Politică

Gheorghe Piperea: ”Acest “comitet naţional de supraveghere macro-prudenţială”, un supra-guvern construit în laboratoarele tehnocrate ale BNR!”

rosca-stanescu-iohannis-in-spatele-faimosului-comitet-pentru-supraveghere-macroprudentiala-319580Cică imunitatea penală şi civilă, totală şi definitivă, a şefimii BNR nu e cum se vede scrisă în lege (art. 25 din Legea Statutului BNR, pour les connaisseurs). Ca şi scena-tip din filmele americane de doi lei, când femeia e prinsă în pat cu amantul de propriul soţ, şi chestia asta cu imunitatea se poate explica. Textul Legii care reglementează Statutul BNR cică e prost scris. Pe partea literară, nu pe partea economică.

Lumea e rea, dar e clar că, sub presiunea negocierilor de aderare la UE, săracul legiuitor s-a grăbit să implementeze un text “european” şi, astfel, exprimarea a ieşit prost. Pe partea principială, legea e bună. Aşa zice sfetnicul primordial al ştabului BNR. Dacă cineva ar zice că ştabul BNR apărat de această imunitate e gol, atunci e foarte probabil că respectivul ins nu doar că e un răutăcios, dar el are şi nişte ochelari care deformează realitatea, iar realitatea reală (la fel ca proprietatea deponenţilor asupra banilor din conturile lor bancare) este că hainele cele noi ale împăratului sunt sublime.

În urmă cu câteva săptămâni, spre surprinderea multora (inclusiv a mea, recunosc, deşi sesizarea a pornit de la mine), preşedintele Iohannis a trimis la Parlament pentru reexaminare o lege moşită la BNR care îşi propunea nici mai mult, nici mai puţin decât să instituie un supra-guvern care să se ocupe, în locul Guvernului şi în afara controlului Parlamentului, de gestiunea crizelor financiare. De fapt, acest supra-guvern construit în laboratoarele tehnocrate ale BNR urma să se ocupe de orice, pentru că, aşa cum ne-a învăţat dl Isărescu, totul este în criză acum, iar dacă nu e în criză, sigur este în stare de risc sistemic sever. Iar cum Guvernul şi Parlamentul nu ştiu să resolve crize şi cu atât mai puţin să gestioneze riscuri sistemice, atunci era clar că ţara avea nevoie de un supra-ultra-mega-guvern. Ca şi Legea statutului BNR (Legea nr.312/2004), şi acest proiect stabilea pentru funcţionarii acestui supra-guvern, denumit, pompos, “comitet naţional de supraveghere macro-prudenţială”, o imunitate totală şi definitivă de răspundere penală şi civilă.

Printre altele, textul referitor la această imunitate din proiectul legii supravegherii macro-prudenţiale a fost criticat de preşedintele Iohannis pentru ne-constituţionalitate, căci crea nişte imunităţi în afara cadrului constituţional. BNR spunea, la acea dată, că decizia preşedintelui a fost corectă pentru că, într-adevăr, textul legal avea nişte probleme de exprimare. Doar că acest text era, pur şi simplu, luat cu copy-paste din Legea statutului BNR, respectiv, din sus-amintitul art. 25. După ce s-a pus problema abrogării acestui din urmă text legal, pe aceleaşi motive de neconstituţionalitate, dl Vasilescu, consilier primordial al guvernatorului BNR, a luat atitudine rapid şi a început să ne explice că şi acest text legal are nişte probleme, dar tot pe partea literară, adică în zona gramaticală. În opinia sfătoasă a consilierului guvernatorului BNR, textul imunizator al ştabilor BNR e bun în principiu, mai ales că implementează dreptul european, doar că îl citim noi greşit.

Trebuie spus aici că, în realitate, este vorba de o recomandare a Băncii Centrale Europene (recomandare făcută, probabil, în intenţia de a asigura independenţa politică a băncilor centrale ale statelor membre ale UE; mă întreb ce ar trebui să recomande BCE pentru ca băncile centrale să fie independente economic de băncile comerciale şi ţinute la adăpost de tentaţia de a se face avocaţi din oficiu ai băncilor comerciale pe motiv că acestea sunt prea mari pentru a putea fi lăsate să se descurce singure…) şi nu de o normă de drept european. O recomandare are, aşa cum îi spune şi numele, caracter opţional, nu şi valoare normativă.

Pe de altă parte, ar fi bine să încercăm să facem comparaţia între textul din Legea statutului BNR cu privire la imunitatea şefimii BNR şi textul din Constituţie referitor la imunitatea parlamentară.

Din art. 25 din Legea Statutului BNR rezultă că imunitatea şefimii BNR este una care se impune nu numai în privinţa răspunderii penale, ci şi în privinţa răspunderii civile (o victimă a unei fapte ilicite a şefimii BNR nu poate cere de la această şefime despăgubiri). Mai mult, un eventual proces pe teme de despăgubiri ar fi susţinut, pe partea de cheltuieli, de BNR. Cel mai “interesant” este că imunitatea de răspundere penală şi civilă nu poate fi ridicată. Răspunderea, penală sau civilă, există doar pentru fapte comise cu rea-credinţă sau din neglijenţă gravă. Din punct de vedere procesual, proba acestor aspecte, ca situaţie premisă a răspunderii, este, practic, imposibilă.

Imunitatea parlamentară este reglementată în art. 72 din Constituţie. Deşi lumea detestă parlamentarii, e bine să ştim că această imunitate nu există, conform Constituţiei, decât pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Pentru toate celelalte fapte potenţial ilicite, parlamentarii pot fi cercetaţi şi urmăriţi penal ca oricare alt cetăţean, indiferent dacă e vorba de fapte comise cu bună sau rea-credinţă ori de fapte comise cu uşoară sau gravă neglijenţă. Doar dacă se pune problema percheziţiei, a reţinerii sau a arestării, se cere un vot al Parlamentului pentru aprobarea acestor măsuri procesuale. Pentru infracţiuni flagrante, parlamentarii pot fi reţinuţi chiar şi fără aprobarea prealabilă a Parlamentului. Percheziţia, reţinerea şi arestarea sunt măsuri procesuale, iar nu soluţii referitoare la vinovăţie. Un individ supus acestor măsuri nu este un infractor, ci un suspect a cărui nevinovăţie se prezumă. E adevărat că noi vedem (la tv şi în presa main-stream) arestarea şi cătuşele ca fiind probe ale realizării justiţiei. De fapt şi de drept, însă, acestea sunt măsuri procesuale luate faţă de persoane prezumate nevinovate, pentru scopurile bunei administrări a justiţiei. Un arestat nu este un vinovat, ci un potenţial pericol public sau un potenţial măsluitor al probelor. Asta e tot. Ca să ne înţelegem: s-au văzut cazuri multe şi spectaculoase în care, după arestări de luni sau chiar ani de zile, pentru cele mai grave fapte de corupţie sau de criminalitate organizată, inculpatul a fost achitat. E bine, aşadar, de reamintit că doar condamnarea definitivă înseamnă vinovăţie. În altă ordine de idei, e bine de spus că în mod greşit în limbajul curent se vorbeşte de “imunitate parlamentară” sau de “ridicarea imunităţii”. În realitate, parlamentarii nu au nicio imunitate pentru faptele ce nu ţin de exerciţiul mandatului lor. Iar ceea ce se ridică prin vot în Parlament nu este imunitatea (aceasta nu există), ci dreptul parlamentarului de a fi judecat în stare de libertate, ca oricare alt suspect sau inculpat. Parlamentul nu are nicio competenţă de a opri o urmărire penală a unui parlamentar. Şi e bine că e aşa.

În schimb, organele de cercetare penală nu pot începe nicio urmărire penală contra şefimii BNR fără a proba din start reaua-credinţă şi grava neglijenţă a celui în cauză. Spre exemplu, un accident de maşină comis în timpul deplasării de la o şedinţă a CA a BNR la o şedinţă a Parlamentului (respectivul membru al CA al BNR este în exerciţiul funcţiunii) nu poate declanşa un proces penal contra aceluia care l-a comis “în exerciţiul funcţiunii”, câtă vreme nu se probează că accidentul a fost comis cu intenţie sau cu gravă neglijenţă.

Ca să fie mai bine înţeleasă această imunitate, e bine să luăm exemplul infracţiunii de neglijenţă în serviciu, care este o faptă din culpă (=greşeală; fapta săvârşită din culpă este o faptă neintenţionată).

Funcţionarii de la Fisc au dat publicităţii acum câteva zile unor liste de datornici la Fisc greşite, incomplete şi, uneori, false. Ei sunt acum pasibili de puşcărie pentru neglijenţă în serviciu, plus despăgubiri pentru daune materiae şi morale plătibile celor puşi ilegal pe această listă neagră.

În intenţia de a combate legea dării în plată, BNR a dat publicităţii cifre care se bat cap în cap cu cele de la Statistică şi cu cele de la Biroul de credit. În plus, cifrele s-au schimbat de la o săptămână la alta, încât nimeni nu a mai putut înţelege nimic şi, în plus, credibilitatea BNR, ca emitent de informaţii de calitate, s-a prăbuşit. Din punct de vedere penal, acest şir de fapte ar fi încadrabile cel puţin la neglijenţă în serviciu. Doar că şefimea BNR nu poate fi trasă la răspundere, nici penal, nici civil pentru o astfel de neglijenţă, întrucât art. 25 din Legea Statutului BNR nr.312/2004 instituie o imunitate penală şi civilă pentru faptele săvârşite cu bună credinţă şi fără neglijenţă gravă; “se cere”, deci, intenţie calificată pentru a fi vorba de răspundere penală.

Să vorbim şi de manipularea libor şi a dobânzii (comisă în anii 2008 – 2009, aşa cum spune Lucian Isar pe blogul său şi cum pare că ar fi spus, oficial dar formal, şi Consiliul Concurenţei în 2012) şi de conflictele de interese (BNR, incă din 2010, este un avocat din oficiu al băncilor delincvente), precum şi de chestiunile relative la declaraţiile de avere, din care lipsesc, încă din 2010, menţiunile relative la salarii, fără ca acest lucru să fie permis de lege (“vocile” BNR au spus de-a lungul anilor că permisiunea le-a fost acordată de ANI, în virtutea unui protocol, invocat de BNR, dar niciodată văzut)? Poate cu altă ocazie.

Iar în privinţa proceselor civile de despăgubiri, chestia e chiar mai gravă. Orice om normal răspunde pentru prejudiciile cauzate de faptele sau omisiunile sale, chiar şi pentru culpa cea mai uşoară. Prejudiciul trebuie integral reparat. Sunt reguli normale, de bun-simţ, aplicabile oricărui individ obişnuit, stabilite clar şi fără dificultăţi literare de înţelegere de art. 1349 şi art.1357 din Codul civil. Aceste reguli nu sunt, însă, aplicabile şi şefimii BNR: în cazul acesteia trebuie să fie vorba de rea-credinţă sau de neglijenţă gravă. Iar un eventual proces de daune nu l-ar costa nimic pe cel dat în judecata într-un astfel de proces: cheltuielile judiciare ar urma să fie suportate de BNR, adică de noi.

În urmă cu vreo zece ani, când aşteptam să o iau pe fiică-mea de la grădiniţă, am citit în sala de aşteptare această povestioară cu tâlc:

A fost odată un ştab. Om puternic, aparent înţelept, aparent serios, dar cu o slăbiciune teribilă: îi plăceau foarte mult hainele. Atât de mult îi plăceau obiectele vestimentare încât nu socializa decât pentru a-şi arăta hainele cele noi. Doi pehlivani, pretinşi mari croitori şi designeri, i-au făcut ştabului promisiunea unor haine atât de cool încât ar fi avut “capabilitatea” de a-i face pe toţi cei care nu vedeau cât sunt de cool, cât de minunată este stofa şi cât de mirifice culorile, să fie complet nepotriviţi pentru slujba pe care o fac şi, pe deasupra, proşti de să dea în gropi. Ştabul a fost încântat de promisiune, pe care a luat-o ca o provocare, cerându-le pehlivanilor să facă degrabă nişte frumoase şi colorate haine din minunata stofă. Zis şi făcut. Bani, aur, material – toate curgeau gârlă. Totul era însă subtilizat cu mare înţelepciune de cei doi pehlivani. În realizarea “sarcinii”, designerii de ocazie se prefăceau că lucrează de zor. Şi au tot lucrat zile în şir. Ştabul devenea pe zi ce trecea mai curios şi mai nerăbdător. Sfetnicul cel bătrân este trimis să analizeze motivele întârzierii. La faţa locului i se pune în scenă un teatru inspirat din care rezulta că hainele sunt aproape gata. Deşi nu vedea nimic pe războiul de cusut şi, sub efectul teatrului de bună calitate jucat de cei doi pehlivani, sfetnicul cel bătrân ajunge la concluzia că totul decurge conform planului, doar că planul era un pic întârziat. Sfetnicul cel bătrân, dependent şi el de afirmaţia celor doi pehlivani că cine nu vede cât de cool sunt hainele nu merită slujba şi, în plus, e prost de dă în gropi, îl înştiinţează pe ştab că a văzut hainele şi că, într-adevăr, ele sunt minunate. Doar nu era să îşi piardă slujba şi ştampila minţind … Ştabul îşi pierde din nou răbdarea şi trimite la croitoria butaforică a celor doi pehlivani un al doilea sfetnic. Scenele şi urmările se repetă: hainele ia-le de unde nu-s, dar de teama pierderii statutului social, cel de-al doilea sfetnic declară şi el că hainele sunt minunate. În fine, după alte câteva zile de aşteptare, ştabul, nerăbdător, merge să vadă el însuşi minunea. În realitate, nimic. În halucinaţia determinată de teatrul profesional al celor doi (pseudo)croitori pehlivani, ştabul ajunge la concluzia că “hainele” sunt, într-adevăr, minunate, sublime (deşi ele lipseau cu desăvârşire). Sfetnicii cei mai de încredere îl încredinţaseră că “hainele” sunt magnifice şi, daca nici în sfetnici nu mai ai încredere, atunci în cine? Ei, şi vine şi momentul afişării hainelor. Cei doi “croitori”, care – aţi observat deja – erau nişte pehlivani, evident, nu au nicio haină de livrat, dar se prefac relativ artistic că ele sunt gata, mimând chiar că le etalează şi invitându-l pe ştab să le pipăie, după care îl dezbracă de hainele vechi, dar reale, pentru a fi îmbrăcat cu “hainele” noi, sublime, dar lipsind cu desăvârşire. Ştabul iese la paradă, toţi curtenii, convinşi că hainele cele noi sunt nu numai usoare ca pânza de păianjen, dar şi pline de culoare, stil, eleganţă (cum ar fi putut să nu îşi dea seama de asta, că doar erau slujbaşi importanţi şi nici pe departe proşti?), îl aplaudă. Doar că în piaţă era poporul. Şi printre ei, şi nişte copii. Unul dintre ei strigă, fără să se gândească la faptul că ar fi putut fi considerat prost de să dea în gropi (slujba pe care să o piardă nu avea): dar împăratul este gol! Evident, şi împăratul ştia asta, doar că nu mai putea da timpul înapoi, aşa că, ţanţos, îşi continuă parada, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Acum îmi dau seama că v-am vorbit de un ştab. Era vorba, de fapt, de un împărat. Iar povestea se numea Hainele cele noi ale împăratului (de Hans Christian Andersen). Împăratul era, de fapt, gol, nu ştabul.

Asemănările cu fapte şi persoane reale sunt ne-întâmplătoare. Las plăcerea cititorilor de a le identifica.

Autor: Gheorghe Piperea

Sursa: Cotidianul

Abonează-te la newsletter