Sfârșitul Europei clasice

Motto: „Creșterea nivelului de dezvoltare socială generează chiar forțele care o subminează”(Jan Morris, De ce Vestul detine inca suprematia)

Se întâmplă. La aproape două mii de ani distanță. Daca vom coborî timp, în aceeași Europă, vom descoperi o altă civilizație clasică, al cărei sfârșit era aproape. Lumea greco-romană și o lungă perioadă de criză, de inadecvări între vitezele foarte diferite ale evoluției tehnologice din epocă și evoluția socială a zonelor vecine vechiului imperiu. Migrațiile au demarat undeva în secolul al III-lea pe fondul unei suprapopulări în zonele centrale și nord europene, urmată de atracția față de bogatul imperiu aflat la sud, la care s-a adăugat și presiunea agresivă a nomazilor asiatici, care, vor ajunge în cele din urmă și la granițele imperiului, un secol mai târziu.

Care a fost politica romană? Stipendia. Pentru a rămâne dincolo de frontiere și pentru a fi, astfel, securizate mai bine. Când intervine criza economică, raritatea monedei și luptele dintre impărații-soldați, legiunile părăsesc zonele de frontieră. Din acel moment, popoarele germanice trec limes-ul și Imperiul este nevoit să accepte colonizarea zonelor de margine, cu o populație ne-romanizată. Sunt încheiate tratate de alianță și contracte de administrare a noilor teritorii colonizate iar colonizatorii devin foederati(aliați) în zonele clar stabilite, cu rolul de a securiza frontierele, în lipsa legiunilor. Aceasta însă numai pentru o singură generație. La începutul secolului al IV-lea, aceste zone devin independente și se extind spre sud. Apar primele state germanice în Europa de vest iar Imperiul Roman de Apus dispare după mijlocul secolului al IV-lea.

Cu alte două mii de ani în urmă, o altă civilizație sau, dacă vreți «Europă clasică», se prăbușea într-o singură generație, la venirea indo-europenilor: strămoșii grecilor, tracilor, ilirilor. Cu acest prilej dispar civilizația minoică din Grecia și înfloritoarele culturi neolitice din sud estul Europei. Europa străveche dispare și dincolo de asta, în extensie, «Popoarele mării» distrug Egiptul faraonilor și puternicul regat hittit dijn Asia Mică. Cca 1200 îen. Pe același fond de suprapopulare în vecinătăți apropiate, atracția față de teritoriile bogate și dezvoltate din sud, dar mai ales presiunea altor forțe migratoare aflate în căutare de noi teritorii.

Acest fenomen de migrare nu s-a consumat într-o generație ci a continuat mai bine de un secol, în ambele cazuri. Cu două mii de ani în urmă, după ce germanicii s-au fixat în vechiul imperiu, pe teritoriile lor străvechi au migrat slavii iar mai apoi popoare turcice precum avarii, bulgarii, pecenegii, cumanii si ungurii. Ultimii s-au fixat in Europa definitiv și ei reprezintă dovada de cum o cultură din afara Europei se poate adapta păstrând însă nemodificate, matricele culturale originare!

Astăzi privim spre migrarea populațiilor musulmane din Orientul Apropiat. Dar nu ele trebuie să îngrijoreze Europa clasică. Ei reprezintă o minoritate demografică în comparație cu migrările voluntare din ultimii 50 de ani, ale populațiilor maghrebiene din nordul Africii, musulmane și hinduse din Orientul Apropiat și Mijlociu, alături de populațiile fostelor colonii franceze si engleze din Africa și Orientul Îndepărtat. În Europa ultimilor 50 de ani s-au petrecut schimbări demografice, sociale și culturale de mare impact: apar primele moschei din Anglia pînă în zona europeană a Mediteranei; structura demografică a orașelor mari s-a modificat esențial, asltfel încât populația băștinașă este la paritate cu alogenii, iar în multe situații balanța este schimbată în defavoarea populației europene.

De exemplu, în anul 1953, când regina Elizabeta a II-a urca pe tronul Marii Britanii, locuitorii orașelului Leicester nu văzuseră niciodată un emigrant din Africa neagră pe când astăzi, populația britanică a orășelului reprezintă o treime din total.(The Economist, 12 septembrie, Longest to reign over them)

Astăzi vitezele migrărilor s-au accelerat din cauza vastelor zone de nesiguranță din jurul Europei. Este o nesiguranță determinată în primul rând de război precum și o nesiguranță determinată de prelungirea unei stări de nesiguranță și improvizație, în state care se volatilizează și care nu se mai pot lega. Cine pleacă? În primul rând populația profesionalizată dar și generațiile active, care vor să se profesionalizeze. Agresiunea este egală cu lipsa orizonturilor de așteptare și rezistența față de fenomenul migrării a zonelor de trecere sau de primire.

Migrarea va continua și va cuprinde și alte zone. Nu plecarea acestor oameni, care reprezintă de fapt avangarda unui fenomen în desfășurare, ci mai degrabă, ce anume se naște în spațiile disputate, ar trebui să intereseze. Statelor noi din Europa, începând cu anul 500, le-au trebui aproape 1500 de ani să-și recupereze continentul! Ultimul imperiu musulman a fost invins abia în anul 1918 iar recuperarea Eurpei orientale s-a desfășurat între 1683 și 1918. Si nu integral. Vechi orașe europene, greco–romane la origini, precum Adrianopole(Edirne azi) și Constaninopole(Istanbul) sunt într-o altă zona culturală, modernizată adevărat, prin adaptarea la valorile culturale si sociale europene datorită reformelor lui Ataturk, primul președinte ale Turciei moderne. Însă Turcia va rămâne fidelă matricei sale culturale. Nu va merge mai departe.

Ce urmează. Să ne întoarcem la tehnologie și capacitatea de adaptare a unei civilizații la perioade de criză. Se pune întrebarea dacă le poate gestiona pentru ameliorarea presiunii demografice cu soluții în economic și reacție în politic. După 2000 de ani distanțele s-au restrâns dramatic. Nu va trece o generație, precum în epoca romană, ci mai puțin de un deceniu. Aceasta deoarece posibilitățile de deplasare s-au tehnologizat și se petrec în timp real iar factorii naturali de frânare a unei migrări, nu mai reprezintă o problemă serioasă.

Europa de azi trebuie sa reușească ceea ce nu a putut Roma antică să realizeze la vremea ei și anume „să gândească un mod de gândire complet nou cu privire la lume”(Jan Morris).

Demografic, Europa este în schimbare, după cum s-a întâmplat cu 2000 de ani în urmă. Atunci a fost un aflux de populație locală, aflata în contact cu Imperiul Roman de cel puțin două-trei secole înainte de invazie iar acum impactul are loc sub presiunea unei civilizații prea puțin asimilabilă Europei. Germanicii au trecut la creștinism pentru a-și apropia populația locală, creștină și majoritară demografic, în vechiul imperiu. Cei care vin astăzi nu vot adopta creștinismul și se vor atașa comunităților musulmane consistente din marile orașe europene. Nu au nevoie să-și apropie băștinașii europeni și creștini pentru că în multe situații aceștia sunt minoritari deja în propria lor cultură iar peste o generație raportul va fi oricum în defavoarea lor.

Rămâne însă un detaliu al acestui fenomen: Europa are potențial de regenerare. Prima generație de aculturare va dori pace și confort. Că va fi o Europă musulmană sau creștină, (sau ceva nou, odată ce Iisus este considerat profet în Islam)va conta mai puțin. Este mai important faptul că, pe fondul civilizației construite de Europa clasică, albă și creștină, noua civilizație europeană, care va păstra o structură probabil federativă pentru mult timp, va continua să investească în viitor. Restul sunt detalii ale prezentului, desigur foarte importante pentru aceia care sunt prinși în această viață, în mijlocul lor.

Autor: Adrian Majuru

Sursa: Cotidianul