Analize și opinii Cultură și Familie Politică

Ursi asasinati si iobagi cu buzunare de interlop

ursi asasinati2Din când în când, prea des din păcate, îmi ajung la urechi jalnice poveşti vânătoreşti, iar fotografiile ce-mi parvin de la “surse” le confirmă urăţenia. Ferită de ochii lumii, la adăpostul pădurilor carpatine – cât a mai rămas din ele – prostia omenească e în floare şi mereu în acţiune sângeroasă. Fie că se lăfăie sub pălăriuţa vreunui director de “clasică” asociaţie judeţeană de vânătoare şi pescuit – AJVPS – , fie că zace sub pălăria cu boruri largi a vreunui fălos şi obez patron de firmă comercială cinegetică, sau de club vânătoresc privat, fie că priveşte prin ochelarii icteric-fumurii ai “clientului” plătitor şi cu armă scumpă, prostia este unică şi vânjoasă.

Nu vorbesc de prostia tolomacului, cea care îmbracă formele oligofreniei, ci de prostia sprinţară: stăpâna nesătuilor de bani, gipane, ţoale de firmă, piţipoance şi vile cu “plasme” cât tabela de marcaj din Ghencea, cei al căror succes în viaţă se cere confirmat inevitabil prin dobândirea şi expunerea trofeului de “vânat mare”. Blana şi craniul ursului brun sunt un astfel de obiect.

De peste 20 de ani, Carpaţii sunt raiul crimelor cinegetice, iar ursul brun – în ciuda legilor europene care îi asigură “protecţie integrală” -, a ajuns ţinta glontelui oricărui nichipercea îmbogăţit , occidental sau autohton. Mezelarul cu portofel gros sosit din Barcelona, croitorul de lux din Frankfurt, “regele sucurilor” din Franţa ori te miri ce fost sportiv abia alfabetizat ajuns afacerist, devin brusc clienţi conform sloganului de chelner “clientul nostru, stăpânul nostru”. Obligatoriu de satisfăcut prin asasinarea ursului, ei beneficiază de temenelile gazdelor – nişte silvicultori frânţi de şale, pripăşiţi în cinegetică -, cele care, ultimilor, le confirmă funciarul cuget de iobag. Cel pe care nu îl poate ascunde niciuna dintre mărfurile mai înainte enumerate, achiziţionate, la propriu, pe “blana ursului din pădure”. Căci aşa e în România atunci când, aflând că e rentabil, ai urmat silvicultura ştiind că Dumnezeu a dat, iar tu poţi lua de-a gata, ca de pe tarlaua lu’ babacu’ şi vinde scump: păduri şi sălbăticiuni. Ceea ce nu poate face nicidecum un amărât cu vocaţie – dascăl, medic, scriitor -, ori un pensionar.

“Absolut jalnice faptele, lauda cu ele şi atitudinea. Cea a oficialilor din vânătoare şi cea jurnalistică. « Un grup de spanioli etc.» – nişte neica-nimeni cărora, dacă plătesc şi sunt nemulţumiţi de ce au ucis, alţi neica-nimeni le pun pe tavă patrimoniul natural. Şi alţi neica-nimeni îi laudă pe toţi în ziare. Ţară de iobagi, în cuget şi nesimţiri” – comentasem la citirea unui reportaj care, începând cu acele cuvinte, elogia un recent măcel ursin făcut pe teritoriul AJVPS Făgăraş. În consonanţă cu stupidul entuziasm al condeierului de provincie, bucuros ca românii şi urşii lor sunt luaţi în seamă de gloanţele ibericilor, Sorin Şuler, directorul filialei de vânătoare pomenite, îşi umfla şi el penele de şerb: “Spaniolii au fost iniţial la Rupea pentru vînătoare, dar pentru că acolo n-au fost mulţumiţi de rezultat, au ajuns la noi. Aici s-au arătat foarte impresionaţi de numărul mare de animale care trăiesc în zona Făgăraşului. La o singură goană, vînătorii au împuşcat patru urşi. Au fost nişte exemplare foarte frumoase, cotate cu medalii de argint şi aur.”

Aşadar, în ciuda faptului că legea prevede, după derogări argumentate, numai vânarea selectivă, ici şi colo, a câte unui urs periculos pentru oameni, ori nărăvit la vite, la Făgăraş s-au ucis “la goană”, ca la iepuri, patru urşi, trăgându-se în ce a ieşit la puşcă, la întâmplare, absolut la repezeală şi neselectiv. Aşadar, patru urşi inocenţi, neavând nimic cu motivele de derogare, au căzut prin strădaniile şi de puştile unor nespălaţi. Zic “nespălaţi” fiindcă o fotografie de atunci ilustrează hidoasa realitate: într-o căruţă sunt aruncate, claie peste grămadă, amintind de transporturile asasinaţilor de la Auscwitz, cadavrele a patru urşi. Unul asupra celuilalt, în macabre poziţii “69”. Au ochii deshişi, privind tragic spre cerul ultimei lor păduri, în vreme ce sângele, picurând din boturile deschise, se întoarce în pământul acesteia. În jurul lor, zeloşi şi pripiţi, forfotesc “rumâni”, ilustrând perfect înţelesul pe care etnonimul “rumân” îl avea în evul mediu: acela de iobag. “Nobilul” client este alături, legat la ceafă cu o bandana, cârpuliţa aceea penibilă şi soioasă, ce conferă oricărui complexat transpirat, aerul de pirat şi bărbat. Dă ceva indicaţii. E bine hrănit şi izul lui pare să străbată, împletit cu cel al localnicilor, până la privitor. Fotografia este sinteza unui întreg prezent românesc: un învălmăşag decerebrat de victime, slugoi şi profitori.

Autor: Nicolae R Daramus

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

Abonează-te la newsletter