Cu tristeţe am privit în ultima perioadă noua pricina de dezbinare a românilor între ei. Dureroasă dezbinare şi greu de înţeles, pentru că învolburează părinţii, adică o categorie socială care ar trebui sa rămână unită în realizarea scopului ei suprem – ocrotirea copiilor într-o lume atât de tulburată, precum cea în care trăim.
Părinţii care îşi vaccinează copiii s-au dezlănţuit cu potop de argumente şi acuzaţii împotriva celor care nu şi-i vaccinează. Nu despre caracterul benefic sau nu al vaccinării este vorba în acest articol, ci despre atitudinea faţă de suferinţă.
Concret, asist la o adevărată asmuţire a părinţilor care îşi vaccinează copiii împotriva celor care nu şi-i vaccinează, iar în avalanşa de acuzaţii nu găsesc nimic, niciun cuvânt, despre suferinţa care a stat la baza alegerii de a nu mai vaccina.
În jurul nostru sunt atâtea mărturii ale părinţilor care au trecut prin coşmarul bolilor pe care le-au declanşat asupra copiilor lor această intervenţie medicală (vaccinul), însă factorul suferinţă nu intră deloc în ecuaţia acuzatorilor.
Mă uit la părinţii care emit acuzaţii greu de reprodus împotriva părinţilor care nu vaccinează şi mă întreb în baza cărui argument de logică primii nici nu doresc să audă cum au ajuns ceilalţi la această alegere, ce anume a stat la baza ei.
Dincolo de caracterul discutabil al acuzaţiilor în sine, cum ar fi de exemplu aceea a unei noi epidemii, caracter determinat de faptul că tocmai de aceea şi-a vaccinat copilul, ca să fie în siguranţă, mă întreb ce resorturi interne poate stârni atâta furie împotriva unui alt părinte care, la fel ca şi el, şi-a vaccinat cu multă bună-credinţă copilul, iar apoi a trăit coşmarul vieţii lui ori a văzut un alt părinte trăind o astfel de dramă după ce şi-a vaccinat copilul.
Nu poţi judeca ceva ce nu cunoşti şi, de aceea, suferinţa cere, măcar, respect.
E o măsură duhovnicească să empatizezi cu suferinţa celuilalt, să încerci să-i fii alături, să-l ajuţi. Nu această măsură duhovnicească o cer de la oamenii din jurul meu. Însă nu pot accepta să văd că, în lipsa acestei empatii, ei trăiesc o adevărată pornire împotriva părinţilor care – pe fondul unei experienţe despre care ceilalţi nici nu vor sa afle – au ales să nu îşi mai vaccineze copiii pentru simplul fapt că nu mai vor să retrăiască vreodată acel coşmar.
Practic sunt două glasuri, doua registre de valori, însă cu tonalităţi profund diferite.
Nimeni nu îi aude pe cei care au o suferinţă adâncă şi dublă, determinată o dată de experienţa patologică în sine prin care au trecut copiii lor, şi în al doilea rând determinată de mustrarea de conştiinţă că ei înşişi sunt cei care şi-au supus copiii acelei intervenţii medicale care le-a adus respectiva suferinţă. Că nu îi aude nimeni rezultă şi din faptul că, după anunţarea ştirii iniţiale că a decedat subit un copil ori că au fost câţiva internaţi de urgenţă după o anumită serie a unui vaccin, ulterior nu mai aflăm nimic despre ceea ce a fost cu adevărat acolo, despre starea acelor oameni, despre suferinţa lor.
Ca mamă, mi se pare cinic contraargumentul „sunt cazuri izolate”. Fiecare suflet este cel mai important. Fiecare copil are exact acelaşi drept să fie protejat pentru a nu deveni „un caz izolat”.
Dacă tu, cel care citeşti acum acest text, ai fi „un caz izolat”, ar conta pentru tine acest contraargument „efectele adverse sunt doar cazuri izolate”?
A mângâiat-o cu ceva această idee pe mama micuţei din Iaşi în vârstă de numai două luni, care în mai anul acesta, a doua zi după efectuarea unui vaccin, a decedat?
Au putut oare să exclame „Ah, nu-i nimic… sunt doar cazuri izolate” părinţii celor 10 nou-născuţi, care în 2012 au fost internati de urgenţă după vaccinare, la Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta”?
A existat vreo consolare în aceasta idee a cazului izolat pentru părinţii celor 50 de copii internaţi în acelaşi Institut, după vaccinare, în intervalul martie – noiembrie 2012?
Au acceptat uşor anul acesta moartea fetiţei lor de numai 5 luni, părinţii din Coloneşti Olt zicându-şi că este „un caz izolat”?
În presa naţională şi locală am citit despre aceste cazuri.
Subliniez, nu despre efectele secundare adverse ale vaccinurilor este aici vorba ci despre dreptul absolut al fiecarui copil de a nu fi „un caz izolat” şi despre măsura în care îi este garantat acest drept la momentul la care părintelui i se solicită să îl vaccineze.
Dacă medicului convins în cel mai fericit caz de justeţea argumentului ştiinţific, nu i se strânge inima când citeşte enumerarea de mai sus, acelor părinţi le-a fost zdrobită inima de durerea suferinţei copiilor lor.
Ei au avut sau vor avea ani în şir nopţi nedormite de griji sau sfâşiate de durerea alegerii pe care au făcut-o şi care a dus la suferinţa copiilor lor.
Aceia cărora copiii le-au supravieţuit, au avut cheltuieli de nedescris cu tratamentele şi efectele secundare ale acelor tratamente.
Au avut vieţile cu făgaşe răsucite, în sensul că nimic nu a mai fost în viaţa lor aşa cum fusese înainte. Şi, cel mai greu de dus, au avut neputinţa de a înţelege de ce tocmai lor şi făpturii mici căreia i-au dat naştere, le-a fost dat sa treacă prin aşa ceva.
Când tu, cel care citeşti aceste rânduri, vei înţelege această suferinţă, abia atunci ai voie sa îi acuzi şi să le judeci alegerile.
Cum însă suferinţa nu este argument ştiintific, ea nu poate fi împărtăşită decât cu mişcarea inimii, cu dragoste şi cu nesfârşită milă, al cărei izvor este bunătatea, acea bunătate despre care ieroschimonahul mucenic Daniil (Sandu Tudor) spunea că este „crucea pe inimă”.
De aceea zic, cea mai mare durere a acestei probleme nu este nici riscul nevaccinării, nici efectele adverse ale vaccinării, ci lipsa de dragoste cu care ne raportăm la suferinţa celui de lângă noi.
Iar lipsa de dragoste este şi cauza pentru care funcţionează atât de bine asmuţirea noastră unul împotriva altuia, dezbinarea şi consecinţele ei dureroase: tulburarea, lipsa de comunicare, de comuniune şi lipsa de înţelepciune în aflarea adevărului.
În paradigma oricărei logici, inclusiv a părinţilor din discuţia de faţă, adevărul e ”o perlă care iubeşte adâncul” cum spunea Byron în duhul celor pentru care domnia drepturilor justifică orice, însă… numai aceia care „mână la adânc” ajung la Adevăr, iar fără dragoste, drumul nu este decât cădere liberă.
Autor: Ana Vrânceanu
Sursa: Cultura Vieții
Adauga comentariu