Politică

Și dacă, totuși, Klaus Iohannis vrea să fie un președinte adevarat pentru români?

klaus-iohannis-_-01Semnele date populației, după investire, de noul președinte al țării, au transformat rapid în mințile multora încrederea în confuzie. A contribuit major la această degradare accelerată a speranței în Klaus Iohannis informația, confirmată din mai multe surse, că în timpul campaniei sale electorale acesta s-a bucurat de spijinul (evident, neconstituțional) al generalului Coldea. Prin urmare s-a tras concluzia că domnul Iohannis îi este obligat șefului SRI și va trebui, în consecință, să-și arate recunoștința față de el și de instituția pe care o conduce.

La nivelul declarațiilor publice tranșante ale noului președinte, acelea din categoria „iată ce voi eu, ca vodă al vostru”, două s-au înfipt ca niște harpoane în mentalul societății românești, devenită după 10 ani de regim Băsescu extrem de polarizată și mefientă: prima, referitoare la sprijinul total ce va fi acordat în continuare tripletei justițiariste SRI – DNA – ÎCCJ și a doua referitoare la dorința fierbinte a lui Iohannis de a avea instalat, și cât mai repede posibil, un guvern „al meu”.

Construită pe astfel de piloni, sugerând o nefastă continuitate între regimuri, noua percepție populară despre „politica lucrului bine făcut” a început să se înnămolească, să se îmbâcsească de argila limbajului politicianist, să fie tot mai mult parazitată de ideea că, în loc de personajul providențial în care spera, țara s-a pricopsit, la Cotroceni, cu o marionetă jucată din buricele degetelor de generali în civil, de procurori viscerali și de judecători angajați în parteneriate nefirești cu primii.

Eu însumi, în numeroase articole recente despre Klaus Iohannis, mi-am arătat dezamăgirea fată de moliciunea acestui „Carol al III-lea al României” care pare a nu observa abuzurile instituțiilor de forță din subordinea sa (subordonare cel puțin teoretică) și pare a nu se sinchisi de semnalele populației, tot mai exasperată de renașterea lui Băsescu în diverse forme și comportamente ale unor politicieni de vârf.

Vreau astăzi, însă, să fac un exercițiu de imaginație plecând de la ipoteza că, totuși, Klaus Iohannis este un bărbat adevărat care nu ar putea accepta, după ce a ajuns în poziția supremă din stat, să se lase manipulat ca ultimul laș sau oportunist sau instrument de împrumut al unor puteri străine, pentru a servi interese oculte și a-și trăda propriul popor.

Să presupunem, așadar, că proaspătul președinte al României este conștient de toate relele care ne oripilează azi pe noi (supraputerea abuzivă a trinomului SRI – DNA – ÎCCJ și renașterea poliției politice în România, cedarea îngrijorătoare a suveranității țării către factori de decizie externi, nesocotirea voinței populare în probleme de interes public intern, protejarea în fața justiției a capilor mafiei băsiste, în frunte cu fostul președinte al țării etc.) și, mai mult decât atât, că ar vrea sincer să le îndrepte.

Cum ar trebui să procedeze? Să se ia la trântă cu ele din primul moment și simultan cu toate?

Evident că nu. Ar fi sinucidere curată o astfel de luptă declanșată de un om (fie el și președintele României) cu un sistem atât de bine pus la punct în rele.
O asemenea luptă se cere a fi minuțios și cu multă inteligență pregătită. Dusmanul trebuie, mai întâi de toate, înțeles și amorțit. Apoi lăsat fără comandamente.
Instalarea lui Eduard Hellvig în fruntea SRI poate fi un astfel de pas.

Ca și cântarea în struna trinomului în cazul Rarinca și pe la toate festivitățile triumfaliste prezidate, mai ales, de Laura Kovesi. Este vorba, în primul rând, de adormirea vigilenței.

Și în relația cu PNL Klaus Iohannis trebuie să manifeste precauție. Totuși, este vorba de partidul care l-a susținut în alegeri. Niște minime gesturi de susținere a acestui partid pentru preluarea guvernării sunt parte, probabil, din ecuația trocului preelectoral. Klaus Iohannis pare a pune mai mult preț decât alți politicieni români pe cuvântul dat, pe promisiunile făcute.

Placa cu „guvernul meu”, deși dăunătoare la imagine, este o formă de a-și mai achita din datoriile asumate față de PNL. Reprezintă, să recunoaștem, doar o palidă și ineficientă modalitate de a încerca să-i propulseze pe liberali spre palatul Victoria. Așa cum spunea înciudat Traian Băsescu, dacă Klaus Iohannis ar fi dorit cu tot dinadinsul să-l cocoațe pe Predoiu în jilțul de prim – ministru, ar fi avut zeci de soluții să o facă imediat după prezidențiale. Nu a făcut-o!

Nu cred că Blaga și Gorghiu sunt protejați în fața justiției de Klaus Iohannis. Cred, mai degrabă, că binomul care taie și spânzură după bunul plac, îi protejează pe aceștia din proprie inițiativă, sperând că astfel servește interesele președintelui și îi arată, o dată în plus, utilitatea și devotamentul.

Că președintele Iohannis nu are o structură de momâie, de umeraș purtat de colo-colo și doar bun de pus în vitrină, ne-o demonstrează o mulțime de atitudini din trecutul său ante-prezidențial. Nu le voi reaminti aici. Voi invoca însă câteva din pozițiile lui de președinte care mie mi-au sugerat o personalitate puternică, un soi de încăpățânare finalizatoare:

– numirea șefului cancelariei prezidențiale, Dan Mihalache, în pofida protestului supra – mediatizat al intelectualilor lui Băsescu;
– precizarea că justiția este doar una dintre puterile în stat, nu o supraputere;
– desemnarea lui Eduard Hellvig la șefia SRI fără a se fi consultat anterior cu reprezentanții ambasadei SUA la București și fără a urma exemplul lui Băsescu de a nu pune în acea poziție un politician din propriul partid.

Oricât de dezamăgiți am fi de unele dintre deciziile lui Klaus Iohannis (numirea lui MRU la SIE, bagatelizarea cazului Rarinca, cererea demisiei lui Victor Ponta în urma unui dosar mai mult decât dubios instrumentat de procurorii DNA, retrimiterea în Parlament a proiectului Noului Cod Fiscal) cred că încă sunt șanse să descoperim, în perioada care urmează, că, fără a fi perfect, Klaus Iohannis poate avea un proiect onest și patriotic față de români și România. Care, insă, are nevoie de timp și unele compromisuri pentru a-și crește șansele de succes.

Cum am mai spus, acesta este doar un exercițiu de imaginație. Un fel de a vorbi despre fața nevăzută a lunii și de a descrie frumuseți care pot fi acolo dar, care, la fel de bine, pot să lipsească cu desăvârșire. E limpede că fața văzută a lunii ne oferă informații mult mai clare și mai greu de acordat cu așteptările fiecăruia. Devine însă util, uneori, să nu ne lăsăm copleșiți doar de imaginile la care avem acces. Mai ales când acestea vin din politică, un teritoriu de tip iceberg în care informația la vedere este mult mai redusă decât cea ascunsă de ochii și mintea omului obișnuit.

Sursa: Contele de Saint Germain

Abonează-te la newsletter