Politică

Visând armata Europei

maxresdefaultMulţi au fost surprinşi când l-au auzit recent pe preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, spunând, într-un săptămânal german, că a venit vremea pentru crearea unei armate a Europei unificate, pentru apărarea ”valorilor Uniunii Europene”. După toate cele petrecute de primăvara trecută încoace, în Ucraina şi în alte părţi ale Europei de Est, de la Baltica, la Marea Neagră, vorbele sale au fost interpretate ca un mesaj la adresa Moscovei, şi nu numai. Argumentele şi polemicile publice privind crearea unei asemenea armate europene s-ar putea învârti la nesfârşit în jurul cuvântului Rusia, dar ideea se referă şi la Statele Unite. Tensiunile din ultima vreme, dintre SUA, pe de o parte, şi UE şi Germania, pe de altă parte, sunt evidente, acesta a fost motivul pentru care germanii au îmbrăţişat grabnic şi au susţinut iniţiativa lui Juncker. Ce ştie mai puţin, sau aproape deloc, publicul de astăzi, din Est şi chiar din Vest, este că, departe de a fi inedită, sau bine gândită, sau că reflectă o necesitate, propunerea liderului UE este proaspătă, înţeleaptă şi oportună de… 68 de ani, dinainte şi de UE, şi de NATO! Istoria ei este fascinantă, s-o povestim, prin urmare, în câteva cuvinte.

Deci, cu timp bun înainte de Tratatul de la Roma, din 1957, când cei ”6” au pus bazele actualei Uniuni Europene, şi de crearea NATO în 1949, la 17 martie 1948 Belgia, Franţa, Luxemburg Olanda şi Marea Britanie au semnat la Bruxelles un ”Tratat de colaborare economică, socială şi culturală, şi de apărare colectivă”, în ultima sa parte o extindere a unui acord militar defensiv din anul anterior, 1947, Acordul de la Dunkirk, dintre Paris şi Londra. La data semnării Tratatului de la Bruxelles, războiul rece din Europa dăduse în clocot, Bucureştiul comunist refuzase Planul Marshall, Praga, ultima redută estică a democraţiei europene, căzuse, izgonit prima oară din ţara lui de Hitler în 1938, după 10 ani, Beneş pleca a doua oară alungat de Stalin, insurgenţa comunistă era în plină ofensivă în Grecia, în consecinţă documentul a urmărit crearea grabnică a unei forţe de ripostă a Europei Occidentale.

O alianţă militară strict defensivă, capabilă să reziste în faţa unui Kremlin dezlănţuit şi agresiv pe un front de 2.000 km, de la Berlin către sud, peste Mariţa, în munţii Traciei, din preajma Mediteranei. Astfel, tratatul de la Bruxelles a fost un precursor al NATO, similar acestei organizaţii venite pe lume ceva mai târziu, la 4 aprilie 1949, la Washington, dar deosebirea esenţială dintre cele două este că acordul din capitala Belgiei a fost european ”pursânge”. Acest tratat defensiv, ale cărui prime forţe militare unificate, terestre, navale şi aeriene, s-au aflat sub comanda celebrului mareşal britanic din al Doilea Război Mondial, Bernard Montgomery, a convieţuit o perioadă de timp cu organizaţia militară nord-atlantică, apoi, în 1951, Statul Major al alianţei, fără să fie desfiinţat, a fost alipit la Cartierul General al NATO, de la Bruxelles. Pe bună dreptate, căci, la vremea respectivă, a fost limpede pentru toţi că, numai împreună cu SUA şi forţa lor militară, Europa de Vest putea fi apărată de o eventuală agresiune sovietică deschisă.

A fost pentru toată lumea evident, din 1947 şi până către 1962, considerat drept anul lansării destinderii sovieto-americane, că, pentru Europa de la Londra la Atena, ”ora Americii” sosise, că solidaritatea politică, economică şi chiar culturală a vest-europenilor s-a afirmat în jurul modelului hegemonic american şi în pofida tendinţelor centrifuge ale construcţiei europene, inclusiv militare. În octombrie 1954, celor 6 semnatari iniţiali li s-au alăturat Italia şi Germania Federală (de Vest), iar în iunie 2011 bătrânul tratat defensiv de la Bruxelles, încheiat în urmă cu 62 de ani şi reunind în final 10 membri occidentali, a încetat oficial. Cu toate acestea, fosta sa existenţă bântuie nevăzută şi astăzi, ca să spunem aşa, presimţirile şi gândirea multor vest-europeni, fără ca aceştia să ştie, sau să fi ştiut ceva despre el. Şi asta, probabil din pricină că Europa toată, Vest şi Est, dintotdeauna a vrut să fie liberă de hegemonii şi servituţi, din orice parte ar veni ele, a visat şi visează, încă, să stea pe propriile ei picioare. La urma urmei, la 8 martie trecut, nu s-a întâmplat nimic altceva decât că o idee, ba chiar mai mult, o faptă trecută a europenilor, de la începuturile unificării, a fost readusă la viaţă de luxemburghezul Juncker într-un interviu acordat nemţilor de la „Welt am Sonntag”. Că, de mai bine de 6 decenii, ţările lor, Luxemburgul şi Germania, au fost membre ale primei alianţe militare a Europei unite. Alianţă 100% europeană. Fostul Tratat militar vest-european de la Bruxelles, de la semnarea căruia recent s-au împlinit recent 67 de ani, şi NATO au confirmat voinţa comună a atlanticiştilor de a se opune presupuşilor invadatori din Est – care, slavă Domnului, nu i-au invadat niciodată de la încheierea celui de al Doilea Război Mondial şi până astăzi –, dar şi suprapunerea a două sfere occidentale distincte: una a cooperării generale vest-europene, şi cealaltă a unor posibile structuri militare euro-atlantice distincte.

Aşadar, fricţiunile transatlantice ”la vârf”, crescânde, consemnate la Minsk, München, Riga, Bruxelles, Berlin, Paris, sau Washington din noiembrie trecut încoace, precum şi evoluţiile recente indică faptul că Germania este ”premiul cel mare” pentru SUA în conflictul din Ucraina, întrucât Berlinul are o influenţă copleşitoare în ce priveşte direcţia către care se îndreaptă Uniunea Europeană. Un prim obiectiv urmărit de Washington este acela de a împiedica o apropiere UE-Rusia, pentru închegarea unui spaţiu economic comun de la Lisabona la Vladivostok, un univers nou şi gigantic, adică un competitor letal pentru interesele globaliste ale SUA. Atât Uniunea Europeană, cât şi Germania înţeleg că nu pot face prea multe lucruri atât timp cât Washingtonul are cuvântul cel mai greu de spus, când vine vorba de securitatea europeană, dar pentru Bruxelles şi Berlin este limpede că Statele Unite folosesc NATO, în primul rând, ca să-şi promoveze interesele în Europa. Or, propunerile de formare a unei forţe militare proprii a europenilor urmăresc tocmai să reducă influenţa Washingtonului în treburile lor, de asemenea să facă din NATO istorie. Eliminarea NATO ar avea însă, pentru SUA, un preţ strategic uriaş, americanii ar pierde controlul asupra Eurasiei, de la Atlantic, la Pacific, sau, cum a spus Zbigniew Brzezinski, fostul consilier pentru Securitatea Naţională a SUA, asta ”ar însemna, în mod automat, sfârşitul participării Americii la jocul de şah de pe tabla euro-asiatică”. În lumea euro-atlantică, părerile sunt împărţite, recent cunoscuta publicaţie ”Commentary”, o tribună a neoconservatorilor de la Washington, de-a dreptul şi-a intitulat un articol anti-Berlin ”De ce subminează Germania NATO?”, susţinătorii ardenţi ai politicilor americane în Europa – Marea Britanie, Polonia şi cele 3 ţări baltice au făcut o opoziţie gălăgioasă ideii unei armate europene, prim-ministrul britanic David Cameron a luat în derâdere ideea cu armata europeană a lui Jean-Claude Juncker, denumind-o o ”fantezie scandaloasă”, în sens invers Marine Le Pen, lidera opoziţiei din Franţa, a declarat că a sosit timpul ca ţara ei să iasă de sub tutela Statelor Unite. Dincolo de retorică şi controverse, o întrebare mare se ridică, totuşi: doreşte cu adevărat Germania ca, prin edificarea unei armate comune europene, şi prin eliminarea NATO, să-i poftească pe americani afară din Europa? Nimeni nu are un răspuns la ea, dar o idee pare să se înfiripe: prinşi între costurile mari ale militarizării excesive a flancului est-europen al NATO, cerută de americani, şi reluctanţa lor de a ”îngrăşa” şi mai mult organizaţia militară nord-atlantică, vest-europenii încep să fie tot mai convinşi că o a 3-a cale, adică o forţă militară unificată, proprie, ar putea fi soluţia corectă şi politic, şi economic, pentru a ieşi din toate impasurile – impasul cu America, cel cu Rusia, şi acela cu pacea şi securitatea continentului lor.

Autor: Radu Toma

Sursa: Cotidianul

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • Un referendum ceva???pe plan european,sa vedem parerea cetatenilor de ultimele ispravi N.A.T.O ,iar betivi de englezi sa suporte ei singuri cheltuiala Americana

Abonează-te la newsletter