Trei adevăruri – candide în măsura în care pot fi la mizera sa condiție morală – a debitat Băsescu în perioada de când se tot silea să elibereze Cotrocenii și până acum când încă nu se-ndură să părăsească locuința prezindențială. Ambele lucruri, dar mai ales acesta din urmă, făcându-l la modul cât se poate de nedemn: Ca și cum ar încerca să amâne, în speranța că se culcă în același pat, iar dimineața se va trezi ca și cum n-au avut loc alegerile, aghiotanții și girofarurile așteptându-l ca să-l ducă la serviciul din care încă nu-i vine să creadă că a fost concediat. Sfidează băiatul la modul penibil și abuziv; condiția lui de mincinos notoriu facilitându-i chiar și automințirea.
Un singur lucru, însă, nu-i facilitează această aroganță cu care i-a molipsit aproape pe toți ministeriabilii, din toate partidele: Neîndemnarea de a-și ascunde neadevărurile. Faptul că ea, aroganța de șmecherie descurcăreață dovedind cât de virulentă a fos tulpina de golănie a microbilor săi în contaminarea clasei politice, a ajuns a-i juca renghiul făcându-l să creadă că, orice spune pe gură, e un lucru „dăștept”. Și, astfel, să se dezvăluie cu maximum de naivitate.
Păi ce altceva poate însemna faptul că, încă la Cotroceni, pe ultima sută de metri fiind, spunea: „…Sunt la sfârșit de mandat; nu mai am de ce să mint sau să mă prefac!”… Și o spunea cu atâta nonșalanță, încât vajnicii ziariști acreditați să-i stea cu reportofonul la buze, nu numai că n-au comentat, dar poate că nici n-au sesizat, atât părea de normal-băsesciană aserțiunea că nu mai are de ce minți. Asta recunoștea cu nerușinare președintele încă în exercițiu, considerând a fi un lucru atât de firesc, încât îi fascina și pe vajnicii gazetari obișnuiți să se dea mari în diverse provocări superficiale, dar ne simțind nevoia să comenteze o asemenea monstruozitate: …acum, la sfîrșit de mandat, trebuie să mă credeți: nu mai am de ce minți ori mă preface”… Ceea ce, în fondul lucrurilor, era o concluzie fermă asupra politicii practicată cu cinismul minciunii vreme de zece ani.
Și iată că, acum, când chiar că „nu mai are de ce”, fostul președinte mai face două declarații despre modul cum, cu imoralitatea sa a stălcit modelul de relație interumană: Cu câteva zile în urmă, vrând să se laude că-i un domn care continuă cavalerește relațiile cu pușcăriabila Udrea, iarăși scăpa o păsărică de sinceritate: M-am dus la ea, la arest, acolo unde era, la domiciliu…ca s-o conving că n-am abandonat-o”… Adică, de fapt, ticălosul o abandonase. Îmi permit să mă exprim ca-n telenovele, numai datorită faptului că acum îl vedem cum se dă mare gentleman. Dar când ea, încă neîncătușată, s-a dus la el la poartă – după ce fusese și la cuscrul după Eba, pesemne spre a se pune de acord cu cât au dat pentru campania electorală a acesteia – a făcut-o pe inocentul care se simte bine-n familie și nu mai vrea să audă de guvernare, de justiție și de alte implicații care se declină la feminin. A trebuit ca feminina cu care s-a conjugat atât de sentimental-politicește să-i facă semn cu degetul la nas, ca la Sile Cămătaru, pentru ca el să ia poziția de protocolară erecție a cavalerului care duce flori, străduind s-o convingă că n-a abandonat-o.
Acum, suntem martorii unui al treilea acces de involuntară sinceritate din partea fostului președinte: Ieșit la rampă în condiția sa civilă, după zece ani de strădanie de a duce societatea noastră pe culmile civilizației infracționale, Traian Băsescu are un remediu clar pentru infracționalitatea cu care partidele și-au făcut rost de bani într-un mod atât de consecvent, folosind toate pârghiile guvernării, ale puterii de decizie și ale relațiilor de influență. Au făcut-o cu atâta persuasiune și perseverență, încât au influențat întreaga societate în încurajarea actului penal. Iar acum, cu senină convingere de guru al unei asemenea mentalități a fraudării, el vine să ofere remediul, reucnoscând cam așa: … Da, e o practică curentă; s-au furat și se fură oricum și de oriunde bani pentru partide (acesta devenind nu numai un scop ci și un exemplu de cum se poate fura, un adevărat model social pe care, apoi, cei puși să-l practice pentru partid, îl utilizează și în folosul propriu). Pe fostul nostru președinte l-a preocupat problema aceasta intens, așa că, bine-nțeles, după vasta experiență căpătată pe seama siluirii noastre, are și soluția: Să li se dea partidelor bani de la guvern… Câți? Cât de mulți, până îi facem pe ștrengari să nu mai fure!…
Aplicând acest remediu ex-prezidențial la nivelul societății adânc contaminate de sentimentul furăciunii prin ideologia infracțională – singurul element doctrinar practicat și propagat din plin de partide pentru „educarea politică” a societății românești – ar însemna că, acum, după exemplul acestor partide guvernante sau parlamentare am ajuns, dacă nu o națiune de hoți, oricum o națiune cu o clasă conducătoare bazată pe hoție și crescută în hoție. Asta am ajuns, de vreme ce fostul președinte ne îndeamnă să nu vrem să ne transformăm destinul hoțesc spre care am fost împinși, să nu arătăm cu degetul spre corupția politică, să nu mai apelăm la justiție, la poliție, etc, pentru eradicarea prin coerciție a unui asemenea rău. Ci să combatem infracționalitatea dând bani, cât mai mulți bani, celor care sunt tentați să fure. Și, astfel, ei nu vor mai fura.
Știți cum vine asta? E ca și cum, după ce s-ar dovedi că povestea cu zece la sută mită din tot ce trecea prin ministerul ei, s-ar proba juridic, Madam Udrea să nu primească sentința penală corespunzătoare, ci să fie lăsată a-și conduce partidul spre victorii, completându-se de la buget cee ce ar mai avea nevoie pe lângă sumele incriminate cu măsură de sechestru preventiv.
Dumnezeule ce soluție!… Atât de irațională încât poate trece numai printr-o minte furibund chinuită de ceea ce ar putea dezvălui în continuare femeia care încă-l mai asigură cu gest cavaleresc, precum toată atitudinea ei sfidătoare că: ea nu va proceda precum subalternii ei; adică nu va plasa mai sus vina și dezvăluirile”… Ce-nseamnă acest „mai sus”, când e vorba de Elena Udrea și de banii pe care, poate, nu i-a băgat în buzunar ci i-a folosit pentru campaniile electorale, își dă seama oricine! Așa că, bietului fost președinte îi trece prin minte să mituiască partidele cu o asemenea promisiune, doar-doar o scăpa mai ușor: Bă, voi mai aveți nevoie de mine; eu creez curent de opinie publică în așa fel încât, șpăgile voastre de azi, să se completeze și cu o subvenție de la Buget, pe măsură!… Nu trageți în mine și, dacă ajung prim-ministru, așa cum vede în scufundările lui politice Onaca, prima Hotărâre de Guvern, asta va fi!
Dar, chiar și fără acest interes personal al său, tot putem spune: Ce concluzie grandioasă trage intelectul lui Băsescu după zece ani de guvernare!… Păi, o societate se costruiește prin exemple, prin modele. Aceste modele trebuie să fie vizibile, să se afle în atenția tuturor. Cine e în atenția tuturor astăzi? Udrea ca un Robin Hood avertizând ascensiunea lui Arturo Ui, Hrebe și Mitrea silențioși, mulțumiți să-și poată alege pușcăria preferată, Sârbu ca secătură care dă vina pe subalterni, Vosganian ca laș penibil, tremurând jalnic pentru ce-l paște și folosind pantalonii parlamentarilor ca un copil plângăcios care se ascunde de bătăuși agățându-se de pulpana unui adult. Printre ei, cu frumosul său obraz inert în expresie, trece mai puțin pedepsit și mai puțin observat Videanu, cu pasul bine exersat în a ocoli bordurile, cariera lui politică parcă mai având marmură de-o guvernare. Pe toți aceștia, în sobor, la modul evanghelic, îi urmează în cătușe cei 33 de baroni locali, președinți de Consilii județene, jurându-se cu candoarea din versurile copilăriei noastre mioritice: „Cățeluș cu părul creț…”!… Și totul arată ca o frescă votivă pictată în cel mai pur stil bizantin, deasupra căreia ex-președintele binecuvântă: “Adevăr spun vouă: Primi-vor partidele bani de la guveeern”…
Cu alte cuvinte: Pornind de la prezumpția de nevinovăție care e sfântă pentru dorința de inamovibiliatate a lui Băsescu, partidul îl învață pe politician să fure, iar guvernul e cel care trebuie să-l dezvețe de asta. Dar nu prin mijloace coercitive, ci întinzînd celălalt obraz. Sau, mai bine zis, cealaltă mână cu care să-i dea un avans legal din banii pe care, când va ajunge la guvernare, va începe să-i fure. Fiindcă asta nu vrea să recunoască Băsescu: În societatea adusă de el la maximumul de corupție, cheltuielile electorale sunt numai acontoul pentru grosul de bani care se fură la guvernare. Progresistă viziune!…
Care se vrea tot mai bine consolidată de cei care au devenit în deceniul băsist stâlpii acestei societăți de generalizată infracționalitate.
Autor: Corneliu Leu
Sursa: Ziarul Natiunea
Adauga comentariu