Archive for Septembrie, 2009
Paradoxul politicilor de criza: Bugetari mai multi si cu salarii mai grase
Cheltuielile cu salariile bugetarilor au crescut cu 10,8% in primele opt luni, iar cele cu asistenta sociala, cu aproape 25%.
Doar mediul privat a operat concedieri de la inceputul crizei.
Cu toate ca Romania a fost lovita de criza mai puternic decat orice asteptari, in mod paradoxal, sectorul public pare sa nu fi resimtit deloc efectele scaderii economice, din contra, numarul bugetarilor chiar a crescut usor, iar acestia sunt platiti cu 10% mai mult decat inaintea crizei. Ignorand scaderea incasarilor bugetare, Guvernul a continuat sa plateasca salariile bugetarilor la nivelul celor de la sfarsitul anului trecut, sacrificand din investitiile programate si afundandu-se ingrijorator in datorii la banci. Potrivit datelor Ministerului de Finante, pe primele opt luni din acest an, desi veniturile totale ale statului au scazut cu 6,9% (6,8 miliarde lei) fata de perioada similara din 2008, cheltuielile cu personalul bugetar au crescut cu 10,8% (3,2 miliarde lei), pana la 32,67 miliarde lei, echivalentul a 9,5% din PIB.
Un derapaj si mai periculos s-a produs pe partea cheltuielilor cu asistenta sociala, care pe primele opt luni au crescut cu aproape 25% (8,3 miliarde lei), pana la 41,9 miliarde lei, in special pe fondul cresterii cheltuielilor cu pensiile, cu 5,2 miliarde lei, pana la 26,2 miliarde lei. Costurile cu somajul au urcat la 1,14 miliarde lei, iar cheltuielile cu alte categorii de asistati social s-au majorat pana la 12 miliarde lei.
De asemenea, potrivit Institutului National de Statistica, numarul angajatilor din administratia publica si aparare, din sanatate si asistenta sociala si al celor din invatamant a crescut usor, cu 15.000, in perioada septembrie 2008-iulie 2009, pana la 995.000. Numarul salariatilor din sectorul public este estimat la circa 1,3 milioane si s-a mentinut la nivelul de dinaintea crizei, potrivit lui Vasile Marica, presedintele Sindicatului National al Functionarilor Publici.
“In acest an salariile nu au crescut deloc, au fost inghetate. E posibil ca fondul de salarii sa fi crescut usor pe fondul functiilor de conducere nou-infiintate (in deconcentrate), pentru ca vechii directori care au castigat in instanta inca primesc salariu. Noi suntem in total 1,3 milioane de bugetari, la fel ca anul trecut”, spune Marica. De partea cealalta, sectorul privat – principalul sustinator al sectorului public – a recurs la concedierea treptata a circa 320.000 (9%) din angajati, in perioada septembrie 2008-iulie 2009. In acelasi timp, salariul mediu brut pe economie (inclusiv bugetari) a avansat cu 8,6%. Astfel, sectorul privat pare a-si fi ajustat cheltuielile totale cu salariile la un nivel inferior celui de dinaintea crizei.
“In sectorul public s-a mentinut efectul masurilor (de crestere a salariilor) din trimestrul IV, fara a se lua alte masuri de contracarare. Nu s-a redus nici numarul bugetarilor. Cand vezi ca economia o ia la vale, tu ramai ca nebunul la aceleasi cheltuieli? Au amanat sa ia masuri de reducere a cheltuielilor cu salariile in ianuarie-februarie, acum e imposibil, pentru ca nu avem un guvern care sa reziste la presiunea strazii”, a declarat Cristian Parvan, secretarul general al Asociatiei Oamenilor de Afaceri din Romania (AOAR).
“Legea salarizarii unice este prima in sensul reducerii cheltuielilor de personal, dar va avea efecte abia din 2011, pentru ca si in 2010 salariile vor fi inghetate la nivelul de acum. N-ai cum sa faci reduceri de salarii sau de angajati pentru ca sunt alegeri. Trebuia actionat la inceputul anului. Oricum, situatia nu mai trebuie sa continue nici macar pe termen scurt, pentru ca ne afundam in deficite. Trebuie reduse cat mai rapid cheltuielile cu salariile, dar si cele cu pensiile”, spune Nicolaie Alexandru-Chidesciuc, economistul-sef al ING Bank Romania.
Marius Pirloiu
sursa: romanialibera.ro
Mânuitorii de şpagă
Noi, cei din clasa de mijloc, trebuie să decidem dacă o apucăm spre Sicilia sau către Milano, nu politicienii.
Suntem aşi în lubrifierea relaţiilor de afaceri dintre oameni. Nu ne trebuie studii sociologice, hotărâri judecătoreşti definitive şi nici un comisar Corrado Cattani ca să înţelegem lucrul acesta. Simţim asta în fiecare zi. Noi, clasa de mijloc, cei mai insignifianţi oameni pentru puterea politică fiindcă nu ne prezentăm la vot. Noi avem maşini şi încălcăm zilnic regulile de circulaţie, în încercarea de a răzbate prin traficul de coşmar ca să ajungem la treabă. Noi facem ulcer, pe noi ne lasă inima şi, inevitabil, îmbătrânim înainte de vreme sufocaţi de stres, poluare şi manele, ca să ajungem să ne rugăm de doctori să ne facă înapoi cum eram. Noi ne îngrijim de copii să treacă anul la şcoli, licee şi facultăţi. Noi n-avem timp de stat la cozi în faţa unor ghişee cu funcţionari care te plimbă de colo colo fiindcă îţi lipseşte nu ştiu ce hârtie. Noi suntem cei isteţi, care ştiu cum se rezolvă lucrurile. Noi suntem mânuitorii şpăgii. Nu-i de mirare că România este o ţară coruptă. Ştim asta şi ne plângem. Dar nu reuşim să înţelegem că o ţară este coruptă atunci când locuitorii ei sunt aşa. Ca să existe corupţie, trebuie să fie satisfăcute câteva condiţii. Cineva să dea, cineva să ia, şi alţi câţiva să se uite fix în direcţia opusă în timpul acesta. Toţi suntem vinovaţi, în mai mică sau mai mare măsură. Suntem cu toţii implicaţi în „operaţiunea România“. Corupţi, corupători şi martori ai corupţiei. Scuza noastră? Aşa e sistemul, nu avem ce să facem. Trebuie să ne descurcăm cum putem.
Un prieten mi-a povestit odată un banc italienesc. La începutul unui nou mandat, doi parlamentari, unul din nord şi unul din sud, fac cunoştinţă şi se împrietenesc. Inevitabil, prietenia ajunge la stadiul vizitelor private. Primul, cel din nord, îşi invită prietenul în vila sa de pe malul lacului Como. Ajuns acolo, sudistul rămâne cu gura căscată: clădirea cu stil era proaspăt renovată, ultradotată, cu o grădină şi o piscină de vis. Îşi ia inima în dinţi şi întreabă cu ce bani s-au făcut toate astea: „Vezi viaductul acela din depărtare peste care trece noua autostradă construită în mandatul trecut? De-acolo vin banii“. Vine apoi rândul sudistului să-şi invite prietenul la el, în Sicilia. Acolo, un palat în toată regula, cu scări de marmură şi servitori, făcea dovada bunăstării. „De unde toate astea?“, întreabă mirat cel din nord. Atunci, sicilianul îi arată două insule în depărtare şi zice: „Vezi podul acela dintre insule? „Nu“, răspunde prietenul. „Păi de-acolo sunt banii“.
Prin analogie cu gluma de mai sus, vă las pe dumneavoastră, cititorii, să judecaţi cam în ce stadiu de corupţie este România de astăzi. Ca element ajutător, vă sfătuiesc să luaţi în calcul câte lucrări de infrastructură au fost făcute în ultimii 20 de ani în ţara noastră.
Ştiu că sistemul nu poate fi schimbat peste noapte. Asta cere multă muncă, timp şi dedicaţie. Dar orice drum începe cu primul pas. Noi, cei din clasa de mijloc, trebuie să decidem dacă o apucăm spre Sicilia sau către Milano, nu politicienii. Altfel nu vom rămâne decât la stadiul de mici mânuitori de şpagă.
Claudiu Şerban
sursa: capital.ro
Ce legatura exista intre sindicate si cresterea economica?
La inceputul anilor `90, cand romanii nu cunosteau prea bine notiunea de ”economie de piata”, sindicatul de la Semanatoarea a preferat sa “moara” cu fabrica in mana decat sa accepte vanzarea catre un investitor strain.
De atunci lucrurile au mai evoluat, insa in linii mari, sindicatele lupta si acum pentru implinirea in principal a unui singur vis – salarii cat mai mari, cu orice risc.
Prin ce s-au remarcat sindicatele in ultima perioada:
1. Insista pe cresterea accelerata a salariului minim pe economie, nu conteaza daca sistemul privat poate suporta sau nu un salariu minim mai mare. Mai multe detalii aici.
2. Se opun reformarii sectorului de stat prin concedierea bugetarilor care nu isi justifica existenta, desi guvernul abia mai are bani de salarii si pensii.
3. Exista nemultumiri extreme in randul sindicatelor legate de Legea salarizarii unice, nemultumiri care se traduc simplu prin “vrem mai multi bani” si care vor culmina in 5 octombrie cu cea mai mare greva din istoria recenta a Romaniei.
Rezolvarea caruia dintre punctele de mai sus ar fi de natura sa genereze cu adevarat un progres economic? A niciunuia. In schimb, ne hranim cu temerea ca in lipsa sindicatelor, patronii vor face ce vor cu angajatii, ca ii vor plati mizerabil, ca isi vor bate joc de ei si de munca lor etc.
Ne-am gandit insa vreodata cat de mult am avut de pierdut dupa Revolutie din cauza ca lupta sindicala a fost prost inteleasa, ca sindicatele au insistat prea mult doar pe obtinerea unor salarii mai mari pentru membrii lor, ca au perceput companiile private drept inamicul public numarul unu, in loc sa devina partenerii patronilor si ai companiilor straine prezente in Romania?
In SUA a aparut o statistica extrem de interesanta legata de modul in care a evoluat economia statelor in care forta de munca este puternic sindicalizata versus statele in care sindicatele au o pozitie mai slaba, graficul mai jos, click pentru marire (sursa):
 |
Dupa cum se poate observa, intre 2003 si 2008, cresterea PIB-ului in statele cu o forta de munca puternic sindicalizata a fost de doar 9.9%, cu mult mai mica in comparatie cu cresterea de 17.3% in statele unde companiile nu sunt constranse de reprezentantii “maselor” sa ia masuri fortate de crestere a nivelului de trai.
Pe de alta parte, ne-am intrebat vreodata de ce muncitorii din tarile nordice spre exemplu, au salarii mari si un nivel de trai ridicat? Pentru ca acolo nu exista un salariu minim cu care sa se joace guvernul in functie de interese, in schimb sindicatele colaboreaza cu patronatele si agreeaza salarii minime diferite in functie de job, calificarea muncitorului, ramura industriala etc.
Repet ceea ce am spus cu ceva timp in urma – in Romania, salariul minim ar trebui sa fie zero lei, astfel incat fiecare sa primeasca atat cat merita. Iar experienta americanilor, care numai de liberalism economic nu duc lipsa, arata ca firmele, atunci cand sunt lasate in pace, genereaza mai multa bogatie decat atunci cand sunt fortate pe cale administrativa sa creasca salariile.
Ma intreb daca nu cumva in ultimii 20 de ani nu ne-ar fi fost mai bine fara sindicate.
Cristian Orgonas
sursa: khris.ro
Moartea politicii
Dacă cinismul o fi principala însuşire a politicienilor - deşi personal aş prefera cumpătarea -, parada de cinism ajunsă astăzi la apogeu afectează chiar fundamentele organizării sociale.
Această maladie a moralei sociale se dovedeşte contagioasă. Mult mai contagioasă decât virusul H1A1. Căci cinismul politic are efecte în cascadă asupra întregii societăţi. Crizele se multiplică la nesfârşit. Categoriile sociale şi profesionale sunt puse în conflict. Solidaritatea, ca atitudine publică, e de mult apusă, chiar dacă mai este mimată câteodată în campanii de strângere de fonduri televizate. Să ne mai mirăm că ţara pare neguvernabilă?
Scandalurile nesfârşite, corupţia afişată, promisiunile neîmplinite, frauda electorală generalizată, toate semne ale unei crize de sistem, sunt tot atâtea motive pentru care cinismul a devenit o atitudine generală. Şi asta nu de azi, de ieri.
Dar astăzi cetăţenii cad pradă aceleiaşi atitudini. Totul însă vine dinspre politică. Încă din Republica sa, Platon, prin vocea Socratelui său, acuza politicienii de manipulare a poporului şi protejarea celor bogaţi. Dar acest exerciţiu filozofic de analiză a politicii a generat efecte perverse într-o societate orientată doar spre consum. Oarecum paradoxal, cinismul pare a-şi datora succesul faptului că politicile partidelor au ajutat oameni să reflecteze mai mult asupra problemelor politice.
Faptul că societatea noastră se confruntă cu o criză de reprezentare reflectată atât în declinul prezenţei la vot, cât şi în reacţia antiparlamentară dovedeşte că modelul socio-politic nu mai are susţinere. Iar cinismul este o reacţie la un sistem social şi politic care pare să funcţioneze unidirecţional. Şi când ascensorul social e în pană, cinismul e văzut ca un semn de inteligenţă socială. O şmecherie! În acest context, refuzul politeţii şi declinul condescendenţei ca forme de comunicare, cererea continuă de mai multă transparenţă în acţiunea publică, bombardamentul continuu cu informaţii sau jocul la bursa sondajelor au făcut ca politica de program să-şi piardă cota. Să fi avut, însă, vreodată, în istorie această politică cotă?
Oricum, devenit atitudine politică dominantă, cinismul încurajează mai ales candidaţii extremişti şi relele practici politice. Când este de bonton să se spună că toţi politicienii sunt la fel, persoane corupte care urmăresc doar interesul propriu, că nu are importanţă dacă sau pentru cine se votează căci nimic nu se poate schimba, este firesc ca populismul celor ce pretind că pot face curăţenie atrage susţinători.
Dar dacă politicienii sunt şi ei nişte victime ale unui cinism generalizat? Vizibila asimetrie dintre cinismul moral şi cel politic nu încurajează o asemenea perspectivă. Căci din perspectiva cinismului moral, practicat de atâţia, politica şi morala sunt cât se poate de diferite. Prima se referă la colectivitate, pe când a doua la indivizi. În schimb, cinismul economic poate să aibă consecinţe politice. Iar invazia marketingului electoral din ultimele decenii a transformat deja politica dintr-o acţiune colectivă în vederea atingerii obiectivelor comune într-un fel de comerţ. Or, a face politică aşa cum se face publicitate înseamnă, de fapt, sfârşitul politicii. Pentru a menţine totuşi aparenţele, perpetuarea crizelor devine singura formă de manifestare a unor politicieni care au încetat, dacă or fi ştiut vreodată, să mai facă politică.
Cristian Pirvulescu
sursa: cotidianul.ro
De ce sînt proştii, proşti?
„Nu este nici o ruşine să te naşti prost, ruşine este să mori prost.“ (Marin Sorescu)
Prostul este prost pentru că se crede pe sine deştept şi pe alţii proşti şi nu tace cînd ar trebui să tacă. Se crede că este ceea ce, de fapt, nu este, se preţuieşte pe sine mai mult decît îi apreciază pe alţii, se pricepe la toate, mai puţin la ceea ce ar trebui. Se simte bine în ape tulburi şi stingher în alte condiţii. Este încîntat de sine şi de cum gîndeşte, fără să realizeze că ceea ce gîndeşte şi face este fără valoare pentru alţii. Aceasta este drama prostului: crede că ştie ceea ce, de fapt, nu ştie şi, în naivitatea lui, nu realizează că ceilalţi ştiu ceea ce el nu ştie. De aceea se spune: „Prostia nu are limite. Pînă şi despre spaţiu se spune că e mărginit de propria curbură, dar prostia se întinde dincolo de infinit“ (Gene Woffe).
Prostul crede că numai ce face el este bine şi nu acceptă să fie altfel. Crede că are întotdeauna dreptate şi, mai tot timpul, este în contradicţie, pentru că „spiritul de contradicţie e personalitatea prostului“ (G. Călinescu). De aceea, se consideră că „cei mai supărători dintre proşti sînt spiritualii“ (La Rochefoucaud). Este greu de schimbat un prost, indiferent de pregătire şi educaţie. „Dacă un om este prost, nu poţi să-l de-prostifici trimiţîndu-l la universitate. Pur şi simplu, faci din el un prost şcolit“ (Desmond Baglev). El străbate lumea, fără să ştie bine de ce. Încotro merge, nimeni nu ştie. Abia dacă îşi aminteşte cineva de unde vine.
Prostul nu este un ticălos, ci este de bună credinţă în ceea ce face şi spune, numai că ceea ce spune şi face, face prost. Nu are intenţia răului, deşi prin ceea ce face provoacă răul, chiar şi atunci cînd vrea binele. Nu este de „condamnat“ prostul ca om, ci comportamentul omului prost. De aceea, prostul este agreat de anturaj, uneori compătimit, dar este mai întotdeauna înţeles, dă farmec şi culoare grupului, mai mult rezonează decît distonează cu acesta. Întotdeauna avem nevoie de proşti, la fel ca şi de înţelepţi, pentru că, dacă înţelepţii ne luminează, proştii ne ajută să ne evaluăm propria prostie. Dacă n-ar fi proştii, cum am şti cine sînt deştepţii? Dar oare aşa, ştim? „Proştii sînt cei care par şi jumătate din cei care nu par“ (B. Grocian). Din jumătatea celor „care nu par“, provin ticăloşii, o specie cu totul diferită de a proştilor.
Prostul nu este nici ipocrit, pentru că el crede în ceea ce face şi nu o face cu un înţeles ascuns sau din interes. Proştii pierd mai degrabă cu bună ştiinţă, decît să cîştige prin ticăloşie. Este bine să tratezi cu rezervă „sfatul“ prostului, dar să te fereşti de grija ticălosului. Am putea spune că într-un „peisaj“ diversificat, prostul este în anumite limite şi condiţii chiar o persoană onorabilă.
Prostul este însă „fudul“, pentru că altfel n-ar fi cum – se mai spune – prost destul. În fudulia lui, uneori devine – dacă nu enervant – cel puţin agasant, pentru că este bine ştiut: „un om înţelept îşi schimbă părerea, un prost – niciodată“ (proverb spaniol). Sînt cazuri de prostie persistentă, cînd pe bună dreptate se spune că „nu este ceva mai frumos decît să asculţi tăcerea unui prost“ (Helmut Qualtinger).
Dar asta-i viaţa: mereu vom avea, în urmă şi în faţă: tăcerea înţelepţilor, ticăloşia ticăloşilor şi credulitatea proştilor.
Gheorghe BĂILEŞTEANU
gheorghe.bailesteanu@feaa.uvt.ro
sursa: dilemaveche.ro
Sărbătoarea proştilor
Un MiG-spion e doborât şi pilotul sovietic cade în mâna americanilor. La interogatoriu, prizonierul nu scoate o vorbă. După ce-l bat un an degeaba, anchetatorii renunţă şi îi dau drumul. Ivan ajunge la Moscova plin de vânătăi, dar erou. Camarazii sar pe el: „Ei, cum a fost la americani?“. „Mâncarea şi cazarea, ocen haraşo. Da’ învăţaţi, fraţilor, tactică militară, că vă rupe inamicu’ cu bătaia.“ Cam aşa arată, de-a lungul şi de-a latul miilor de bancuri din comunism, autoironia popoarelor din Est.
În spatele Cortinei de Fier, într-o lume decuplată fizic de Occident, la adăpost de rigoare şi competiţie, a crescut un mediu superficial şi autosuficient.
Noi, bulgarii, polonezii, cehii, sârbii, ruşii – dar parcă noi mai mult ca toţi – ne-am complăcut în cultul lenei, al băşcăliei şi al jumătăţilor de măsură. Au rezultat câteva generaţii de proşti care chicotesc. Sunt oameni fără o pregătire decentă, dar cu dorinţa fierbinte de a stagna. Lor le-a venit rândul să conducă şi să fie aleşi ca s-o poată face. Sunt proştii cu ştaif ai României, elita ei politică, oamenii care, asemenea nouă, celor care îi votăm, nu şi-au făcut niciodată temele.
Ca să ajungi om politic e destul să fii fostul chiulangiu al clasei, fiul fostului colonel de Securitate, fostul pupincurist de la ASC şi lista poate continua cu fostul activist de partid până la fostul turnător. Pe scurt, un soi de semi-idiot cu proptele, ferit de examene, protejat de context, pus la adăpost de ameninţarea muncii şi a unei calificări acceptabile. În medie, oamenii ăştia au dus-o mai mult în fente şi învârteli, au ţopăit peste reguli, şi-au păcălit colegii, au dus de nas sistemul şi au convieţuit în pace cu mulţumirea de sine. Sunt un produs al neatenţiei generale, nişte tăntălăi care fac cu ochiul şi care şi-au frecat mereu mâinile crezându-i pe ceilalţi, care au tras în locul lor, fraieri.
Ei au găsit în ultimii douăzeci de ani un nou prilej de a sări peste examene, pentru că în politică nu-ţi cere nimeni să te aşezi la capătul băncii şi să scrii fără fiţuici. Nu-ţi vorbeşte nimeni în ceea ce crezi tu că ar fi limba franceză, nu te întreabă nimeni cât a durat războiul de o sută de ani, nici cum se scrie „mămucă, iacătă-mă-s“ şi nici cu cât s-a terminat meciul Toulouse-Lautrec. În politică, nu-ţi cere nimeni analizele medicale sau judiciare, aşa că tot ce trebuie să dai sunt cei doi bani cu care-ţi preţuieşti semenii.
Eşti unul dintre proştii fără profesie căre năvălesc din comunism asupra viitorului românesc? Eşti unul dintre farsorii împodobiţi cu diplome care n-au găsit o slujbă normală? Eşti una dintre loazele pe care le-au târât prin şcoală epoleţii lu’ tăticu’? Bravo, ai nimerit bine. Aici e locul tău şi acum e vremea ta. E vremea alegerilor fără de sfârşit. Prezintă-te la un microfon nepăzit, vorbeşte ce-ţi trece ţie prin cap şi noi o să te votăm, boule. Ştii la fel de bine ca noi că n-avem de ales.
Doru Buscu
sursa: catavencu.ro
Sistemul de pensii, o bomba cu ceas
Sistemul de pensii din Romania este falimentar pentru ca luna de luna trebuie sa ia bani din bugetul statului pentru a face fata obligatiilor de plata. Problema nu este doar una de moment, legata de, sa zicem, criza.
Raportul comisiei prezidentiale care a cercetat riscurile sociale si demografice ne-a aratat cat de dramatic este viitorul. Mai precis, in 4 decenii, peste jumatate din populatia Romaniei va avea peste 50 de ani si nu va mai fi cine sa plateasca pensiile.
Ce-o fi de facut, pe termen scurt, pentru a degreva bugetul statului, si asa sarac, de povara pensiilor, dar si pe termen mediu si lung astfel incat colapsul sa nu fie doar amanat?
Pe termen scurt, guvenul pare sa se gandeasca la o solutie corecta, eliminarea pensiilor de lux din sistem. Este vorba despre pensiile cu care se iese din institutiile cu epoleti, din diplomatie, din aviatie si care incalca flagrant principiul de baza care guverneaza legislatia pensiilor din Romania: contributivitatea.
Asta inseamna ca pensia este proportionala cu suma cotizata de pensionar de-a lungul intregii vietii. Desigur, cu cat salariul a fost mai mare, in virtutea unor studii mai inalte, a unei responsabilitati sau unor riscuri mai mari, cu atat si pensia va fi mai mare.
In cazul pensiilor de lux insa, principiul contributivitatii, general valabil, se evapora. Ele sunt socotite in functie de veniturile din ultima luna sau ultimele sase luni, venituri care includ oricate sporuri si oricate prime. Ase se ajunge ca in functie de bunavointa sefului, pensia poate ajunge chiar mai mare decat veniturile lunare medii ale fostului angajat. Si vorbim despre pensii care trec de 2.000 de euro.
Nu e moral, nu e legal. Dar e un drept castigat, tipa titularii. Tocmai de aceea, solutia gandita de executiv pare salutara: supraimpozitarea sumelor care depasesc pensia care i s-ar cuveni pensionarului de lux in virtutea contributiei. Sistemul de impozitare nu e drept castigat.
Ramane de vazut in ce masura presiunile imense, mai ales in partea fostilor securisti iesiti cu pensii mamut de prin servicii, vor infrange vointa guvernului.
Masura aceasta e de-a dreptul igienica, dar mai indoiesc ca e si suficienta pentru scoaterea de pe minus a bugetului asigurarilor sociale. Reevaluarea pensionarilor de boala ar fi la fel de importanta, dar si scoaterea multor venituri din zona gri sau de-a dreptul neagra pentru a mari veniturile bugetului. Aceasta din urma masura presupune insa o strategie de ansamblu la nivelul fiscalitatii si a incurajarii mediului privat, adica exact zona in care executivul s-a dovedit cel mai slab.
Pe termen lung insa, masurile trebuie sa fie mult mai profunde.
Comisia de la Cotroceni invoca, ca probabila solutie, majorarea varstei de pensionare la 70 de ani. Speranta medie de viata a barbatilor romani nu atinge insa aceasta varsta, asa ca majoritea ar muri inainte sa ia un leu pensie.
Apoi, o astfel de masura este foarte riscanta si din alt punct de vedere. V-ati sui intr-un autobuz condus de un sofer de 69 de ani? Sau intr-un tren condus de un mecanic de locomotiva de aceeasi varsta? Credeti ca mana unui chirurg sau a unui stomatolog mai este sigura la 70 de ani, vederea la fel de agera, puterea de concentrare la fel ce mare?
Sunt meserii in care evolutia biologica este esentiala. Sigur ca exista si oameni care la 70 de ani sunt mai ageri decat multi altii inca in floarea varstei. Dar ei reprezinta totusi exceptiile intr-o tara cu oameni mai bolnavi si supusi unui stres mai mare decat multi alti europeni.
Probabil ca singurele solutii viabile pe termen lung constau in mentinerea fortei de munca, mai ales a celei calificate, in tara si incurajarea demografiei prin ajutor cat mai mare pentru familiile cu copii. Deocamdata insa, si acestea sunt printre prioritatile ignorate de executiv.
Constantin Racaru
sursa: ziare.com
S-au pus bazele guvernării mondiale?
Summitul G20 care a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute în Statele Unite ale Americii se înscrie perfect în tiparul unei reuniuni la nivel înalt la care se discută mai mult abstracţiuni decât lucruri concrete.
Au fost “uitate” subiecte precum rolul dolarului în organizarea monetară internaţională sau strategiile de ieşire din criză ce ar trebui adoptate în perioada următoare.
În schimb au fost discutate teme precum reorganizarea Fondului Monetar Internaţional şi încadrarea bonusurilor bancherilor.
În rest, declaraţia finală a summitului conţine un lung şir de afirmaţii fără un mesaj foarte concret, în stilul clasic al reuniunilor precedente.
Guvernul Mondial
O afirmaţie care ar putea să-i pună pe jar pe susţinătorii teoriei consipraţiei şi care apare de două ori în declaraţia finală a fost interpretatată de unele publicaţii internaţionale ca fiind punerea bazelor unei guvernări mondiale.
“Am hotărât ca G20 să fie cel mai mare forum al cooperării economice internaţionale”, se arată în declaraţia finală.
“Summit-ul G20 a pus bazele unui nou dosar: coordonarea internaţională a politicilor economice şi a guvernării mondiale”, spune economistul Jean Pisani-Ferry.
Unii analişti sunt mai rezervaţi şi spun că această afirmaţie nu este decât înlocuirea G8 cu G20, întrucât acesta din urmă este mult mai reprezentativ.
Reforma FMI şi a Băncii Mondiale
Conform hotărârilor luate în cadrul summit-ului, ţările emergente vor avea mai multă putere privind deciziile care se vor lua în cadrul Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale.
Astfel, va fi transferată acestor state o cotă de cel puţin 5% din drepturile totale de vot în cadrul FMI. Câştigătorii acestei măsuri vor fi China, Coreea şi Turcia.
Consumatorul american nu va mai fi în centru
“Sentimentul revenirii la normalitate nu trebuie să ne conducă la un exces de încredere”, spun liderii G20, care sunt de părere că noua economie nu va trebui să-l mai aibă în centru pe consumatorul american şi nici pe marii exportatori ai lumii.
Problema dolarului, făcută uitată
Deşi China şi-a expirmat încă de pe 2 aprilie ca summit-ul de la Pittsburgh să ia în calcul şi rolul dolarului în structura financiară internaţională, Statele Unite au reuşit să facă uitat acest subiect, întrucât adoptarea unei alte monede de rezervă ar însemna poate cel mai evident semnal că puterea Statelor Unite ale Americii începe să slăbească.
Bruno Cavalier, economist la Oddo Securities, este de părere că această problemă este una în lipsa căreia nu se poate discuta despre o relansare a economiei mondiale, întrucât o valoare fluctuantă a dolarului implică o instabilitate a sistemului financiar mondial şi a economiei.
Valentin Vioreanu
sursa: capital.ro
Seful FMI: Vom avea o criza perpetua
Criza va fi continua si, pana sa trecem peste consecintele sale, vom fi loviti de o noua criza, este de parere directorul Fondului Monetar International, Dominique Strauss-Kahn.
“Crizele nu se incheie niciodata. Te lupti cu efectele crizei dinainte pana ajungi la urmatoarea. Cand casa iti ia foc, trebuie sa arunci multa apa ca sa o salvezi, dar, dupa aceea, ai foarte mult de curatat”, a spus Strauss-Kahn, intr-un interviu pentru Newsweek, explicand efectele masurilor anticriza luate de guverne.
“Cred ca masurile implementate de cele mai multe banci centrale si guverne, la sfatul FMI, au fost cele bune, insa nu inseamna ca nu au un cost”, a adaugat el, spunand ca, in prezent, este prea devreme pentru “curatenie”.
Chiar daca varful crizei financiare a fost depasit, bancile au, inca, mari probleme cu bilanturile contabile si activele toxice, crede Strauss-Kahn. De asemenea, unul dintre cele mai importante aspecte, care trebuie rezolvat, este capitalizarea bancilor si refacerea practicilor in domeniul financiar.
Seful FMI nu se arata deosebit de incantat nici de cresterea inregistrata de unele tari emergente, precum India sau China. Prima a avut, in acest an, o crestere de cinci procente, iar China de opt procente, insa ambele procentaje sunt mai mici decat nivelele anterioare.
“Inainte de criza, aveau o crestere de 11 procente. Chiar si autoritatile chineze au simtit nevoia unui pachet de stimuli, prin urmare nici ei nu au crezut ca este o crestere sustenabila”, a spus Strauss-Kahn.
Totusi, el este convins ca modelul de crestere aplicat inainte de recesiune, in care Statele Unite consumau iar restul lumii furniza produsele, a fost distrus. Raman, insa, intrebari despre care vor fi noile surse de crestere. O parte din consumul pe care il avea SUA va fi preluat de unele tari emergente, insa nu tot.
De asemenea, o crestere a consumului in China, de exemplu, nu va genera aceeasi cerere precum o facea in Statele Unite, iar nivelul de crestere, la nivel mondial, va fi mult mai redus decat pana la inceputul recesiunii.
Criza, fata intunecata a globalizarii?
Militantii anti-globalizare sustin de ani de zile ca acest fenomen este nociv. Au ajuns, oare, la aceeasi parere si liderii mondiali?
“Putem sa-i spunem fata intunecata, dar, cu siguranta, este o criza globalizata”, este de parere seful FMI.
Ultimele crize s-au restrans la anumite piete. De exemplu, criza asiatiaca nu a afectat decat Asia, iar cea din America Latina, doar America de Sud. “La inceputul acestei crize, tarile emergente au crezut ca vor scapa. Insa, dupa un timp, au fost lovite la fel de puternic. Este clar ca azi avem, cu adevarat, o economie globala”, a spus Strauss-Kahn.
De asemenea, el a avertizat ca, in ciuda unor cresteri economice inregistrate in ultimele doua trimestre, am putea sa ne confruntam, in continuare, cu o criza sociala.
“Acest lucru este evident mai ales in tarile cu venituri scazute, unde nu este doar o problema de putere de cumparare si rata a somajului, ci de viata si moarte, foamete si refugiati”, a incheiat Strauss-Kahn.
Teodora Bodeanu
sursa: ziare.com
IN CAPCANA
Romania a nimerit in capcana. Suntem cu totii ostatici ai unei clase politice iresponsabile. Doua partide care au format o “alianta
pentru Romania” acum isi demonstreaza adevaratele caracteristici morale. Soarta poporului nu este pe ordinea de zi a coalitiei. Pe ordinea de zi a coalitiei sunt exclusiv planuri de razboi intre partidele politice.
Responsabilitatea fata de tara si popor a ajuns la cote minime. Noi credeam, la modul cel mai sincer, ca existau sanse reale ca macar de dragul instinctului de supravietuire, liderii monstruoasei coalitii sa pastreze guvernul Boc pana la alegerile prezidentiale. Nu a fost sa fie. Cel mai probabil, escapada verbala a ministrului de interne a fost o improvizatie proasta, soldata cu efecte dezastruoase. Domnul Nica a facut public un fapt bine cunoscut de fiecare cetatean al acestei tari: la noi se face turism electoral. Din pacate, primul ministru nu a reusit sa faca fata acestui adevar, s-a simtit cu musca pe caciula si a dorit numaidecat sa-l demita pe cel care a indraznit sa spuna cu voce tare un lucru pe care-l stie toata lumea. Suntem departe de a crede ca ministrul de interne este vreun cavaler al dreptatii. Evident, Dan Nica este un politician ca oricare altul. In cazul dat, s-a intamplat sa spuna adevarul, cel mai probabil fara sa se gandeasca la consecinte.
Partea deosebit de negativa a situatiei curente consta in faptul ca intr-o perioada de maxime probleme economice, tara traieste fara un aparat administrativ si decizional functional. Perioada de pana la alegeri prezinta o serie de provocari extraordinar de serioase chiar si pentru administratorii cei mai iscusiti. In conditiile in care administratorii treburilor statului sunt preocupati de lupta politica, problemele vor ramane nerezolvate, iar consecintele acestora se vor acumula intr-o sinergie ingrozitoare, care va avea potentialul sa duca la dezintegrarea sistemului institutiilor statului. Este foarte grav cand o nava ramane fara timonier in larg, dar este mult mai grav atunci cand o nava ramane fara timonier pe timp de furtuna. In cazul nostru, Romania este aidoma unei nave lasate fara control in larg, pe timp de furtuna si pe un curs de coliziune directa cu un aisberg care se numeste “criza economica”.
Mai avem o speranta. Speranta nu tine de clasa politica existenta sau de actiunile FMI sau ale Comisiei Europene. Speram la trezirea din letargie a compatriotilor nostri. Odata si odata trebuie sa se trezeasca. Clasa politica a jefuit poporul, l-a batjocorit, l-a mintit, i-a dat palme si l-a calcat in picioare. Daca nici ultimele actiuni iresponsabile ale clasei politice nu trezesc poporul la actiune, atunci va trebui sa constatam fie o coma de gradul IV a spiritului national, fie o moarte clinica a identitatii nationale. Nu este posibil ca un popor care a suferit atat de mult de pe urma exceselor clasei politice sa nu-si doreasca sa-i sanctioneze pe politicieni. Dorinta conteaza cel mai mult. Orice inventie, orice progres politic sau social se datoreaza unei necesitati constientizate, dar nesatisfacute. Atunci cand dorinta se transforma in necesitate, poporul devine extraordinar de inventiv si rezolva probleme care par lipsite de solutii. Una dintre problemele pentru care, aparent, nu exista solutii este problema reformei clasei politice, dar noi credem in capacitatea de creatie a romanilor. Important este sa se trezeasca din somn si sa-si doreasca o reforma radicala. Daca va exista aceasta dorinta, se vor gasi si solutii. Romanii au inventat stiloul si motorul cu reactie, inseamna ca vom inventa si o solutie de “remaniere” a clasei politice.
sursa: cronicaromana.ro
Lecţii neînvăţate: băncile se joacă din nou cu focul
Vă mai amintiţi de “derivative financial instrument”, o expresie care nu de mult era folosită de mulţi analişti economişti pentru a prezenta una din cauzele principale ale crizei financiare?
Această expresie “murdară” a Wall-Street-ului desemna pariurile riscante pe care bancherii le făceau în speranţa că vor câştiga foarte mulţi bani într-un timp foarte scurt. Instituţiile care au trecut ca prin urechile acului pe lângă un faliment similar celui de la Lehman nu au învăţat nimic din criză, cea mai clară dovadă în acest sens fiind investiţiile masive în acest tip de produse riscante făcute chiar în timpul crizei.
Conform unui material apărut în presa americană, băncile comerciale americane au câştigat 5,2 miliarde de dolari investind în instrumente financiare de acest gen. Partea interesanta vine abia acum: perioada în care s-au înregistrat aceste câştiguri este primul semestru al lui 2009, adică exact intervalul de timp în care băncile au avut cea mai grea perioadă. Mai mult, conform Trezoreriei Americane câştigurile au cunoscut o creştere de 225% faţă de perioada similară a anului trecut.
Mai mult de 1.100 de bănci investesc în derivative, cu 14% mai multe decât cu un an în urmă. Piaţa este controlată de cele 4 mari bănci americane: JPMorgan Chase, Goldman Sachs, Bank of America şi Citibank.
“Expunerea de risc pentru acest tip de credite rămâne în continuare foarte mare”, spune Kathryn E. Dick, expert în domeniul riscului de credit.
Instrumentele financiare complexe pot lua forma contractelor de tip “futures”, “forwards”, “swaps” sau “options”, care îşi iau valorea din investiţii de bază precum preţul petrolului, rate de dobânzi sau rate de schimb.
Băncile se justifică
Deşi sunt conştiente de faptul că aceste instrumente cu grad ridicat de risc ar putea să le aducă din nou în mare dificultate, băncile încearcă să-şi justifice aceste operaţiuni, argumentând că acest sistem de investiţii a funcţionat întotdeauna şi că prin acest tip de operaţiuni se beneficiază de o calitate mult mai mare a investiţiilor decât pentru oricare altă linie de business.
Chiar săptămâna trecută, Paul Volcker, şeful Recovery Advisory Board de la Casa Albă, a emis o avertizare privind pericolul utilizării acestui tip de instrumente.
Goldman Sachs are o expunere de risc de 186 de miliarde de dolari, în timp ce JPMorgan are o valoare a expunerii de trei ori mai mare decât caitalul de care dispune. Asta înseamnă ca dacă investiţiile eşuează, datoriile instituţiei vor fi de trei ori mai mari decât banii de care dispune. (”Huffington Post”)
Valentin Vioreanu
sursa: capital.ro
EU Plans Massive Surveillance Panopticon That Would Monitor “Abnormal Behavior”
The European Union is developing a 21st century panopticon, a beast surveillance system that critics describe as “Orwellian,” “sinister,” and “positively chilling,” that would collate data from numerous sources, including surveillance cameras and personal computers, in order to detect “abnormal behavior” across the entire continent.
In a broader sense, this is part of the move towards creating a pan-European federal police force, where information and powers are shared as part of a centralized system. It is also a giant step towards the creation of a European CIA tasked not with keeping tabs on foreign enemies, but spying on its own population.
The surveillance system, known as Project Indect, promises to collect information by way of “continuous monitoring” of “web sites, discussion forums, usenet groups, file servers, p2p networks [and] individual computer systems”. It will also use CCTV feeds and other surveillance methods to develop models of “suspicious behavior” by analyzing the pitch of people’s voices (suggesting that private conversations will be recorded) as well as “the way their bodies move”.
Its main objective will be the “automatic detection of threats and abnormal behavior or violence”.
This is Echelon on steroids, a new version of the decades old NSA-run program that has already been spying on citizens for years, updated and expanded for the technological applications of the early 21st century. In 1999, the Australian government admitted that they were part of an NSA-led global intercept and surveillance grid in alliance with the US and Britain that could listen to “every international telephone call, fax, e-mail, or radio transmission,” on the planet. Project Indect is merely a new incarnation of the same beast surveillance system.
Open Europe analyst Stephen Booth described the project as “Orwellian” and a “huge invasion of privacy,” noting that European citizens’ own taxes will go towards a program that treats them all as guilty until proven innocent.
“Profiling whole populations instead of monitoring individual suspects is a sinister step in any society,” added Shami Chakrabarti, the director of human rights group Liberty.
“It’s dangerous enough at national level, but on a Europe-wide scale the idea becomes positively chilling,” she said.
Project Indect is a huge lurch forward in the agenda to construct a mammoth surveillance pen within which the population of the entire planet is imprisoned.
The methods being employed to do this are a technologically advanced throwback to social theorist Jeremy Bentham’s 1785 concept of The Panopticon, a specially constructed prison building designed “to allow an observer to observe (-opticon) all (pan-) prisoners without the prisoners being able to tell whether they are being watched, thereby conveying what one architect has called the “sentiment of an invisible omniscience.”
Bentham described the Panopticon as “a new mode of obtaining power of mind over mind, in a quantity hitherto without example.”
The notion that the individual does not know when they are being watched by the authorities is key in achieving the ultimate goal, to keep the population in a constant state of subjugation, unease and fear, leading them to self-regulate their own behavior.
According to Danish Institute for Human Rights researcher Peter Scharff, the Panopticon was intended to promote “self-regulation that was to be provoked by the constant surveillance”. The concept was eventually incorporated into many prisons that continue today as “podular” designs, which also maximizes the amount of people that can be controlled by one person. The fact that authorities are building societal prisons around us all today using the same basic methods of control is enough to send a chill down anyone’s spine and remind us once again that freedom is a myth.
This has nothing to do with catching criminals – as recent figures in the UK have proven, CCTV cameras have virtually no impact on crime whatsoever. This is all about letting the slaves know who their bosses are, it’s a psychological mind game set up to distinguish and reinforce the master-servant relationship between the state and the individual.
The endgame is to convince the individual that to express their freedom in public, to engage in any kind of protest or merely to question the power structure that surrounds them, is a “suspicious” act detrimental to society and that negative consequences will follow for any slave who dares to step outside of this invisible yet oppressive jail cell.
Paul Joseph Watson
sursa: infowars.com
Nu e chinul ca în China…
Cica in China comunista s-a dat o lege prin 2007 care legifereaza reincarnarea preotilor budisti. In speta, e vorba de permisiunea oficiala a statului de a te reincarna, dupa moarte, aceasta fiind “un pas important in institutionalizarea managementului reincarnarii.” Nu exista aberatie mai mare pe toata lumea asta, va asigur, si este o masura de control totalitar nu numai asupra unei religii, dar asupra unui intreg popor.
La modul constiintei populare, daca o exista asa ceva in Romania, actul lui Boc nu este fara sens: Bartai’ Ministrul de Interne anunta ca alegerile sunt deja furate. Pai la ce mai e bun, atunci, acel Ministru? Dar nimeni nu este atat de naiv incat sa se rezume la aceasta analiza. Nu! Incepand de la motivatiile lui Basescu pentru haos politic, in perioada in care Oprescu isi anunta candidatura, si terminand cu conspiratia unor alegeri ticluite, orice justificare e mai puternica decat simpla lehamite pe care o simt partidele care se afla la guvernare. Ele si noi dorim acest circ sa se sfarseasca mai repede, preferabil direct cu turul doi duminica aceasta, sa scapam de durerea de cap pe care o reprezinta guvernarea.
La ora la care scriu aceste randuri, PSD-ul inca nu s-a hotarat daca iese de la guvernare sau nominalizeaza pe cineva in locul lui Dan Nica. Cel mai probabil, dupa parerea mea, vor ramane. Nominalizari nu am, desi as rade sa vad nume precum Mitrea sau Vanghelie. Asa, de pamplezir. Oricum, va anunt oficial ca nu traim in Republica Populara Chineza, drept pentru care, chiar daca am avea liber la reincarnari, ortodoxia noastra scumpa nu ne permite altceva decat o singura viata; de cacat. Si, in mod surprinzator, nu ne trebuie o dictatura pentru asta.
sursa: codexpolitic.us
Scoateti proiectele!
Poate ca nici nu puteam avea o dovada mai solida a necesitatii reformarii clasei politice, inclusiv prin reducerea numarului de parlamentari, decat reactiile de dupa anuntul presedintelui privind organizara referendumului din 22 noiembrie.
Politicienii au sarit ca opariti cu smoala, nu doar impotriva dusmanului de moarte, Traian Basescu, ci si impotriva dracului cel mai mare si mai negru pe care si-l pot imagina: atentatul la nemeritatul statut pe care-l au acum. Armata lor, intial derutata, s-a regrupat disperat in jurul catora argumente leit-motiv.
Teme false
Initierea referendumului este o manevra electorala, care nu face decat sa distraga atentia de la temele prezidentialelor, ne spun liberalii si social democratii.
Da, este un proiect de campanie electorala, dar nu e nimic rau in asta. Ce altceva e sau ar trebui sa fie campania electorala decat o perioada in care candidatii sa-si expuna, spre dezbatere, proiectele in baza carora vor sa fie alesi? Sigur, ne-am obisnuit ca prin campanie electorala sa intelegem o licitatie de pomeni si minciuni. Absolut nimeni n-a facut exceptie de la acest pacat, dar acesta este un alt argument in favoarea reformei profunde.
Si, ma rog frumos, de la ce anume distrage atentia acest proiect? Cu alte cuvinte, despre ce ar trebui sa vorbim in campania prezidentiala daca nu despre mari teme, mari proiecte? Reforma constitutionala, premisa pentru reforma statului si a clasei politice, este sau nu o tema de baza intr-o tara aflata in criza institutionala grava?
Dar ce, referendumul o sa reduca somajul si o sa mareasca salariile? De parca atunci cand esti flamand trebuie sa nici nu te mai speli. Culmea, intrebarea tamp tendentioasa, pe care am auzit-o din gura unuia dintre cei mai abjecti jurnalisti ai momentului are un raspuns pozitiv.
Da, pe termen lung, reformele acestea, avand ca punct de plecare referendumul, pot aduce guvernanti mai performanti cu respect mai mare pentru banul public, un proces legislativ mai eficient si mai suplu al unui Parlament in care se va intra dupa o concurenta mai stransa, si, in final, pot avea ca rezultat o Romanie mai prospera, in care se fura mai putin, se munceste mai eficient si se chiverniseste mai bine. Drumul este foarte lung si plin de obstacole, dar exista o singura garantie: o Romanie nereformata nu va fi nici mai prospera, nici mai eficienta.
De ce tocmai acum, daca, oricum, reforma constitutionala nu ar putea deveni fapt implinit mai repede de 4 ani? Orice calatorie de 10 mii de kilometri incepe cu un prim pas. Daca nu facem acum primul pas, reforma nu va fi fapt implinit nici peste 5 ani, nici peste 6 nici peste 100.
De ce e nevoie de referendum cat timp numarul de parlamentari poate fi redus prin lege? Desigur, dar cine sa o faca? Referendumul este esential pentru a pune presiune pe un Parlament si pe o clasa politica nereformate si antireformiste, pentru a forta politicienii sa faca ceva impotriva interesului lor. Altfel nu se poate. Uitati-va ce a ajuns votul uninominal dupa ce referendumul pe aceasta tema a esuat!
Ion Iliescu, altfel un campion al democratiei, ne spune ca referendumul e nedemocratic. Sa fim seriosi, Traian Basescu nu a impus unicameralismul si reducerea numarului de parlamentari prin decret, iar referendumul este, prin excelenta, o manifestare democratica. Da, este si o modalitatea de a aduce oamenii la vot, insa prezenta mare este benefica democratiei.
Si, odata ajunsi la vot, romanii care zic Da la referendum nu e obligatoriu sa voteze si la prezidentiale si, cu atat mai putin, sa-l voteze pe Traian Basescu. Pot sa lase alb votul pentru presedinte sau sa opteze pentu oricare dintre contracandidatii sai. Dar daca il vor alege totusi pe Traian Basescu, inseamna ca nu le-a oferit nimeni ceva mai bun. Asta ar trebui sa-i preocupe cel mai tare pe domnii Geoana, Antonescu si Iliescu: sa ofere ceva mai bun.
Ceva mai bun
Nu inteleg ce-i impiedica pe ceilalti candidati sa scoata si ei proiecte care sa reflecte viziunea proprie despre reformarea Romaniei in limitele prerogativelor prezidentiale. Sau din punctul lor de vedere Romania nu trebuie reformata, ii multumeste?
Jos Basescu! nu-i proiect. “Un presedinte altfel” e cel mult un titlu de proiect insa, deocamdata, fara continut. “50 de mii case sociale” nu e cu nimic altceva decat “salarii cu 50% mai mari pentru profesori”, adica minciuna in care a cazut, chiar in toamna trecuta, si Traian Basescu.
In aceasi timp insa, presedintele este singurul care a patronat cercetari de proportii, pe teme sociale, privind educatia, problemele constitutionale sau ale sanatatii, si in baza carora a lansat in dezbaterea publica teme importante. Daca ii inventariem cu atata grija pacatele, trebuie sa-i recunoastem si meritele.
Nimeni nu putea impiedica nici PSD si nici PNL sa initieze astfel de cercetari, sa intruneasca astfel de comisii de profesionisti care sa emita setul de diagnostice si propuneri in baza carora sa construiasca un proiect inchegat: viziunea lor despre Romania. Ca sa avem ce discuta cu adevarat in campanie.
Asa ca domnilor candidati, domnilor lideri de patide, in loc sa muriti de grija lui Traian Basescu, in loc sa va consumati energia pentru a discredita un proiect, nu aveti decat sa veniti cu proiecte mai bune, mai convingatoare, mai complete.
Nu aveti decat sa ne aratati care este Romania pe care o concepeti, pe care vreti sa o pastoriti. Domnilor, scoateti poiectele de substanta pentru fundatia Romaniei, ca sa ridicam apoi o suprastructura sanatoasa! Scoateti proiectele care sa reabiliteze chiar notiunile de politica si campanie electroala!
Eu una voi vota candidatul care vine cu proiectul cel mai bun.
Ioana Ene
sursa: ziare.com
CE nu vă spun prezidenţiabilii: 400.000 de bugetari sunt pe lista de concedieri
In 2014 bugetul de salarii va fi cu circa 15% mai mare decât cel de acum. Creşterea salariilor angajaţilor la stat în acelaşi interval va fi însă de peste 45%. Asta înseamnă că vor trebui daţi afară circa o treime din bugetari pentru a plăti creşterea viitoare a lefurilor din sistem.
Aflaţi deja în campanie electorală, pe la mănăstiri, muzee şi festivaluri folclorice, candidaţii la preşedinţie evită să le vorbească alegătorilor şi despre inevitabila concediere în masă a unei părţi importante din sistemul bugetar, respectiv din electorat.
Cifrele demonstrează clar că statul nu va avea de ales şi că va trebui fie să scadă salariile bugetarilor, fie să reducă drastic numărul angajaţilor din sistem. Dacă nu va fi făcut acest lucru, dincolo de încălcarea acordului cu FMI, România va fi pusă în continuare în situaţia de a se împrumuta nu pentru a se dezvolta, deci pentru investiţii, ci pentru a acoperi salariile şi pensiile.
400.000 de bugetari ar putea fi daţi afară în cinci ani.
Conform calculelor Gândul, ţinând cont că Guvernul s-a angajat să reducă ponderea cheltuielilor cu salariile bugetarilor de la 9,4% din PIB anul acesta (circa 47 de miliarde de lei) la puţin peste 7% în 2014 (circa 54 de miliarde de lei), statul va avea două soluţii: fie va creşte, per total, salariile bugetarilor cu numai 15% în următorii ani, respectiv sub nivelul inflaţiei, fie va porni valul de disponibilizări.
Ministrul de Finanţe, Gheorghe Pogea, a declarat însă că salariul bugetarilor va creşte cu circa 56% până în 2015, respectiv peste 40% până în 2014.
Astfel, dintr-un un buget de salarii care va creşte cu numai 15% în perioada 2009-2014, se vor da lefuri cu peste 40% mai mari. Diferenţa dintre cele două procente reprezintă practic numărul de disponibilizări necesare pentru a respecta atât creşterea salariilor cât şi ponderea în PIB a cheltuielilor cu personalul: peste 400.000 de bugetari care ar trebui disponibilizaţi în aceşti cinci ani.
Singura măsură de acest tip adoptată până acum de Guvern este desfiinţarea a circa 9.300 de posturi din agenţiile de stat, dintre care însă 1.500 oricum nu sunt ocupate, numărul disponibilizărilor fiind de circa 7.800 de angajaţi.
Băsescu - 10.000, Patriciu - 600.000. “Licitaţia” continuă
Prima estimare concretă privind magnitudinea concedierilor a fost dată chiar de preşedintele Traian Băsescu, care a declarat că ar trebui daţi afară circa 20% dintre bugetari, respectiv 280.000 de angajaţi. “Guvernul trebuie să se comporte cu toată seriozitatea şi să diminueze masiv aparatul de stat, trimiţând în şomaj un număr mare de funcţionari, publici şi contractuali, care încarcă inutil statul de plată şi cheltuielile din bugetul de stat”, a declarat preşedintele Băsescu. Declaraţia a fost însă reexplicată apoi de consilierii de la Cotroceni sub o formă mult mai îndulcită: de fapt ar fi fost vorba despre cel mult 10.000 de angajaţi, mai ales din agenţiile de stat.
Tănăsescu: concedierile ar putea duce la debirocratizare
Reprezentantul României la FMI, Mihai Tănăsescu, fost ministru de finanţe, a declarat recent pentru Gândul că, după părerea lui, circa 400.000 de bugetari, nou-angajaţi în ultimii patru-cinci ani, nu au ce căuta acolo. Mai mult decât atât, oficialul FMI a explicat că aceaste disponibilizări masive ar putea avea darul de a reduce birocraţia din România, ceea ce va contribui semnificativ şi la creşterea economiei.
“Nimănui nu-i convine să i se taie din salariu. Însă în ultimii patru-cinci ani nimeni nu s-a întrebat de unde vin aceşti bani de salarii. S-a greşit. Aceşti 400.000 de bugetari care au fost angajaţi în ultimii ani nu au ce căuta acolo. Trebuie să vorbim despre această greşeală pe care nimeni nu o spune, sau, dacă o face, o face timid”, ne-a declarat Tănăsescu.
În timp ce ministrul Finanţelor Gheorghe Pogea s-a ferit, pe cât posibil, să dea o cifră concretă, mediul de afaceri nu este la fel de timid. Dinu Patriciu, unul dintre cei mai bogaţi români, este de părere că ar trebui daţi afară circa 600.000 de bugetari care să fie înlocuiţi de către calculatoare. “Într-adevăr, 4 din 5 birocraţi care se ocupă de colectarea şi distribuţia bugetului, deci acel personal administrativ care nu face nimic altceva decât să se ocupe de colectarea şi distribuţia bugetului, ar trebui într-adevăr înlocuiţi cu sisteme eficiente de gestiune, computere, cu management serios”, a declarat Dinu Patriciu în cadrul emisiunii “După 20 de ani” difuzată la postul de televiziune Pro TV.
Ţiriac: “Nu vă faceţi copiii slugi”
În ediţia precedentă a emisiunii, prima din această serie, un alt reprezentant de marcă al mediului de afaceri românesc, Ion Ţiriac, declara şi el că mediul politic ar trebui să fie sincer, să vină în faţa sindicatelor, a tuturor românilor, şi să recunoască faptul că nu se mai pot da atât de mulţi bani pentru funcţionarii statului pentru că asta ar amaneta practic viitorul următoarelor generaţii. “Nu poţi să mai ignori în situaţia în care eşti că ai în spatele tău sindicatele, care oamenii ăştia ar trebui primii să se facă înţeleşi de lume sau lumea să-i facă să înţeleagă că în puşculiţa asta atâta este şi nu poţi să furi de la sănătate, să dai la învăţământ, de la învăţământ să dai la armată, de la armată să dai la interne şi aşa mai departe, pentru că nu este. Şi atunci, cu toată puterea de convingere în faţă, ar trebui să vină actualii politici să spună «fraţilor, asta e realitatea adevărată, uitaţi greve, uitaţi toate, pentru că ne băgăm şi mai jos, nu vă faceţi copiii slugi»”, a spus Ţiriac. În primele şapte luni ale acestui an datoria publică a României a explodat. De la o datorie de stat de aproape 110 miliarde de lei la sfârşitul anului trecut, statul a ajuns la finele lui iulie să aibă datorii de aproape 140 de miliarde de lei.
Victor ROTARIU
sursa: gandul.info
vizitatori unici
Primeste articolele direct in mail.
