lucifer ramine si in actualitate, in totala contradictie cu crestinismul, un personaj prin excelenta divin, “purtatorul de lumina”, sau “intelepciunea” insasi. Este important de retinut aspectul alegerii tocmai a inspiratiei Luciferiene a organizatiei Illuminati pe fondul opozitiei fundamentale a bisericii crestine, pe fondul identificarii de catre aceasta biserica a conceptului Luciferian cu “raul” insasi, cu insasi “diavolul”.

Se complica rau lucrurile domnule Cristian Paun! Nu-i asa?

Sase ani mai tirziu, pe 1 mai 1776, Adam Waishaupt completeaza oficial alcatuirea organizatiei Illuminati, “Ordinul Perfectibililor”, sau “Iluminatii de Bavaria”, in Ingolstadt, Bavaria. Pentru asta ulterior se infiltrase in Francmasoneria continentala prin masonul Adolph von Knigge, si de asemeni recrutase utilizind fondurile Rotschild, peste 2000 de membrii dintre cele mai inteligente persoane ale epocii, in mediile artistice, literare, educative, financiare si industriale.

Noaptea de 30 aprilie spre 1 mai nu a fost aleasa intimplator. E o traditie veche in Europa centrala si nordica, o traditie de origine celta, “noaptea vrajitoarelor” (Walpurgis), care simbolizeaza tranzitia de la iarna la primavara si se celebreaza prin focuri imense.

Scopurile societatii secrete “Illuminatti” erau intre altele inlaturarea tuturor guvernelor si regatelor lumii, eradicarea tuturor religiilor si credintelor, crearea conditiilor pentru o “Noua Ordine Mondiala”, bazata intr-un sistem internationalist, stabilirea unei monede unice si o religie universala in care fiecare persoana ar putea atinge perfectiunea.

Metodele prin care urma sa se ajunga la atingerea scopurilor propuse erau intre altele, coruperea oamenilor deja aflati in sferele inalte ale puterii prin mituire si favoruri sexuale, in vederea obtinerii unor guverne servile, folosirea in aceste scopuri si a santajului prin amenintarea cu ruina financiara, expunerea publica si inclusiv amenintarea cu moartea. (Suna cunoscut asta; nu-i asa? Parc-ar fi de la Antena 3)

De asemeni, intre metode se afla si recrutarea in facultati si universitati a studentilor cu capacitate mentala exceptionala, si instruirea lor prin burse speciale ale Illuminatti in ideea ca doar un guvern mondial poate pune final razboaielor si conflictelor. Acesti studenti special educati urmau sa fie plasati in spatele guvernelor corupte in calitate de “experti” si “specialisti”, de “asesori” ai inaltilor demnitari, in vederea adoptarii de politici pe termen lung favorabile planurilor de distrugere a guvernelor, a statelor nationale si a religiilor.

Nu intre ultimele metode se afla si metoda controlului absolut al presei, in vederea manipularii tuturor stirilor si informatiilor pentru a convinge masele ca guvernul mondial este unica solutie pentru multiplele si diversele probleme.

In 1784, Adam Weishaupt trimite lui Maximilien Robespierre instructiunile complotului pentru inlaturarea monarhiei franceze. Desi guvernul bavarez intra accidental in posesia acestor instructiuni, in ciuda avertizariilor acestuia, a interzicerii societatii Illuminati si a arestarii unor membrii ai acestei organizatii, planurile Revolutiei Franceze devin realitate in 1789.

Revolutia Franceza a insemnat in istoria moderna un moment de mare cotitura, introducind un nou mod de organizare sociala, “Republica”, si proclamind pentru prima data o “Declaratie a Drepturilor Omului” sub semnul mason “ochiul care vede tot”, simbol preluat si de Illuminati si care apare si pe bancnota de un dolar deasupra textului “Novo Ordum Seclorum”. Pe de alta parte insa a creat si un adevarat “paradis al bancherilor”.

Insusi Mayer Armschel Rotschild, adevaratul arhitect al acestei revolutii, declara in 1790: “Permiteti-mi sa emit si sa controlez banii unei natiuni si nu ma priveste cine scrie legile” .

In 1791, Rotschild obtine conform propriei sale exprimari “controlul unei natiuni de bani” si in Statele Unite, prin Alexander Hamilton, agentul sau in cabinetul lui George Washington, in urma infintarii unei banci centrale, “First Bank of United States”, cu un aviz guvernamental favorabil pentru 20 de ani. Iar in 1798, Nathan Mayer Rotschild, unul din fiii lui Mayer Armschel Rotschild infiinteaza in Londra o banca privata cu banii dati de tatal sau, si in 1810 Solomon Mayer Rothschild alt fiu al lui acestuia infiinteaza in Viena banca “M. Rotschild von und Söhne”. Iar in 1812, Jacob (James) Mayer Rotschild creaza la Paris banca Rotschild Frères.

Napoleon Bonaparte, un general republican in timpul Revolutiei Franceze, in urma unei lovituri de stat rastoarna Prima Republica Franceza si se proclama imparat al Francezilor in 1804 si rege al Italiei in 1805, reusind ca timp de peste 10 ani sa mentina aproape intreg controlul Europei centrale si occidentale prin cuceriri si aliante.

Considerat unul din cele mai mari genii militare al tuturor timpurilor, a generat cele mai mari si agresive razboaie de cucerire cunoscute pina atunci si a inrolat cel mai mare numar de soldati vazuti intr-o armata pina la el.

Desigur, tot acest efort financiar insa, a fost sustinut aproape in totalitate de reteaua bancara Rotschild, caruia astfel imperiul Francez nou creat y se indatoreaza, restituirea sumelor folosite pentru sustinerea efortului de razboi si a dobinzilor facindu-se in general prin impozitarea populatiei si confiscarea averilor din din teritoriile cotropite.

Cind in 1806 Napoleon ameninta casa de Hess-Cassel, principele german Wiliam IX de Hesse-Hanau fuge in Danemarca, nu inainte insa de a incredinta in custodie asociatului sau Mayer Armshel Rotschild averea sa, ascunsa in butoaie de vin de soldatii lui Napoleon si evaluata la vremea respectiva la 3 milioane de dolari.

In conformitate cu “enciclopedia evreiasca”, editia 1905, “Nathan Mayer Rotschild (fiul lui Amschel) a investit acesti bani in est, in aurul companiei coloniale britanice East India Company, stiind ca acest aur va fi necesar pentru sprijinirea campaniei generalului Welington” – principalul adversar al lui Napoleon Bonaparte.

In conformitate cu politica familiei Rotschild de a sprijuni financiar si in secret ambele tabere implicate intr-un conflict armat, in 1812, cu sprijinul bancii Rotschild si la ordinele lui Nathan Mayer Rotschild, Imperiul Britanic declara razboi Statelor Unite, pentru a genera o puternica indatorare americana prin masive cheltuieli de razboi.

Aceasta manevra financiara este cauzata de refuzul congresului Statelor Unite de a reinnoi certficatul de proprietate de 20 de ani expirat in 1811 al bancii Rotschild – First Bank Of America.

Asta “omiti” dumneata sa ne spui domnule Cristian Paun: de ce “First Bank of the United States, creată după modelul Băncii Angliei şi recunoscută de Congres în 1791, a derulat operaţiuni de bancă centrală până în 1811”. Pentru ca pina atunci a durat “certificatul” sau.

Nathan Mayer Rotschild avertiza: “Ori ni se aproba solicitarea reinoirii certificatului, ori America se va vede implicata intr-un razboi dezastruos”. Congresul american se mentine pe pozitii, si Nathan formuleaza public o alta amenintare: “Vom da acestor americani imprudenti o lectie: ii vom aduce inapoi la status-ul colonial”

In acelasi an insa Mayer Amschel Rotschild moare, lasind prin testament fiilor sai legitimi si ilegitimi afacerile familiei fara a se publica nici un inventar de patrimoniu si fara nici o actiune judiciara cu privire la valoarea mostenirii, Nathan Mayer Rotschild find ales seful familiei dupa moartea tatalui lor.

In 1815, cei 5 frati incep eforturile de a finanta ambele armate atit a lui Wellington cit si a lui Napoleon, prin bancile Rotschild extinse in toata Europa, dind acestor armate si posibilitatea de a folosi un sistem postal inegalabil prin curieri rapizi si rute secrete. Acesti mesageri ai retelei bancare Rotschild erau de altfel singurii comercianti autorizati sa treaca prin blocadele engleze si franceze.

Unul din acesti curieri rapizi era un anume Rothworth. Cind Napoleon a pierdut batalia de la Waterloo, Rothworth a trecut Canalul minecii si I-a oferit lui Nathan Mayer Rotschild stirea cu o zi inainte ca stirea sa ajunga oficial in Anglia. Inmediat acesta a raspindit zvonul fals al victoriei lui Napoleon, vinzind masiv actiuni la bursa de valori din Londra. Preturile au scazut vertiginos, toata lumea vinzindu-si disperata actiunile. In secret, lucratorii lui Mayer au cumparat in numele acestuia toate actiunile disponibile. Cind a ajuns in Londra vestea ca de fapt Wellington a cistigat razboiul si nu Napoleon, valorile actiunilor au crescut la un nivel mai mare chiar decit cel de dinainte de razboi, lasindu-l pe Nathan Mayer Rotschild cu un cistig de 20 la 1. Aceasta manevra I-a dat familiei Rotschild controlul complet al economiei Imperiului Britanic, devenit centrul financiar al lumii dupa infringerea lui Napoleon la Waterloo. De asemeni a obligat Anglia sa creeze o noua banca - “Bank of England” sub controlul total al familiei Rotschild.

In acelasi an 1815 Nathan Mayer Rorschild face faimoasa declaratie: “Nu ma intereseaza ce se pune drept marioneta pe tronul Angliei pentru a guverna Imperiul in care soarele nu apune niciodata. Omul care controleaza emisia monetara a Marii Britanii, controleaza Imperiul Britanic. Si eu controlez emisia monetara britanica”

Din acel moment, familia Rotschild a folosit controlul asupra Bancii Angliei pentru a inlocui transportul de aur intre o tara si alta intre cele 5 banci principale ale lor raspindite in toata Europa, implementind un sistem de documente de debit si de credit, - sistemul bancar din zilele noastre, sistem prin care spre sfirsitul secolului XVIII controla jumatate din bogatiile intregii lumi.

Tot in 1815 s-a incheiat si Congresul de la Viena, care a durat aproape un an si prin care s-au restabilit frontierele Europei dupa infringerea lui Napoleon, si care s-au mentinut pina la primul razboi mondial. Cum multe guverne le erau indatorate familiei Rotschild, s-ar fi putut negocia inca de pe atunci formarea unui guvern mondial. Planurile le-au fost insa zadarnicite de tarul Alexandru I al Rusiei, care nu acceptase o banca centrala sub controlul clanului Rotschild. Infuriat, Nathan Mayer Rotschild a jurat ca el sau descendentii sai il vor distruge pe Tar si intreaga lui familie Romanov, precum si descendentii acestuia, ceea ce s-a si intimplat dar 102 ani mai tirziu, cind prin finantarea bolsevicilor s-a tinut de promisiune.

In 1816, Congresul Statelor Unite aproba o lege care permite din nou pentru 20 de ani familiei Rotschild emisia de moneda a Americii, in cadrul unei a doua Banci a Statelor Unite. Se pune astfel capat razboiului cu Marea Britanie. In 1821, Kalmann (Carl) Mayer Rotschild, incepe afacerile cu Vaticanul, iar in 1823 preia operatiunile financiare ale Bisericii Catolice in toata lumea.

In 1832 insa, Andrew Jackson, al 7-lea presedinte al Statelor Unite, cistiga al doilea mandat sub lozinca “Jackson si nu Banca”. Un an mai tirziu, Jackson incepe sa transfere depozitele Guvernului din a doua Banca a Statelor Unite controlata de Rotschild, in banci particulare democrate. Ca reactie, familia Rotschild reduce emisia monetara, creind astfel o mare depresiune economica. Jackson jura pe Dumnezeu sa inlature familia Rotschild pe care o numeste “o adunatura de hoti si vipere”. Pe 30 ianuarie 1835, un asasin platit il impusca pe Jackson. Acesta scapa ca prin minune cu viata, dar asasinul, Richard Lawrence, scapa si el nepedepsit fiind gasit nevinovat pe motive de dementa. Declara mai tirziu ca a fost contractat de oameni puternici din Europa, care s-au angajat sa-l protejeze.

Dupa ani de lupta cu familia Rotschild, presedintele Jackson reuseste sa-I inlature obtinind neprelungirea termenului de valabilitate al Bancii Centrale. Abia in 1913 acestia reusesc din nou sa infinteze o a treia Banca Centrala in Statele Unite, numita Rezerva Federala, FED, si pentru a se asigura ca nu se vor mai produce erori, il delega pe unul de acelasi singe cu ei, Jacob Schiff sa se ocupe de acest proiect.

De-a lungul secolului XVIII, cunoscut in unele cercuri si sub numele de “era Rotschild”, familia Rotschild reprezinta practic motorul erei industriale, dar si motorul miscarilor sociale si ideologice planificate in scopul initial de instaurare a Guvernului Mondial.

In 1845, Jacob (James) Mayer Rotschild construieste prima linie ferata franceza, Calea Ferata de Nord, care uneste Parisul cu Valenciennes si care s-a unit apoi cu linia feroviara austriaca construita de fratele sau Salomon Mayer Rotschild, care in 1844 cumparase minele de carbune austro-ungare Vitkovice si Compania Metalurgica Austro Ungara, devenind una din principañeñe 10 companii industriale mondiale.

In 1863, John D Rockefeller, un descendent pe linie materna din familia Rotschild infiinteaza cea mai mare companie petrolifera Standard Oil.

Pe 1 ianuarie 1875, Jacob Schiff preia controlul bancii Kuhn, Loeb & Co, prin care finanteaza compania lui Rockefeler Standard Oil, Imperiul Cailor ferate al lui Edward R Harriman si pe cel al otelului al luiAndrew Carnegie, astfel familia Rotschild detinind aproape jumatate din economia Statelor Unite de la acea vreme, avind si cele mai mari banci ale momentului: J P Morgan, care contola Wall Street precum si Drexels si Biddles in Filadelfia, Schiff obtinind si crearea de filiale ale acestora in Europa.

In acelasi an, 1875 incep proiectul unui tunel intre Anglia si Franta, si cumpara actiunile Canalului de Suez avind enorme interese comerciale in Orientul Mijlociu.

In 1876, Otto von Bismarck declara:

“Divizarea Statelor Unite in doua federatii egale ca forta s-a decis mult inaintea razboiului civil prin inaltele puteri financiare din Europa. Acestor bancheri le era teama ca Statele Unite, daca ramin intr-un bloc ca o singura natiune, vor obtine independenta economica ceea ce ar deranja dominatia lor financiara in lume. Vocea familiei Rotschild a fost mai puternica. A prevazut profitul imens care s-ar obtine inlocuind viguroasa Republica, increderea si prestatia libera cu doua democratii slabe, indatorate finantistilor. Asa ca si-au trimis emisarii, sa exploateze chestiunea sclaviei si astfel sapind un abis intre cele doua parti ale Republicii.”

Abraham Lincoln, al 16-lea presedinte al Statelor a incercat in 1861 sa obtina imprumuturi pentru Razboiul civil, de la banci care erau in marea lor majoritate daca nu in proprietatea, cel putin sub innfluienta familiei Rotschild. Acestea i-au oferit bani, insa cu o dobinda intre 24 si 36%. In 1862 insa, Lincoln tipareste propria emisie monetara libera de datorii, in valoare de 450 de milioane de dolari.

In 1863, Lincoln descopera ca tarul Alexandru al II-lea al Rusiei avea probleme cu familia Rotschild, refuzind incercarile repetate ale acestora de a crea o banca centrala in Rusia. Tarul ii ofera lui Lincoln un ajutor nesperat, ordonind ca daca Anglia si Franta intervin activ in razboiul civil si ajuta tarile din sud, Rusia considera aceasta actiune o declaratie de razboi si va fi de partea lui nordistilor lui Lincoln. Si pentru a demonstra ca nu e vorba de o gluma, a trimis o parte din flota din Pacific la San Francisco, si cealalta parte la New York.

In 1865 Lincoln declara in fata Congresului: “Am doi mari inamici, armata sudistilor in fata mea, si institutiile financiare in spate. Din doi, cel din spate e cel mai mare inamic” Un pic mai tirziu, pe 14 aprilie este asasinat cu mai putin de doua luni inainte de a se incheia Razboiul Civil American.

De-a lungul acestui secol insa, societatea secreta Illuminati nu a incetat sa functioneze nici o clipa, devenind alaturi de francmasonerie unul din instrumentele principale de actiune subterane ale familiei Rotschild.

Astfel in 1834, revolutionarul italian Giuseppe Mazzini este ales de Illuminati sa dirijeze programul revolutionar al acestora in intreaga lume.

In 1848, Karl Marx, un evreu ashkenazi pe numele sau real Mordekay, publica “manifestul Partidului Comunist. In aceiasi perioada, Karl Ritter de la universitatea din Frankfurt, scrie exact antiteza teoriei marxiste, care va sta la baza teoriilor lui Nietzche care la rindul lor se vor transforma mai tirziu in teoria fascista si nazista, teorii folosite in dezvoltarea celor doua razboaie mondiale. Marx, Ritter si Nietzche au fost finantati de reteaua financiara Rotschild, in ideea de a dirija conspiratia si a putea exploata diferentele intre cele doua ideologii, divizind populatia si a o inarma asmutind partile una impotriva celeilalte in scopul de a distruge institutiile politice si religioase in conformitate cu planul lui Adam Waishaupt din 1776

. In 1871, generalul american Albert Pike, racolat in societatea Illuminati de Giuseppe Mazzini, completeaza planul sau militar pentru trei viitoare razboaie mondiale si nenumarate revolutii in lume.

Albert Pike, a fost ales ca Suveran Mare Comador de Rit Scotian al Francmasoneriei din Sud in 1859. A fost unul din francmasonii cei mai puternici din America, fiind de asemeni si seful justitiei Ku Klux Klan-ului.

Pe 15 august 1871, Albert Pike, odata completat planul razboaielor mondiale, ii scrie o scrisoare lui Giuseppe Mazzini in care il informeaza despre acest plan. Scrisoarea se afla conservata in arhivele Bibliotecii Muzeului Britanic si spune urmatoarele:

“Vom dezvolta trei razboaie mondiale care vor implica lumea intreaga. Primul din ele va permite inlaturarea puterii Tarilor in Rusia, si transformarea acestei tari in fortareata comunismului ateu, necesar ca o opozitie controlata si antiteza la societatea occidentala. Divergentele create de agentii Illuminati intre imperiile Britanic si German, vor fi utilizate pentru a provoca acest tazboi, in acelasi timp cu lupta intre pangermanism si panslavism. O lume sfirsita dupa razboi, nu va interveni in procesul de construcctie al “Noii Rusii” si stabilirea comunismului, care va fi folosit pentru distrugerea celorlalte guverne si slabirea religiilor.

Al doilea razboi mondial, va izbucni profitind de diferentele intre factiunea ultraconservatoare si sionismul politic. Se vor sprijini regimurile europene pentru a termina in dictaturi, care se vor opune democratiilor, provocind o noua convulsie mondiala, al carui fruct cel mai important va fi stabilirea unui stat suveran Israel in Palestina, ceea ce este reclamat din timpuri inmemoriale de comunitatile evreiesti. Acest nou razboi, trebuie sa permita consolidarea unei Internationale Comuniste destul de puternice pentru a se opune factiunii crestine occidentale.

Al treilea si definitiv razboi mondial, va izbucni plecind de la infruntarile intre sionistii politici si conducatorii musulmani. Acest conflict de o asemenea forma incit Islamul si Sionismul Politic sa se distruga unul pe altul, si de asemeni va obliga alte natiuni, inca odata si mai divizate in aceasta privinta sa intre in lupta pina in punctul de a se termina fizic, mental, moral si economic… Vom elibera pe nihilisti si pe atei, si vom provoca un formidabil cataclism social care in toata oroarea sa va arata clar natiunilor efectul ateismului absolut, origine a comportamentului salbatic si de cea maisingeroasa confuzie. Atunci in toate partile, cetatenii obligati a se apara de minoria mondiala de revolutionari, ii vor extermina pe acesti distrugatori de civilizatie, si multimea, deziluzionata de crestinism, al caror spirite deiste vor fi din acel moment debusolate si ansiosi pentru un ideal, dar fara sa stie unde sa-si faca adoratia, vor primi lumina adevarata, prin manifestarea universala a doctrinei pure a lui “Lucifer” scoasa la vederea publica intr-un sfirsit. Aceasta manifestatie va rezulta din miscarea reactionara generala, care va urma distrugerii crestinismului si ateismului, ambele cucerite si distruse in acelasi timp.”

Inainte de moartea sa in 1972, Giuseppe Mazzini a desemnat ca succesor pe liderul revolutionar Adrian Lemmy, care s-a ocupat ulterior de finantarea lui Lenin, Trotsky si ulterior a lui Stalin de catre familia Rotschild.

In 1880, sint organizate o serie de pogromuri in Rusia, dar si in Plolonia, Bulgaria si Romania, care avind ca rezultat moartea a mii de evrei, a cauzat o puternica emigratie de evrei, in jur de 2 milioane fugind in special in New York, dar si in Chicago, Filadelfia, Boston si Los Angeles. Ratiunea acestor pogromuri, era aceea de a crea o baza evreiasca in Statele Unite, care urma a fi educata in scopul votarii democratilor.

In 1886, banca franceza Rotschild Freres, obtine o mare cantitate de cimpuri petrolifere in Rusia, si formeaza Caspian and Black Sea Petroleum Company, al doilea mare producator mondial de petrol dupa Standard Oil.

Un an mai tirziu, in 1887, familia Rotschild obtine fuziunea minelor de diamante Kimberly, in Africa de Sud, dupa care devine actionara majoritara a acestei companii, a companiei De Beers si a minelor de pietre pretioase din Africa si India. Spre sfirsitul secolului XVIII cumpara agentia de stiri Reuters.

In 1907, Jacob Schijj, avertizeaza: “Cu exceptia faptului de a avea o banca centrala, cu controlul adecvat al creditului, aceasta tara va suferi cele mai severe si de durata crize de panica financiara” La scurta vreme dupa aceasta declaratie, America s-a trezit in una din tipicele crize financiare dupa o tehnologie Rotschild, care ca de obicei au ruinat viata a mii de persoane.

In 1913, se incheie insa ultima faza pregatitoare pentru punerea in aplicare a planurilor lui Albert Pike privind cele trei razboaie mondiale, si pregatirea instaurarii intr-un sfirsit al guvernului mondial. Astfel, pe 23 decembrie 1913, profitind de bulversatia de dinaintea Craciunului, Familia Rotschild obtine aprobarea in Congres de data asta pe o perioada indefinita, a celei de a treia Banca Centrala a Statelor Unite, sub numele de Rezerva Federala, proprietate exclusiva a familiei Rotschild, in speta Morgan, Varburg, Rockefeler.

Rezerva Federala, e o entitate privata, nu e nici federala si nu are nici o rezerva. Cistigurile ei anuale sint estimate in actualitate la 150 de miliartde de dolari, si niciodata in istoria sa nu si-a publicat conturile.

La vremea aprobarii ei in Congres, congresistul Charles Lindberg afirma:

“Aceasta lege stabileste cel mai gigantic trust de pe Pamint. Cind presedintele va semna aceasta lege, guvernul invizibil al puterii monetare va fi legalizat…. Cea mai mare crima a tuturor timpurilor, va fi comisa prin aceasta lege a bancii si a monedei.”

O spunea Lindberg, domnule Cristian Paun. Un congresist al Americii acelor vremuri. Nu o spun eu.

Dumneata vii acum si ne “vinzi” o teorie cel putin hilara:

“Multe dintre aceste instituţii sunt considerate în mod greşit a fi private sau semi-private. În realitate, toate aceste bănci centrale sunt instituţii publice pentru că prin legea dată de stat au primit monopol şi drept legal de unic emitent de monedă. Toţi cei care încearcă să acrediteze ideea că politica monetară este privată pentru că proprietarii Rezervei Federale din SUA sunt privaţi se înşeală amarnic.”

Nu stiu eu domnule Paun, cine “se inseala amarnic” sau “cine NE inseala amarnic”. Dumneata pari o persoana de “buna credinta”. O slujba “onorabila”, o viata la fel, gravitind in jurul “minunii dumnezeiesti” care a cazut pe capul romanilor cu “fondurile astea europene”…

Iar cind mai vii si cu “redistributia arbitrara a veniturilor între membrii societăţii”… de catre “interventiile monetariste” care… nu-i asa? ca o culme a nesimtirii, isi permit sa ignore regula de aur a egalitarismului… “Curat murdar nene Iancule…”

Exista insa citeva idei cu adevarat valoroase (in special in celelelte articole publicate de dumneata si reunite in

http://cristianpaun.finantare.ro/

M-ar fi bucurat sa pot purta cu dumneata o discutie mai serioasa si mai ales mai constructiva pe acele “idei”, sau altele si nu pe “abureala” asta propagandistica pe care ne-o propui legat de “bancile centrale”

Idei cum ar fi “Proiectul PHOENIX si fondurile europene” spre exemplu, sau “dezvoltarea unei agriculturi de subzistenta fara mediere guvernamentala in Romania prin finantare europana directa”

(Rid si curcile, nu-i asa?)

Cu deosebit respect totusi

Cristian Adrian Butusina

	Inca mai surprinde ideea de “Al Treilea Razboi Mondial”? Situatia era evidenta in mod deschis, pe fata, deja inca din 2001. Restul … urma sa fie doar o chestiune de timp. O simpla succesiune de detalii de rutina. Am...
	“TRAIM IN ROMANIA SI ASTA NE OCUPA INCA TOT TIMPUL” (scrisoare deschisa adresata lucratorilor Antenei 3 si audientei sale) Daca in antichitate sclavii erau mentinuti in starea lor de dependenta totala prin...
	DES-TICALOSIREA SISTEMULUI TICALOSIT E INUTILA CACI SISTEMUL SE VA TICALOSI LA LOC Traian Basescu a lasat deja Romaniei o mostenire de o valoare extraordinara, incomensurabila. Nu este vorba nici de conturi in valuta ca presupusele conturi...

Filed under: Gandeste, Proiectul Phoenix | buna credinta, Guvern, moneda, phoenix, proiect, valoare|2 Comments

Pensii si salarii: ce inteleg si ce nu

Adevarata problema a salariilor si pensiilor speciale este ca sunt exagerat de mari fata de cele ale restului populatiei. Legile speciale nu sunt neaparat nesimtite, ci lacome.

Legile unitare ale salariilor si pensiilor au avut, atunci cand au fost promovate de guvernul Romaniei, sub imboldul Fondului Monetar International, cateva obiective clare: sa faca ordine intr-un sistem stufos, dominat de exceptii, sa ofere o varianta predictibila pentru bugetul de stat, in privinta viitoarelor cheltuieli bugetare cu salariile si pensiile, si sa reduca aceste cheltuieli.

In ceea ce priveste pensiile, legea isi propune sa ia o serie de masuri de crestere a bazei de contributii si a perioadei de contributie.

In salariile si pensiile din Romania s-au strecurat, de-a lungul timpului, ca niste paraziti intr-un aparat de radio, nenumarate exceptii. Iata cateva: sporuri multe si ciudate, pensii speciale si nesimtite, calculate sfidand complet regula contributivitatii, legi speciale, alocari bugetare speciale s.a.m.d.

A trecut un an de cand discutam despre legile salarizarii si pensiilor, prima se aplica deja, a doua este in dezbatere parlamentara, si este un bun prilej de a ne intreba: ce am inteles si ce nu am inteles din salarii si pensii?

Am inteles ca legea salarizarii unitare nu va avea ca efect reducerea substantiala a cheltuielilor cu salarizarea personalului bugetar. Premierul Boc a anuntat ca, in anul 2009, au scazut cheltuielile cu salariile cu 16% in comparatie cu anul 2008.

Legea salarizarii se aplica de la inceputul anului, dar reducerea salariilor semnalata de unii bugetari s-a datorat unor greseli de calcul, erori care au fost sau vor fi remediate.

De asemenea, am inteles ca o serie de categorii de bugetari, in special magistratii, si-au rezolvat problema sporurilor, care in viziunea guvernului ar fi trebuit reduse, foarte simplu: au facut un protest de o luna si au obtinut ca sporurile sa fie incluse in noile salarii.

Nu inteleg daca si profesorii, medicii sau alti functionari publici au reusit si ei sa-si includa in salariu sporurile. Si, evident, n-am mai inteles de ce a fost nevoie de atat zgomot in privinta sporurilor exotice si salariilor nesimtite daca noua salarizare, pur si simplu, le preia pe marea majoritate si le inglobeaza in salariu, adica le “legalizeaza”.

Am inteles ca nivelurile de salarizare nu au schimbat nimic din ierarhia deja stabilita. Primii sunt tot magistratii, serviciile speciale, politia, militarii, parlamentarii.

Medicii, profesorii, functionarii din administratia centrala si locala au ramas la locurile lor, adica in coada listei. Nu sunt sigur ca noua lege a salarizarii va reusi sa faca o aplatizare in timp intre salariile cele mai mari si cele mai mici, asa cum s-a spus la momentul promovarii ei.

Practic, legea salarizarii unitare a constatat o stare de fapt si a perpetuat-o, fara a schimba nimic din prioritati sau fara a face economii.

De aceea, este foarte posibil ca guvernul, acum si in urmatorii ani, sa fie nevoit sa treaca la disponibilizari in sectorul bugetar, pentru a putea reduce deficitul bugetar pana la 3% din PIB, in anul 2012.

In ceea ce priveste pensiile, am inteles ca salariile si pensiile militare, ale politistilor, angajatilor din serviciile speciale au o metodologie speciala.

Soldele se incaseaza fara a se plati contributiile sociale aferente catre fondul de pensii, iar pensiile se platesc direct din bugetul Ministerului Apararii, fara a mai trece prin bugetul asigurarilor sociale. O metoda netransparenta, dar care este, spun specialistii, in concordanta cu legislatia din tarile NATO.

Nu am inteles care au fost motivele pentru care inainte de legea pensiilor au fost considerate pensii nesimtite sau speciale, cand de fapt aflam acum ca sunt in spiritul european.

Am inteles ca pensiile nesimtite nu vor putea fi reduse, pentru ca justitia nu va permite amputarea unui drept castigat. Este, insa, de neinteles care au fost motivele pentru care premierul Emil Boc, de altfel jurist de profesie, a sustinut ca va putea reduce sporurile si pensiile nesimtite.

De asemenea, nu inteleg daca viitoarea lege prevede ca pe viitor sa fie taiate sau recalculate aberatiile care au permis ca unii sa iasa la pensie cu 80% din veniturile obtinute in ultima luna.

Atentie! Venituri, si nu salarii, si, in felul acesta, s-au ingramadit in ultima luna sporuri, prime, beneficii, astfel incat sa se ajunga la pensii cat mai mari. Nu inteleg daca nu ne vom trezi si in viitoarea legislatie cu astfel de prevederi “speciale”.

Nu inteleg daca si in urmatorii ani salariile le vor permite magistratilor sa aiba o pensie, in medie, de 8.000 lei. Pentru ca este o problema de salariu mai inainte de a fi una de pensie. (Ne putem imagina ce salarii au magistratii daca au pensii atat de mari).

Nu inteleg, de asemenea, daca militarii vor plati totusi contributii sociale. Pot intelegeargumentele militarilor si ale magistratilor, atunci cand justifica veniturile mari pe care le obtin. Militarii spun ca au o cariera care ii face ca 24 de ore din 24 sa fie sub drapelul tarii, la datorie, iar magistratii afirma ca sunt o putere in stat si trebuie sa fie platiti ca atare.

Nu pot intelege, insa, diferentele salariale enorme care s-au format intre militari, magistrati, oamenii din servicii speciale, politisti, pe de o parte, si profesori, medici sau functionari, pe de alta parte. Sa exemplificam: o persoana care are stagiu de cotizare complet si varsta de pensionare are o pensie de 1.000 de lei.

Un militar are 3.000 lei si peste, iar un magistrat 8.000 lei. Aici nu mai este privilegiu, este nesimtire. Inteleg ca de fapt adevarata problema nu este legislatia speciala, in principiu armonizata cu prevederile europene, ci nivelul imens al salariilor, perpetuat in pensii, pe care l-au obtinut magistratii, militarii sau serviciile secrete.

Nu inteleg, de asemenea, cum pensiile speciale pot fi de doua sau trei ori mai mari decat salariul mediu din economie.

Asa cum nu inteleg de ce sunt mai speciali militarii decat medicii, care au grija de sanatatea lor, decat profesorii, care le educa copiii, decat angajatii din industria textila, care le fabrica imbracamintea, decat cei din industria auto, care le asigura mijloacele de transport, decat cei din industria alimentara, care le asigura hrana, tot un bun de siguranta nationala.

Militarii se apara, spunand ca juramantul pe care il depun ii fac mai speciali, pentru ca jura sa-si sacrifice viata pentru tara.

Perfect adevarat, dar sa nu uitam de privilegii, de un loc caldut intr-un birou, de unde la 45 de ani pot obtine o pensie mai mare decat salariul multor angajati care lucreaza 10-12 ore pe zi in conditii de stress similare.

Sunt decenii bune de cand militarii romani nu au mai fost angrenati in razboaie (cu exceptia celor care s-au oferit voluntari sa participe la actiunile militare ale NATO), iar daca acest lucru ar fi sa se intample, in bataia pustilor si a tunurilor ar fi convocati, cu siguranta, si ceilalti cetateni ai tarii, civilii.

Un militar pensionar, la 45 de ani, cu o pensie lunara de 4.000 de lei, de exemplu, poate obtine un imprumut bancar pentru a se retrage, linistit, intr-o vila la marginea zgomotosului oras.

Cati dintre civilii care au aceasta varsta isi pot permite acest lucru, nemaipunand la socoteala faptul ca ei au in fata perspectiva a inca 20 de ani de munca pana la obtinerea unei pensii, poate cel mult la jumatate. Din toate acestea inteleg, totusi, ceva: ca lacomia nu are scoala si nici nu tine seama de profesie.

Cu cat este mai mare puterea in stat, cu atat mai mare este si lacomia. Iar legile salarizarii si pensiilor nu-i aduc in normalitate pe cei care si-au castigat drepturi mult prea mari pentru media din Romania.

Constantin Rudnitchi
sursa: bloombiz.ro

	La vremuri noi, tot ei Legea privind sistemul unitar de pensii publice nu se anunta deloc atat unitara pe cat o arata chiar titulatura ei si pe cat o promiteau initiatorii. Scapa...
	BM: Sustenabilitatea restructurării sistemului de pensii e pusă în pericol de promisiuni de majorare Restructurarea sistemului de pensii din România se încadrează în reformele care au avut succes, dar sustenabilitatea acestui proces este pusă în...
	Magistratii si-au marit salariile neconstitutional Curtea Constitutionala a decis ca exista un conflict juridic constitutional intre puterea judecatoreasca, Parlament si Guvern, referindu-se la sporurile...

Filed under: Analize | exprima, impozit, intelege, pensie, privilegiu, special|2 Comments

Decalajele dintre România şi ţările din Europa Centrală vor creşte

O ştire care ar fi meritat o dezbatere serioasă a trecut aproape neobservată în ultimele zile: fostul negociator-şef al României cu Uniunea Europeană, profesorul Vasile Puşcaş, a declarat la Cluj, pentru Agerpres, că Polonia, Republica Cehă şi Slovacia au primit împreună un miliard de euro în plus faţă de fondurile structurale pe care le-au atras până acum. Şi ce ne priveşte asta pe noi? - vă veţi întreba. Ne priveşte, fiindcă cele trei ţări primesc de fapt un premiu din banii pe care alte state membre, precum România, nu îi folosesc. Cel mai mare pericol, atrăgea atenţia Vasile Puşcaş, este ca în exerciţiul bugetar 2014-2020, care se negociază acum, să scadă finanţarea acordată României. Absolut normal. Banii merg la aceia care îşi fac temele.

Iarăşi veţi spune: pagubă-n ciuperci! Ne iau nişte bani fictivi, pe care oricum nu eram în stare să-i atragem, deci, până la urmă, nu pierdem nimic. Cel mult câştigăm experienţă - vorba ministrului Radu Berceanu la înmormântarea autostrăzii Comarnic-Braşov. Iarăşi fals. Fiindcă statele menţionate chiar vor folosi aceşti bani în perioada următoare şi decalajele dintre România şi ţările din Europa Centrală vor creşte, în loc să se reducă. Nu la asta ne-am aşteptat atunci când am aderat la Uniunea Europeană, dar asta se întâmplă. Şi bineînţeles, nu din cauza Europei. Ci a sistemului politic şi administrativ românesc.

Un faliment de stat poate arăta în multe feluri. Aşa cum am văzut în aceste zile, inclusiv prin oameni trimişi în comă de microbii din spitale. În ultimii 20 de ani, statul român nu a reuşit să construiască de la zero nici măcar un spital important. A eşuat în a se lega printr-o autostradă de Vestul Europei. Şi-a pierdut flota, şi-a distrus infrastructura turistică, şi-a lăsat în paragină căile ferate. Am ajuns să importăm 70 la sută din produsele alimentare, când am fi putut să ne hrănim doar de pe urma agriculturii a trei judeţe. Zilele trecute, acelaşi stat român le impunea ţăranilor din pieţe case de marcat, dând, dacă mai era nevoie, imaginea rupturii sale totale de realităţi. Bineînţeles că orice activitate comercială trebuie fiscalizată, doar că România nu are o reţea de desfacere pentru micii producători agricoli, ca peste tot în Europa civilizată. Şi asta se putea face tot cu bani europeni!

Nu mai avem nicio şansă, veţi spune. Ba avem. Grecia a intrat în faliment financiar. De ce nu şi-ar declara România falimentul administrativ, cerând Uniunii Europene nu bani, ci guvernanţi? Circula pe vremuri un banc cum că ar fi bine dacă am declara război Statelor Unite, care ne-ar învinge şi ne-ar declara al 51-lea stat. De ce nu am transforma bancul în realitate? Doar suntem o ţară tristă, plină de umor.

De ce n-am cere Uniunii Europene nu bani, ci guvernanţi?

Ovidiu Nahoi
sursa: adevarul.ro

	Germania câştigă cel mai mult din fondurile europene acordate Estului Fondurile de coeziune au intrat recent în atenţia opiniei publice după ce Comisia Europeană a propus ca Ungaria să fie pedepsită pentru nerespectarea...
	Cei care îngroapă România România riscă să rateze marele obiectiv cu care a aderat la UE. Afirmaţiile comisarului Dacian Cioloş, din interviul pe care ziarul „Adevărul"...
	Europa este a nemților: Acum vor să schimbe legile europene A dictat Greciei ce reforme să ia și a propus un organism care să restrângă suveranitatea acestui stat. Acum vrea chiar mai mult. Germania încearcă...

Filed under: Puncte de vedere | decalaj, experienta, finantare, Gandeste, ministru|2 Comments

Global Bank Conspiracy

The IMF has proposed levying two global taxes on the worlds banks to make sure the banks dont get us into trouble again. If that sounds dubious that’s because it is, in reality what is being proposed, and has been falling into place for some time, is the framework for an unelected global authority with powers above and beyond those of sovereign governments.

sursa: RTAmerica

	IMF’s Global Taxes Can Only Be Enforced Through Global Government As you will have no doubt read in the headlines today, the IMF has proposed levying two “global” taxes on the world’s banks to make sure those...
	Bankers in favour of paying global fee Some of the world’s most prominent bankers have come out in favour of a global bank wind-down fund, a concession from the industry after weeks of fighting...
	G20 will seek new international framework for global financial regulation Union leaders from the UK and overseas have put forward a global five-point plan they want G20 leaders to adopt as a way of tackling the economic crisis. The...

Filed under: Globalizare | authority, conspiracy, global bank, sovereign|1 Comment

Cum si de ce au aparut bancile centrale?

Aş începe răspunsul la această întrebare cu următorul citat: “Acela care va controla volumul banilor în orice ţară va fi stăpânul legilor şi al comerţului” (James Abraham Garfield, al douăzecilea preşedinte al SUA şi al doilea preşedinte care a murit asasinat în 1881 şi care a avut al doilea cel mai scurt mandat ca preşedinte de doar 6 luni şi cincisprezece zile).

Actuala criză, precum şi cele de până acum, ridică tot mai serios întrebarea dacă nu cumva prezenţa băncilor centrale în inima sistemelor economice capitaliste reprezintă problema reală a funcţionării pieţei libere. Politica monetară, adesea creditată cu mult prea multe virtuţi, s-a dovedit insuficientă şi inadecvată rezolvărilor problemelor din economia reală. Ideea de bani ieftini şi nelimitaţi introduşi în sistemul economic a creat mai multe probleme pieţei libere decât a rezolvat.

Oare de ce au apărut băncile centrale şi ce rol le-a fost atribuit iniţial şi ce rol au ele în prezent? Prima bancă centrală a fost creată în 1668 în Suedia - Riksbank având un rol fundamental în finanţarea Marelui Război Nordic (1700 - 1721) dus de această ţară (condusă la acel moment de Charles al-XII-lea) împotriva unei coaliţii formată din Rusia, Danemarca-Norvegia şi Saxonia-Polonia-Lituania.

La scurt timp după crearea acestei bănci, apare o nouă bancă centrală - Banca Angliei (1694), în mijlocul Războiului de Nouă Ani (1688-1697) când, în urma Bătăliei de la Bévéziers din 1690, flota engleză condusă de amiralul Torrington este învinsă de flota franceză condusă de amiralul Tourville care a reuşit să scufunde şi să captureze 15 nave engleze. Rămas fără flotă, regele Angliei William al-III-lea şi Regina Maria a II-a au fost de acord cu crearea unei instituţii “private” care în numai 12 zile a obţinut suma de 1,2 milioane lire sterline din care jumătate au fost cheltuiţi pentru o nouă flotă engleză.

Istoria Rezervelor Federale din SUA e de dată ceva mai recentă. Iniţial, crearea unei bănci centrale în SUA a fost privită cu multă reticenţă pentru că exista suspiciunea că se dorea ca Marea Britanie să aibă un control asupra politicii monetare. Prima încercare de a centraliza politica monetară în SUA este considerată Bank of North America în 1781 (lichidată în 2008 în urma crizei subrime din SUA). Această încercare a fost înlocuită de First Bank of the United States, creată după modelul Băncii Angliei şi recunoscută de Congres în 1791, derulând operaţiuni de bancă centrală până în 1811. Bank of North America, First Bank of United States şi Bank of New York au creat bursa New York Stock Exchange în 1792 (iniţial plecată de la o încăpere închiriată cu 200 de dolari pe lună a ajuns în 2008 la o capitalizare totală de 28,5 trilioane de dolari). First Bank of the United States a finanţat o bună parte a cheltuielilor Războiului de Independenţă din SUA (1776 - 1783) şi a fost înlocuită de o copie a sa cu filiale în toate statele - Second Bank of the United States (1816 - 1836), pentru a finanţa urmările Războiului din 1812, după ce cinci ani SUA a funcţionat fără bancă centrală. Începând cu 1836 până în 1862 în SUA a fost o perioadă fără bancă centrală (free banking). În această perioadă preţul aurului şi argintului a fost foarte stabilă. Perioada a început cu înregistrarea a 712 bănci care trebuiau să îndeplinească nişte cerinţe legale impuse de Michigan Act (1837). Jumătate din aceste bănci au dat faliment pentru că nu au mai fost capabile să îşi onoreze plăţile către clienţi. Este perioada caracterizată printr-o durată foarte mică de viaţă a unei bănci (comparativ cu perioada modernă). Perioada a încetat în 1863 când, pentru a finanţa Războiul Civil, politica monetară este din nou centralizată prin obligarea băncilor comerciale să se transforme în bănci naţionale care să accepte o singură bancnotă emisă de Comptroller of the Currency şi să cumpere titluri de stat ale Trezoreriei Statului (pentru acoperirea cheltuielilor de război). În 1913 este creată Rezerva Federală în scopul temperării panicii monetare generate de Primul Război Mondial şi de finanţarea cheltuielilor cu acesta.

Banca Regală a Prusiei a fost fondată între 1765 şi 1875, oferind un important sprijin financiar statului în timpul Războiului de 7 ani (1755 - 1763). Banca Centrală a Franţei (Banque de France) a fost creată de Napoleon Bonaparte în 1800 pentru a finanţa războaiele napoleonice. Tot ca o consecinţă directă a acestor războaie duse de Napoleon în Europa între 1792 şi 1815 au apărut şi alte bănci centrale: Banca Finlandei (1811), Banca Olandei (1814), Banca Austriei (1816), Banca Norvegiei (1816), Banca Danemarcei (1818). Banca Portugaliei a apărut ca urmare a Războiului Civil (1846 - 1847) pentru a oferi sprijin financiar statului pentru soluţionarea conflictului.

Crearea Băncii Naţionale a României s-a făcut în anul 1880 după Războiul de Independenţă (1877 - 1878). În acea perioadă, România a acumulat deficite publice masive generate de război (în 1878 acest deficit totaliza 8.828.844 lei). Deficitul comercial extern a crescut şi el semnificativ pe fondul prăbuşirii exporturilor româneşti de cereale (în 1877 era de 194.467.899, în 1878 era de 89.540.575). Invadată de rublele de argint ruseşti, România s-a temut şi de pericolul unei invazii a rublelor de hârtie. Încrederea în rubla rusească era ştirbită şi de suspiciunea că argintul din aliajul său nu era unul corespunzător. Înfiinţarea unei bănci de emisiune şi de scont - Banca Naţională a României s-a făcut în acest context, statul beneficiind direct acoperirea cheltuielilor de război prin retragerea biletelor ipotecare emise în acest scop în 1878. Tipărirea monedei de 5 lei de argint de către banca de emisiune nou înfiinţată s-a făcut cu un discount suficient de mare pentru a acoperi o bună parte din deficitul public generat de război (iniţial aceste cheltuieli s-au acoperit prin credite ipotecare garantate cu proprietăţile statului pentru suma de 1.350.000 lei şi bonuri de tezaur în valoare de 9.000.000 lei). După crearea sa Banca Naţională a trecut la expandarea masei monetară, creditele acordate de bancă ajungând de la 66 milioane lei în 1891 la 1073 milioane lei în 1914 (se pare că am învăţat repede lecţia).

Multe dintre aceste instituţii sunt considerate în mod greşit a fi private sau semi-private. În realitate, toate aceste bănci centrale sunt instituţii publice pentru că prin legea dată de stat au primit monopol şi drept legal de unic emitent de monedă. Toţi cei care încearcă să acrediteze ideea că politica monetară este privată pentru că proprietarii Rezervei Federale din SUA sunt privaţi se înşeală amarnic.

Acum cred că este mult mai clar de ce au apărut toate aceste instituţii publice şi ce rol au jucat ele în istorie. Băncile centrale trebuie asociate războaielor duse de către state şi acoperirii inflaţioniste a cheltuielilor generate de acestea (unei familii căreia îi mureau rude în război era destul de greu să o convingi să plătească taxe mai mari sau să doneze din veniturile sale şi aşa mici pentru acoperirea cheltuielilor de război). Băncile centrale au acţionat întotdeauna ca un simplu agent fiscal în perioadă de conflict sau criză, emiţând suficientă monedă pentru a finanţa războaie. Inflaţia, mult mai puţin vizibilă de către contribuabili, a acţionat ca un impozit mult mai uşor de colectat şi mai uşor de justificat. Inflaţia este taxa plătită progresiv care are grad de colectare 100% de către stat (nimeni nu poate scăpa de această taxă, nici măcar economia subterană).

Din păcate, rolul prezent al acestor instituţii nu este departe de cel pentru care au fost create iniţial. Puterea monetară cu care au fost înzestrate de stat le face responsabile de foarte multe lucruri care se întâmplă în momentul de faţă în economia globală. Deşi tindem să credem că statul nu este prezent în economie (şi că trăim un capitalism autentic), prin inflaţia, care acţionează ca taxă, statul ne penalizează în cel mai cinic mod posibil. Mi-e greu să cred că mai putem corecta ceva şi că ne vom putea vreodată să ne întoarcem la capitalismul autentic în care resursele sunt alocate strict pe baza unor criterii obiective. Piaţa liberă este tot mai sufocată de intervenţii monetare cu titlu de “soluţii salvatoare”, dar care, în realitate, nu fac decât să redistribuie arbitrar veniturile între membrii societăţii şi să genereze crize tot mai profunde.

sursa: cristianpaun.finantare.ro

	FMI: Relansarea economică mondială este în pericol, dacă nu este menţinută colaborarea Relansarea mondială este ''în pericol'', dacă nu este menţinut ''spiritul de cooperare'' între principalele puteri economice ale planetei, a declarat...
	Cum scapam de criza? Taiem bancile in bucati Divizarea bancilor ar putea fi singura solutie pentru revitalizarea sistemului financiar mondial, crede guvernatorul bancii centrale engleze, Mervyn King. Una...
	Bancile centrale au iesit la cumparat aur Cu noul record istoric atins ieri, la foarte mica distanta de 1.200 dolari pe uncie, aurul marcheaza cea mai mare crestere anuala din 1979. Pana acum,...

Filed under: General | banca, capitalism, finante, institutie, presedinte|No Comments

“România niciodată nu-i pregătită pentru nimic”

Perspectivele pentru aderarea la zona euro s-au schimbat odată cu criza din Grecia, datorită căreia România va adopta mai târziu moneda unică europeană, nu înainte de a îndeplini reformele pe termen mediu, a declarat, vineri, Theodor Stolojan, membru în Parlamentul European.

“Cei care doresc să trecem mai târziu la euro vor fi fericiţi, pentru că datorită Greciei vom trece mai târziu la euro. Perspectivele pentru aderarea la zona euro s-au schimbat, iar dacă România nu va dovedi că are capacitatea de a îndeplini criteriile pe termen mediu nu vom trece la euro”, a declarat Stolojan în cadrul conferinţei “Privind spre viitor: România şi strategia Europa 2020″.

România ar trebui să adopte moneda unică europeană de la 1 ianuarie 2015, dar în ultima perioadă mai mulţi oficiali români şi străini au menţionat posibilitatea întârzierii calendarului pentru aderarea la zona euro.

Oficialul Parlamentului European nu a dat niciun termen pentru orizontul de timp în care România ar putea să adopte euro.

“România niciodată nu-i pregătită pentru nimic din punct de vedere al reformelor. Niciodată nu vom fi pregătiţi pentru euro dacă nu ne propunem. Euro înseamnă disciplină, concentrare pe lucrurile reale, productivitate şi competitivitate”, a continuat Stolojan.

În vizita la Bucureşti din luna martie, directorul general al FMI, Dominique Strauss-Kahn, a declarat că România ar putea adopta moneda euro mai târziu decât şi-a programat, în anul 2015, dar trebuie să îşi consolideze politicile monetare şi financiare pentru a intra pe “drumul cel bun”. Anterior, el afirma într-un interviu acordat Pro Tv că ar fi chiar mai bine dacă adoptarea euro de către România va avea loc cu un an sau poate doi întârziere faţă de program.

Şi guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, a declarat săptămâna trecută că aderarea la zona euro cu o întârziere de 1-2 ani este mai puţin importantă decât faptul că România trebuie să fie pregătită pentru a adopta euro, dar banca centrală insistă pentru calendarul 2014-2015.

sursa: capital.ro

	Grecia - bolnavul Europei Aşadar, şi după experienţa grecească, dorinţa unora ca România să intre mai rapid în zona euro, prin relaxarea condiţiilor solicitate, e...
	Aderarea Romaniei la euro in 2015: cand interesul personal poarta fesul public Din declaratiile recente ale decidentilor si din programul anual de convergenta, se pare ca Romania insista sa adopte euro in 2015. In aceste conditii,...
	România ar putea rata trecerea la euro Decât să trecem la euro fără să fim pregătiţi, mai bine mai aşteptăm un an sau doi, este de părere guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Exemplul...

Filed under: Politica | 2015, calendar, euro, Grecia, schimb|No Comments

Rol decorativ pentru fondurile de pensii

Abandonarea completă a sistemului de pensii prin repartiţie şi trecerea la sistemul prin capitalizare, dublată de asumarea de către stat a “datoriei publice” către actualii pensionari, ar reprezenta adevărata reformă a pensiilor din România. Cunoaşteţi pe cineva care să fie mulţumit de sistemul de pensii actual? Este posibil să existe şi câţiva privilegiaţi, însă majoritatea românilor sunt revoltaţi de modul cum sunt trataţi după ce au cotizat decenii la rând, fiind convinşi că vor avea astfel un venit decent la bătrâneţe. Dezamăgirea şi revolta sunt de înţeles, dar ele sunt inevitabile într-un sistem de pensii prin repartiţie, cum este cel actual. Motivul este că sistemele prin repartiţie fac promisiuni pe care, în cele din urmă, nu le pot ţine. Soluţia este trecerea totală (nu doar parţială) la sistemele prin capitalizare.

Modelul lui Bismarck

În sistemele prin repartiţie, cotizaţiile celor activi nu sunt „puse de-o parte” în vederea investirii, ci sunt cheltuite imediat pentru plata pensiilor din perioada curentă. Cotizanţii îşi dau seama prea târziu că pensia lor nu este în funcţie de cotizaţiile pe care le-au plătit ei în tinereţe ci în funcţie de cotizaţiile pe care sunt dispuşi să le plătească activii de azi. Desigur, un astfel de sistem este viabil atunci când există mulţi activi-cotizanţi şi puţini pensionari-beneficiari. Aceasta a fost situaţia când asemenea sisteme au fost instaurate la sfârşitul secolului al XIX-lea, după modelul realizat de Cancelarul Bismarck. Scopul său era, printre altele, de-a obţine „fidelitatea” (de fapt, dependenţa) tuturor cetăţenilor faţă de Imperiul German, recent creat. Vârsta legală de pensionare - 65 de ani - a fost stabilită astfel încât suma cotizaţiilor activilor să fie egală cu suma pensiilor plătite vârstnicilor din aceeaşi perioadă.

Reducerea duratei de cotizare

Între timp, durata de cotizare s-a redus, ca urmare a prelungirii studiilor cu aproape 10 ani, dar şi prin pensionarea anticipată sau chiar reducerea vârstei legale de pensionare pentru anumite profesii. De asemenea, faţă de secolul XIX, speranţa de viaţă a crescut cu peste 10 ani. În mod logic, dacă se cotizează cu 10 ani mai puţin şi se aşteaptă beneficii pentru o perioadă mai lungă cu 10 ani, rezultatul nu poate fi decât un dezechilibru. Rezolvarea lui presupune măsuri obligatorii, dar impopulare: creşterea cotizaţiilor, mărirea vârstei de pensionare şi/sau reducerea pensiilor. Creşterea cotizaţiilor nu poate continua la nesfârşit deoarece acestea au atins deja limita suportabilului: în cazul României, 29% din salariul brut, cumulat pentru angajat şi angajator. Acest nivel ridicat constituie unul din factorii care determină munca la negru, cu toate dezavantajele implicate pentru angajaţi, pentru angajatori şi chiar pentru sistemul actual de pensii. Stabilirea vârstei de pensionare prin lege pune o serie de probleme de principiu sau practice: Cine este în drept să decidă până la ce vârstă poate să lucreze un cetăţean? Autorităţile sau lucrătorul în acord cu angajatorul? Este normal să fie aceeaşi vârstă legală de pensionare pentru toţi, inclusiv pentru cei care lucrează în medii riscante sau toxice? Adaptarea vârstei legale de pensionare la fiecare categorie socio-profesională nu va genera alte nedreptăţi sub forma privilegiilor şi abuzurilor? Stabilirea prin lege a vârstei sau vârstelor de pensionare transformă o problemă privată într-o problemă publică şi generează conflicte care ameninţă solidaritatea naţională şi pacea socială.

Înlocuirea sistemului prin repartiţie

Pentru a evita dezbaterile pe această temă, politicienii din multe ţări aflate în situaţii similare au amânat cât au putut reformele, negând existenţa problemei sau îngropând-o în rapoarte şi analize. Într-adevăr, sistemele de pensii prin repartiţie se confruntă cu aceleaşi probleme şi în ţări mult mai dezvoltate decât România (Franţa şi SUA îmi sunt mai familiare). Prin urmare, problema nu este una care să ţină de nivelul de dezvoltare economică. Sistemele de pensii prin repartiţie au o problemă structurală. Ele nu pot fi ameliorate în mod durabil, ele trebuie înlocuite.

Soluţia: sistemele prin capitalizare

În sistemele prin capitalizare, cotizaţiile celor activi sunt investite într-un fond de pensii, adică în titluri financiare (acţiuni şi obligaţiuni) cotate la bursă. Cotizantul este proprietarul fondului astfel economisit şi investit iar pensia sa va depinde de cotizaţiile vărsate şi de evoluţia bursieră. El poate fi informat chiar zilnic cu privire la valoarea fondului economisit până în acel moment şi să primească o estimare a pensiei viitoare. Desigur, puţini cotizanţi au cunoştinţele necesare unor investiţii bursiere. Rolul selectării acţiunilor este asumat de societăţile de administrare a fondurilor de pensii. Acestea pot propune una sau mai multe variante de gestiune, mai „dinamice” (cu mai multe acţiuni) sau mai „stabile” (cu mai multe obligaţiuni). Indiferent de varianta aleasă, rezultatul este o pensie mult mai mare la aceeaşi contribuţie plătită.

Reputaţia administratorilor fondurilor

Pentru a minimiza riscul de fraude, titlurile sunt „păstrate” nu de către administratori ci către alte firme (instituţii depozitare), în general bănci. Reputaţia firmelor administratoare de fonduri de pensii, a băncilor depozitare, a auditorilor acestora dar şi seriozitatea autorităţilor de supraveghere şi control sunt esenţiale pentru buna funcţionare a sistemelor de pensii prin capitalizare. Este important să nu se repete experienţe de tip FNI, în care persoane cu un trecut enigmatic să investească resursele oamenilor în acţiuni necotate (adică a căror valoare de piaţă este necunoscută sau contestabilă), sub privirea complezentă a autorităţilor de control, cu complicitatea activă a unor funcţionari sau firme de stat, totul pe fondul naivităţii investitorilor, care „dormeau liniştiţi”, potrivit unui slogan celebru.

Paşi timizi în România

În România contribuţiile la sistemul de pensii de stat (prin repartiţie), denumit „Pilonul I”, sunt de 9,5% pentru angajat şi de 19,5% angajator, ceea ce reprezintă un total de 29% din salariul brut. Reforma în curs prevedea ca din 2008, echivalentul a doar 2% din salariul brut (din cei 9,5%) să fie vărsat către un fond de pensii prin capitalizare, administrat privat, restul de 7,5% + 19,5% fiind plătit în fondul de pensii de stat. Mai mult, numai salariaţii sub 35 de ani sunt „obligaţi” să iasă dintr-un sistem ineficient pentru a putea beneficia de alternativa capitalizării. Cei între 35 şi 45 de ani pot opta pentru sistemul prin capitalizare, însă cei peste 45 de ani sunt „legaţi de glie” în sistemul prin repartiţie. Aceste cotizaţii vor alimenta „Pilonul II” al sistemului de pensii, adică pensiile private obligatorii. Procentul de 2% este mai mult simbolic şi se preconizează că va creşte - încetul cu încetul - până la 6%. Toţi salariaţii au dreptul să contribuie la „Pilonul III”, adică la o pensie privată facultativă. Ea poate fi alimentată (în limita a 15% din venitul brut) de către oricine doreşte să-şi suplimenteze pensia viitoare. Cotizaţiile astfel virate sunt deductibile din venitul impozabil în limita echivalentului în lei a 200 de Euro. Angajatorul poate contribui, la paritate cu angajatul, la alimentarea Pilonului III, această cheltuială fiind deductibilă fiscal.

Succesul sistemului din Chile

Fonduri de pensii administrate privat există în toate ţările dezvoltate, adesea în completarea unui sistem de pensii prin repartiţie, administrat de către stat. Fondurile private sunt deosebit de puternice în ţările anglo-saxone. Totuşi, cea mai radicală reformă a sistemului de pensii a avut loc în Chile. În această ţară, angajaţii care au intrat pe piaţa muncii după 1 Mai 1982 nu mai erau obligaţi să cotizeze în sistemul de pensii prin repartiţie (de stat) ci aveau de ales între mai multe fonduri de pensii prin capitalizare, administrate privat. Lucrătorii care erau deja pe piaţa muncii aveau dreptul să iasă din sistemul prin repartiţie şi să treacă la un fond privat, primind un „bon” în contul cotizaţiilor vărsate până atunci. Rezultatul a fost un succes chiar şi după cele mai exigente standarde: chilienii cotizează mai puţin şi primesc sau vor primi pensii mai mari; economia ţării a înregistrat de atunci încoace cea mai ridicată creştere economică din regiune şi una dintre cele mai ridicate din lume; cotizaţiile au fost investite în bursă, ceea ce a permis privatizarea fostelor întreprinderi de stat în interesul celor care, în trecut, au muncit pentru crearea lor, aceştia din urmă fiind cei care au beneficiat de creşterile cursurilor acţiunilor; Chile este una din destinaţiile favorite ale investiţiilor străine, etc. Rezultatul este o creştere generalizată a nivelului de trai care a întrecut cele mai optimiste aşteptări.

O soluţie pentru sistemul românesc

Comparaţia cu reforma din Chile arată că reforma românească este foarte timidă. Problema cu care se confruntă ţara noastră este finanţarea tranziţiei de la vechiul sistem la cel nou: cei aflaţi acum la pensie sau în pragul pensionării nu pot fi abandonaţi. Această problemă este agravată de raportul subunitar dintre numărul cotizanţilor şi cel al beneficiarilor. Situaţia de acum este rezultatul politicilor demagogice de după 1989, când pensionarea anticipată a fost una dintre „strategiile” preferate de luptă împotriva şomajului. De asemenea, ea este consecinţa amânării acestei reforme până după încheierea marilor privatizări, care ar fi putut finanţa tranziţia la un sistem prin capitalizare, după modelul chilian. Chiar şi acum ar fi posibilă o reformă adevărată a sistemului de pensii prin abandonarea repartiţiei şi trecerea la capitalizare. Soluţia ar presupune calculul obligaţiilor explicite şi implicite asumate de statul român faţă de pensionari şi angajaţi. Acestea ar fi asumate în mod explicit şi recunoscute ca o datorie publică. Rambursarea acesteia, etalată în timp, ar fi realizată de către toţi cetăţenii. „Preţul” plătit de cetăţeni ar fi astfel explicit şi nu mascat, ca acum. El ar fi preţul ieşirii din capcana repartiţiei şi al câştigării autonomiei faţă de stat. În ciuda lui Bismarck…

Radu Nechita

sursa: ecol.ro

	Romania - Argentina 2? In octombrie 2008, Cristina Kirchner (presedinta Argentinei) a furat nationalizat 30 miliarde de dolari din fondurile private de pensii, pentru a salva...
	Balonul pensiilor de stat va exploda Adevarata criza abia urmeaza sa vina, iar numele ei este criza demografica si a pensiilor, sunt de parere specialistii Bancii Mondiale (BM) in raportul...
	BM: Sustenabilitatea restructurării sistemului de pensii e pusă în pericol de promisiuni de majorare Restructurarea sistemului de pensii din România se încadrează în reformele care au avut succes, dar sustenabilitatea acestui proces este pusă în...

Filed under: General, Puncte de vedere | autonomie, Bismarck, pensie, România, sistem|2 Comments

Între fărădelege  şi dictatură

Ideea că avem de ales între absenţa statului de drept şi dictatura lui Băsescu este o diversiune menită să apere sistemul reţelelor de corupţie.

Decizia Curţii Constituţionale de desfiinţare a Agenţiei Naţionale de Integritate este actul oficial de deces al statului de drept în România, dacă admitem, desigur, că ar fi fost vreodată viabil în ultimii 20 de ani. După lovitura primită prin destructurarea reţelei Voicu, sistemul relaţiilor de corupţie a renunţat la orice aparenţe de legalitate şi normalitate democratică şi a ripostat prin intermediul celei mai blindate arme de asalt pe care o are la dispoziţie - CCR -, atacând în inima statului de drept: Constituţia. Declarând neconstituţional dreptul ANI de a verifica incompatibilităţile şi conflictele de interese - raţiunea de a fi a Agenţiei - în cazul persoanelor care ocupă funcţii publice, CCR a plasat, în fapt, corupţia deasupra legii şi în afara Constituţiei. Dreptul de a fura e, de acum, drept divin.

Motivarea dată de CCR, cum că „s-ar crea confuzie între funcţia de anchetă şi cea de judecată” şi că astfel s-ar încălca prezumţia de nevinovăţie şi accesul liber şi egal la Justiţie al mai-marilor ţării (cam acelaşi gen de motivaţie care a fost dată şi în cazul CNSAS, căruia i s-a reproşat în mod absurd că ar fi o justiţie paralelă), dovedeşte că această instituţie, care a fost creată cu scopul de a asigura supremaţia Constituţiei, a ajuns să schimbe sensul legii fundamentale după bunul plac al judecătorilor CCR (şi al Sistemului). În viziunea CCR, Constituţia României nu tolerează nici instituţii destinate identificării turnătorilor Securităţii, nici instituţii destinate combaterii corupţiei. Ar urma, în aceeaşi logică, desfiinţarea DNA de către CCR (solicitată deja de Adrian Năstase) şi nu există nici un motiv de îndoială că CCR se va conforma. Or, o Constituţie care protejează corupţia şi care poate fi interpretată în moduri contradictorii pentru satisfacerea unor interese private este o Constituţie perfect inutilă. În absenţa unei legi fundamentale funcţionale, a unui contract constituţional viabil, ne găsim în stare de suspendare a statului de drept.

Ne prăbuşim în starea naturală hobbesiană în care toată lumea e în război cu toată lumea şi suntem guvernaţi de dreptul celui mai tare. „Cel mai tare” este liber să fure sau să ucidă cu impunitate, este liber să conducă reţele mafiote transfrontaliere, să facă trafic cu tot ce se poate trafica la negru, este liber chiar să spolieze avuţia statului, totul sub umbrela protectoare a aceluiaşi stat.
Cu toate că românii se lovesc la tot pasul de mizeria care decurge din suspendarea domniei legii, forţe impresionante sunt mobilizate în fiecare zi pentru a transmite, prin intermediul mass-media, că această stare de anomie - de domnie a fărădelegii - este nu numai firească, dar şi preferabilă. Avem de ales, ni se spune, între fărădelegea cotidiană şi dictatura actualului preşedinte - noul Ceauşescu, un om însetat de putere care îşi ţese în umbra propriei singurătăţi planurile diabolice de a se înstăpâni peste ţară. Băsescu nu ar dori să modifice Constituţia pentru că aceasta nu funcţionează, ci pentru că ar dori să reducă Parlamentul la rolul de Mare Adunare Naţională supusă propriei voinţe de putere. În faţa acestei dileme cumplite, orice om cu bun-simţ ar alege, ni se spune, fărădelegea.

Desigur, orice om cu bun-simţ ar observa că această dilemă nu există, pentru că nu există o opoziţie reală între o stare de fapt (absenţa statului de drept) şi o ameninţare virtuală (dictatura), un clişeu creat din speculaţii, antipatii şi foarte multe interese. Spectrul dictaturii neoceauşiste a lui Băsescu nu este decât o pastişă, o imitaţie nereuşită de eroism civic ratat, bine strunit şi orientat de sistem.
Pe de altă parte, având în vedere cele de mai sus, s-ar zice că nu există nici un dubiu asupra faptului că prioritatea oricărei modificări a Constituţiei ar trebui să fie resuscitarea statului de drept. Or, proiectul avansat de Guvern este o încropeală stângace, făcută prost şi la repezeală, care nu conţine nici una dintre modificările necesare în Justiţie, în administraţie sau în domeniul fiscalităţii. Pare că PDL a făcut acest proiect în pripă şi fără să ia în seamă raportul comisiei de la Cotroceni, cu un singur scop: să decredibilizeze ideea de reformă constituţională.

CRISTIAN CAMPEANU
sursa: romanialibera.ro

	Război cu justiția română. Ultimul pas pentru disoluția statului de drept Sesizarea secretarului de stat din Ministerul Justiției, Lidia Barac, prin care solicită verificarea judecătorilor de la Tribunalul Vâlcea, care au...
	Disparitia statului de drept roman In acceptiunea obisnuita pe care teoriile sociale si politice o dau statului de drept, una dintre caracteristicile cele mai importante si primordiale ale...
	Adevaratii mafioti ai Romaniei Cine sunt mafiotii pe care nu ii putem niciodata deovedi, dar a caror prezenta o simtim mereu in preajma, a caror putere o simtim zi de zi, a caror bogatie...

Filed under: Politica, Puncte de vedere | CCR, confuzie, Constitutie, drepturi, functie|No Comments

Complicitati si consecinte

Nemultumirile sunt generalizate in Romania anului 2010. Sute de profesori au refuzat sa participe la una din probele de Bacalaureat, ingrijorati de directia gresita in care se indreapta sistemul de Educatie. Subfinantarea cronica valul de disponibilizari ce se anunta in urmatoarele luni, politizarea excesiva a conducerii scolilor si liceelor si nu in ultimul rand controversele generate de Legea Educatiei, au condus la optiunea grevei generale in acest domeniu in care calitatea actului de invatamant continua sa se decredibilizeze accentuat.

Din pacate, greva generala reprezinta singura solutie in fata incompetentei si a iresponsabilitatii celor ce ne conduc. Si de aceasta data, Ministerul Educatiei si Inspectoratele Scolare Judetene au ales calea amenintarilor la adresa unor grevisti “incapabili” sa inteleaga situatia grava in care ne aflam.

Multi dintre profesori au facut astfel pasul inapoi, timorati de perspectiva sumbra a pierderii locului de munca. La randul lor, sindicatele din administratia publica se afla la un pas de greva generala. Si aici nemultumirile sunt cronice. Inutil sa mai discutam despre situatia alarmanta din Sanatate, acolo unde fondurile pentru medicamente compensate si gratuite s-au epuizat dupa nici patru luni, iar numarul paturilor din spitale este redus cu fiecare zi. Exodul medicilor ar trebui sa genereze cosmaruri guvernantilor, responsabililor din Sanatate. Cercetatorii sunt si ei la un pas de iesirea in strada. Institutele de cercetare sunt comasate, desfiintate, concedierile jucand si aici un rol crucial. Minerii nu au alta solutie decat sa protesteze in subteran, ceferistii au fost aruncati ca un balast inutil, in timp ce agricultorii se vad depasiti de situatia economica tot mai grava. Ne-am saturat sa auzim la nesfarsit refrenul cu “nu sunt bani”. Nu sunt, din pacate, nici solutii. Nu exista profesionalism, decenta, responsabilitate din partea Puterii. Presedintele Basescu pare incapabil sa isi depaseasca conditia de politician aflat in slujba propriilor interese. Se afla la al doilea mandat, iar romanii ar trebui sa fie singurii care conteaza. Prefera, insa, sa protejeze in continuare un partid in care coruptia si incompetenta colcaie, doar pentru ca alta varianta prin care sa detina controlul asupra Romaniei nu exista. Sa ramana un lider de partid si nu un veritabil sef de stat. Complicitatea exista, din plin, la varful Puterii, acolo unde nimeni nu pare dispus sa renunte la luptele pentru functii, privilegii, imunitate. Mocirla compromisurilor in care se complac decidentii aduce grave prejudicii unei populatii care se simte tradata, parasita de actuala clasa politica. Discursurile demagogice tin locul masurilor economice. Consultarile dintre Palate reprezinta mostre de discutii inutile, cat timp nimeni nu are nici cea mai vaga intentie de a lua “taurul de coarne”.

Seful statului joaca rolul avocatului celor multi, in timp ce guvernantii merg pe varfuri ca nu cumva liderul suprem sa se supere. Cordonul ombilical intre Basescu si liderii din Modrogan nu poate fi rupt, indiferent cate ramificatii ar avea acesta in zona coruptiei sau a esecurilor ministeriale. Cat timp Puterea, privilegiile conferite de aceasta unesc, clasa politica actuala va continua sa se imparta in “buni” si “rai”. Diferenta este facuta de tabara in care te afli, de conjunctura, de interese. Demisia in corpore a actorilor politici ar reprezenta o solutie. Poate singura…

Iulian Badea

sursa: cronicaromana.ro

	Realitate alarmanta Traim in tara crizei. A crizei generalizate. A crizei din Educatie, Sanatate, Cercetare, Administratie Publica… Criza ne invaluie din toate partile....
	Inflatie de profesori sau cum a ajuns scoala romaneasca la nivelul decadentei morale! MINISTERUL EDUCATIEI, CERCETARII, TINERETULUI SI SPORTULUI -ORDIN - pentru aprobarea Metodologiei privind recunoasterea si echivalarea competentelor...
	Realitatea, imuna in fata iluziilor guvernarii Romania anului 2010. O tara bantuita de o criza ce profita din plin de crasa incompetenta a guvernantilor. Realitatea ne loveste din plin in fiecare zi....

Filed under: Analize | Criza, Gandeste, greva, perspectiva, sindicat|No Comments

Nu ne mai chinuiţi cu ştiri pozitive!

Noi suntem obişnuiţi ca FMI să ne dea ştiri negative. Economia va intra în recesiune…

O ştire a electrocutat jurnalele de ştiri ale ultimelor două zile: conform unei previziuni a Fondului Monetar Internaţional, economia românească va înregistra în 2011 o creştere de 5,1%! Ar fi un record la nivelul Uniunii Europene, creditată pentru anul viitor cu o creştere medie de 1,5%.

Prima reacţie a fost de uluire. Cum să reuşească un asemenea salt o economie despre care spunem că se află pe butuci?! Uluirea devine şi mai mare dacă ne gândim cine-a dus vestea-n sat: nimeni altul decât crudul, insensibilul Fond Monetar Internaţional.

Noi suntem obişnuiţi ca FMI să ne dea ştiri negative. Economia va intra în recesiune… Agenţiile de rating au declasat România… Trebuie să reducem cheltuielile bugetare… Să dăm afară nu ştiu câte mii de angajaţi din sectorul public… Să îngheţăm salariile la stat… Să mărim taxele şi impozitele… Să producem mai mult şi să cheltuim mai puţin… În concluzie: să strângem cureaua, că prea ne-am boierit.

FMI este, probabil, un fel de bau-bau planetar. Populaţiile îl urăsc peste tot, pentru că le aduce măsuri de austeritate. Cum FMI nu candidează la alegeri, îşi permite să fie nepopular, ceea ce guvernele nici nu îndrăznesc să gândească. Aceleaşi guverne apelează însă la bau-baul FMI, pentru că n-au încotro. Trebuie să fie şi cineva responsabil pe lumea asta! Şi e mai uşor să zici: noi nu voiam să dăm oameni afară, dar dacă ne obligă ăştia de la FMI…

Acum, bau-baul fără suflet ne spune că vom creşte anul viitor cât alţii într-un deceniu. Iar noi nu suntem dispuşi să-l credem! Opiniile găzduite azi de „Adevărul”, în pagina 45, sunt mai degrabă reticente. FMI ne dă prima veste bună de la eclipsă încoace şi noi zicem: mda, dar…

Nu ştim cum va evolua economia românească în 2011, dar ştim că datele de mai sus au fost publicate în raportul FMI World Economic Outlook. Şi mai ştim că anul acesta am coborât atât de mult încât ar cam fi loc de crescut.

Concluzia o trage Lucian Anghel, economistul-şef al BCR, citat de „Ziarul Financiar”: „România, când a scăzut, a scăzut mai mult decât regiunea, iar când a crescut, a crescut mult mai mult decât regiunea. Ideal ar fi pentru România să crească încet, dar pe o structură mult mai bună, sustenabil. Ascensiunea economiei ar putea să se bazeze pe o îmbunătăţire a consumului. Şi ar presupune ca în acest an să terminăm corecţiile din sectorul public”.

Dacă-i aşa, atunci să terminăm odată cu ele, chiar dacă operaţia va fi dureroasă!

Grigore Cartianu
sursa: adevarul.ro

	Sindromul “ba pe-a mă-tii” la români Ce se întîmplă acum în politica românească e un fel de comicăreală tip "Stan şi Bran", dar trist jucată, pe seama economiei naţionale. La un...
	Băsescu: Optimismul BNR nu are acoperire, România intră în recesiune Preşedintele Traian Băsescu le-a spus miniştrilor că optimismul Băncii Naţionale a României privind economia nu are acoperire în evoluţiile viitoare,...
	Ce şanse mai are economia-mutant a României Înainte de a intra în UE, România s-a bătut pentru statutul de economie funcţională. Politic, l-a primit şi pentru o perioadă chiar a părut să-l...

Filed under: Puncte de vedere | crestere, economie, FMI, recesiune|No Comments

« Previous Entries||Next Entries »

Archive for Aprilie, 2010

Related Posts:

Related Posts:

Related Posts:

Related Posts:

Related Posts:

Related Posts:

Related Posts:

Related Posts:

Related Posts:

Related Posts:

Related Posts:

Related Posts:

Related Posts:

Related Posts:

Related Posts:

Despre

De Ce Iubesc Romania

Jean le Rond d'Alembert

Mahatma Gandhi

Emma Goldman

George Soros

Dan David

Steve Forbes

Urmarim frecvent

Oameni frumosi

Blogroll

Vizitatori

Meta

Pagini

Categorii

Postari recente

Comentarii recente