Este foarte interesant felul in care am ajuns noi, romanii, sa ne raportam la niste repere existentiale. Cred ca identitatea unui individ poate fi foarte bine conturata de sperantele pe care le are persoana respectiva. Adica cineva care spera ca va termina un roman care va deveni important pentru literatura universala este profund diferit, ca mod de a exista si de a se exprima in viata, de altul, care spera ca la sfarsitul anului isi va putea cumpara o limuzina de lux sau un iaht. La randul sau, acesta nu are niciun fel de legatura prin felul in care traieste si gandeste cu cel care spera ca la sfarsitul vietii sale sa reuseasca sa-si plateasca ratele la un apartament de doua camere dintr-un bloc vechi, in cartierul Militari.
Cand ii dai bani unei batrane care cerseste nu ai nicio speranta in legatura cu faptul ca i-ai imbunatatit nivelul de trai. Aici este chestiunea. Sperantele noastre, ale celor mai multi dintre romani, indiferent de conditia sociala, nu mai au rezonanta, nu mai au perspectiva. Sunt sperante seci, searbade, pe termen scurt cel mai adesea. Limitate de gardul de la curtea casei/vilei sau de peretii apartamentului.
Ma gandesc la ce frumos ar fi sa pot spera ca intr-o zi sa pot face ceva pentru toti neputinciosii din zona in care locuiesc macar. Un fel de hotel decent, de doua stele sa zicem, in care sa aiba o camera gratuit, sa li se dea de mancare, sa socializeze, cei capabili sa beneficieze de cursuri de pregatire si specializare. Sau sa pot spera ca odata voi putea sa contribui in mod concret la emanciparea spirituala a unor oameni. Dar, pur si simplu, nu pot spera la asa ceva. Dintr-un anumit punct de vedere, este de-a dreptul incredibil, pentru ca speranta nu este ceva concret, este proiectia personala a prezentului intr-un viitor incert. Deci n-ar trebui sa poata sa fie oprita de nimic. Si totusi, nu pot. Nu pot sa sper in idealuri inalte. (Pentru ca sunt un tip realist? In orice caz mult mai putin realist decat mi se pretinde in particular si decat societatea, in general, pretinde celor de varsta si statutul meu social.) Eu pot spera, de exemplu, cand merg sa iau masa in oras, ca nu voi da peste niste mitocani in restaurant. Pot spera ca voi reusi sa fac un cadou frumos cuiva drag. Pot spera intr-o impacare.
Sperante marunte, fara niciun fel de relevanta pentru cei dinafara cercului extrem de restrans al apropiatilor mei. S-ar fi intamplat oare altfel daca as fi avut mult, mult mai multi bani? Cred ca nu. Atunci poate ca sperantele mele s-ar lati putin, dar tot nu ar reusi sa depaseasca perimetrul unor calcule si interese meschine. S-ar intampla oare altfel daca as fi un important om in stat? Atunci poate ca da, insa foarte curand sperantele mele ar fi ingropate de o realitate imediata, care loveste fulgerator. Sperantele mele, cel mai probabil, s-ar transforma atunci in ambitia de a realiza ceva in ziua de azi, in ziua de maine. Din nou, nimic grandios, nimic pe masura asteptarilor mele de la mine insumi.
Sperantele noastre, ale majoritatii romanilor, sunt inchise in celula egoismului care iti reteaza orice perspectiva. Mai ramane una singura, care nu are legatura cu lumea asta decat in parte.
Dragos Moldovan
sursa: cronicaromana.ro
Adauga comentariu