Cu o săptămână în urmă, era un vineri 13, președintele venezuelan Nicolas Maduro a semnat decretul ce prelungește cu încă 60 de zile „starea de excepție și urgență economică”, document menit să prevină și să înfrunte o posibilă lovitură de stat. Știrea a fost prezentată în mass media europeană ca o dovadă în plus a paranoiei guvernului de la Caracas care-și maschează incompetența prin presupuse comploturi americane. Pentru a da măsura dublei măsuri, să amintim că Franța se pregătește să prelungească pentru a treia oară starea de urgență, excepționalism administrativ în care se află de mai bine de jumătate de an. Să fie o formă de ascundere a nepriceperii și impopularității președintelui și prim-ministrului din Hexagon? Inventează presupuse comploturi islamiste pentru a bloca protestele sociale? Discuția nici măcar nu începe.
Ce înseamnă din punct de vedere tehnic decretul? Iată principalele puncte: mobilizarea sectorului privat în procesul de producție; sporirea participării forțelor militare în distribuirea de alimente și de medicamente; mobilizarea rezervelor speciale de aprovizionare și mijloacelor de producție; lărgirea atribuțiilor polițienești și militare.
Situația economică dificilă e constatabilă în fenomenul tolerat și omniprezent al speculatorilor, bachaqueros, adevărați soldați ai războiului economic în curs, ajutați de o inflație ce face inaccesibile mărfurile din marile magazine. Mai sunt restricțiile la electricitate, întreruperea zilnică a curentului electric pentru 4 ore, situație ce durează deja de o lună. Se adaugă peste toate acestea sancțiunile economice americane, o armă de distrugere lentă, afectând medicația, tehnologia și alimentația, știrbind încet încrederea în guvernanți și conducând spre schimbări electorale, dacă nu spre conflicte armate. Din 9 martie 2015, Venezuela a fost declarată o amenințare la adresa securității naționale ale SUA.
Jurnalistul economic bolivarist Víctor Álvarez R., fost ministru în guvernele chaviste, subliniază parțialitatea justificării decretului prin intervenționismul american. Starea de excepție, în vigoare de două luni, nu a produs efecte pozitive. Ea decurge din ignorarea ciclicității prețului petrolului în economia mondială, a dezechilibrul dintre cerere și ofertă datorat apariției de noi tipuri de produse, a reapariției Iranului pe piețele mondiale sau a tensiunilor războinice din Orientul Mijlociu. Ca exemplu, prețul barilului de petrol în 2015 a căzut de la 105 $ sub 50 $ și continuă să rămână acolo, adică veniturile din exportul de petrol au scăzut cu mai mult de jumătate. Toate acestea au destabilizat resursele naționale destinate programelor sociale prevăzute de Revoluția bolivariană. În plus, planurile guvernamentale sunt dejucate de inițiative legislative venite dinspre o Adunare Națională controlată, de la sfârșitul anului trecut, de opoziție. E cazul programului de locuire Gran Misón Vivienda Venezuela, care din 2011 a dus la construcția a peste 1,2 milioane de apartamente sociale, pe care deputații încearcă să le scoată pe piața liberă. Ele sunt garantate pe viață, dar vânzarea lor e strict restricționată și nu poate fi făcută către sectorul privat. Deocamdată, Partidul Socialist Unit Venezuelan poate conta pe barajul juridic al Curții Supreme Constituționale.
Acum să facem un pas în spate. Spre deosebire de Eurovision, politica reală nu e lipsită de pete, chiar și-n cercurile progresiste. Venezuela e cazul aparte a unei guvernări cu aspirații socialiste impuse de o alianță civic-militară ce a reușit să câștige încrederea populară și, cu rare excepții (alegerile legislative din decembrie 2015 sau referendumul chavist din 2007), votul urnelor. Puterea și opoziția se înfruntă mediatic cu o pasiune străină neofiților (Jeferson Miola). Sarcasmul burlesc al intervențiilor lui Hugo Chávez la ONU nu poate fi înțeles în afara acestei referințe interne. În ciuda nuanțelor pure și dalbe în care este prezentată opoziția venezuelană, de la fostul ziar al lui Satre, Liberation, unde victoriile electorale ale dreptei sunt asimilate cu răsturnarea dictatorului chilian Augusto Pinochet, la Vladimir Tismăneanu, care continuă să se plaseze în Războiul Rece, vorbim de o alianță pestriță. Masa Unității Democratice, MUD, concurentul revoluționarilor bolivariști, e compusă în principal din vechile partide locale, Acción Democrática, inițial social democrați și concurentul său istoric, COPEI, social-creștinii. Ambele partide au evoluat după anii 90 către dreapta eșichierului politic. Decăderea lor la sfârșitul anilor 90 s-a datorat în principal enormelor scandaluri de corupție în care erau implicați de liderii acestora. S-au mai aliat lor o serie de mișcări de stânga, parte din ele provenite din socialiștii dezamăgiți, așa de pildă PODEMOS-ul venezuelan, Por la Democracia Social, al lui Ismael Garcia. Documente scoase la iveală de WikiLeaks certifică legăturile acestuia din urmă cu ambasada americană, a cărei intervenție o solicită pentru alegerile din 2010. Sprijinul MUD vine dinspre oligarhia sectorului privat tracasată de intervențiile uneori în forță ale forțelor polițienești. De pildă rechiziționarea unor lanțuri de magazine și arestarea responsabililor pentru stocarea de mărfuri. Aceasta e realitatea „războiului economic” mocnit și dur care macină republica. Prin denegarea geopoliticii sau plasarea directă de partea imperialismului, opoziția se situează de partea deregularizărilor financiare și economice impuse de acvila nord-americană.
Autori:Claudiu Gaiu și Luminița Branco
Sursa: Cealalta agenda
Adauga comentariu