Dorinţa de a trăi o viaţă bogată din punct de vedere emoţional este una naturală. În mod firesc, oamenii vor să simtă mai mult, să experimenteze sentimente tot mai profunde. Însă stilul de viaţă predominant funcţionalist şi limitat al majorităţii suprimă manifestările simple ale sensibilităţii şi le justifică doar pe cele explozive, spectaculoase. Concentraţi asupra muncii şi a productivităţii, oamenii nu fac eforturi conştiente pentru a dezvolta o viaţă emoţională sănătoasă, cu atât mai puţin cu cât emoţiile sunt considerate contraproductive sau, cel mult, utile în timpul liber.
Prin urmare, mass-media – ca prim responsabil cu ocuparea timpului liber al românilor[1] – exploatează intens această tendinţă. Televiziunile furnizează pachete de emisiuni specializate – „pentru inimă” – care îi servesc publicului spectator o veritabilă paletă de sentimente, în scopul atingerii rapide a trăirilor la intensitate maximă. Este însă o intensitate de scurtă durată, menţinută suficient cât să lase loc dezvoltării cererii. Astfel, febrilitatea sentimentelor ia locul profunzimii, ajungându-se la o viciere a procesului de satisfacere a nevoilor emoţionale. Omul devine dependent de „pilulele sentimentale” pe care mass-media i le oferă ieftin şi uşor, fapt ce îi potenţează dezechilibrul psihic.
În mod normal, echilibrul psihicului uman este determinat de alternanţa fazelor de vârf ale implicării emoţionale cu etape temperate, de recul. Trecerea de la o stare la alta nu se face brusc, ci treptat, excepţiile (foarte răspândite[2) făcând obiectul de studiu al specialiştilor. Oamenii învaţă să ascundă absenţa echilibrului interior, însă se confruntă cu o diminuare a capacităţii de a face faţă cerinţelor cotidiene ale vieţii.
Agenda ascunsă
Chiar dacă recunosc sau nu, mulţi se simt depăşiţi de realitatea cotidiană şi nu pot face faţă provocărilor vieţii[3]. Instinctiv, ei caută modalităţi de a se înţelege pe sine şi realitatea care îi înconjoară. Obţinerea viziunii de ansamblu care le este atât de necesară presupune perspicacitatea de a conecta potrivit ipotezele şi concluziile evenimentelor. Această capacitate se dobândeşte însă în timp, iar timpul este o resursă limitată, fluxul evenimentelor – uriaş, iar selecţia lor – dificilă. Aici intervine presa, care selectează şi conectează evenimentele, pentru public şi, uneori, în locul lui. Această funcţie a presei i-a atras acuzaţia că ar prezenta informaţiile conform unei agende ascunse – mai ales în domeniul politic.
De fapt, informaţia din presă este o rezultantă între cererea publicului şi oferta mass-media. Una dintre acestea este „mondenizarea” informaţiilor de ordin politic. Oamenii sunt mai preocupaţi de conflictele personale dintre liderii de partide şi de viaţa privată a acestora, decât de ideologia pe care o reprezintă şi despre care discută foarte rar. Este un aspect peste care se trece prea uşor, interpretat adesea ca o reafirmare a inculturii românilor – laitmotiv în „căinările” populare despre societatea autohtonă. La o privire mai atentă însă, predilecţia pentru un anume tip de informaţie ne spune că publicul are în primul rând probleme emoţionale.
Frica de inadecvare
Intruziunea lipsită de respect în viaţa privată a indivizilor are la bază un anumit tip de comparaţie, mai exact cea care are drept scop validarea de sine. Oamenii au nevoie de o autoritate care să le valideze valorile pe care le-au adoptat sau pe care doresc să le adopte. În copilărie, părintele deţine rolul de validator al valorilor şi preocupărilor copilului. El este cel care îi sugerează cum să se comporte, cel care îi recompensează conformarea sau îi sancţionează abaterile. Până la vârsta adultă, individul îşi dezvoltă un sistem propriu de evaluare de sine. Acest sistem valoric este într-o continuă transformare şi evoluţie sau, cel puţin, aşa ar trebui să fie. Unii nu reuşesc să internalizeze un sistem fix de valori nici la vârste înaintate, raportându-se unui soi de conştiinţă relativă, cu parametri care se modifică în funcţie de curentele sociale.
Acest proces a fost descris de politologul german Elisabeth Noelle-Neumann, care observa că oamenii obişnuiesc să anticipeze reacţiile pe care le va stârni, în spaţiul social, exprimarea publică a unor opinii. Astfel, în cazul în care mediul social se ghidează după opinii contrare celei pe care indivizii ar dori să o exprime, aceştia fie vor renunţa să-şi exprime opinia, fie o vor schimba astfel încât să corespundă opiniei dominante, pentru a evita izolarea socială. Tăcerea minorităţii antrenează un reflux al schimbării, fenomen denumit de Noelle-Neumann „spirala tăcerii”.
Teama de a nu fi izolat sau respins ca inadecvat explică în parte pasiunea unora pentru bârfă sau mondenităţi. Informaţiile despre viaţa celuilalt devin un tipar după care fiecare se ajustează pe sine. Fie îi admiră exemplul şi îl imită, fie îl dezavuează şi se detaşează. Oricare ar fi reacţia, în ambele cazuri avem de-a face cu faţete ale validării.
Validarea prin substituire presupune identificarea individului cu vedeta, care devine un model pozitiv pe care îl admiră şi căruia ar vrea să îi semene. În special adolescenţii imită stilul vestimentar, tunsoarea, expresiile sau gesturile vedetelor preferate. Acest tip de validare i-a convins pe specialiştii din publicitate să folosească imaginea persoanelor publice în prezentarea anumitor produse.
Validarea prin contrast are loc atunci când omul îşi compară viaţa cu aceea a vedetei, căutând înadins defectele, greşelile sau nefericirile prin care trece aceasta, pentru a avea sentimentul că viaţa lui este mai bună.
Poli valorici
În aceeaşi măsură în care explicaţia biologică a unei boli nu îi micşorează acesteia nicicum gravitatea, nici explicaţia psihologică a magnetismului dintre români şi scandal nu justifică devianţa. Este drept că românii au nevoi emoţionale pe care trebuie să şi le satisfacă. Însă, din comparaţia cu Occidentul, asumată în dezavantajul lor, ar trebui să înveţe că simpla existenţă a unei nevoi nu îi legitimează satisfacerea, ci ridică o problemă.
Tabloidizarea presei este o problemă pentru care încă se mai caută soluţii. Unii spun că publicul ar putea stopa tendinţa dacă ar înceta să stimuleze oferta presei şi nu ar mai consuma informaţia lipsită de calitate. Alţii arată spre curentul jurnalismului civic şi spun că soluţia ar fi o presă responsabilă, care să îşi asume etic rolul de formator de opinie, în ciuda faptul că această mutaţie i-ar putea aduce falimentul. Din păcate, jurnalismul civic, responsabil şi orientat spre cetăţean, nu spre consumator, şi-a atins perioada de glorie la sfârşitul anilor 1980, iar acum este în declin. Totuşi, chiar şi un public consumator poate fi educat, iar evoluţia industriei publicităţii este revelatoare în acest caz. Dacă publicitarii pot reproiecta nevoile consumatorilor, ba chiar le pot crea nevoi artificiale, faptul că presa continuă să răspundă cererii de scandal rămâne doar o dovadă de comoditate, iar teama de faliment – doar o scuză lamentabilă.
Note:
[1] Conform studiului Omnibus, realizat de GfK România, 90% dintre români îşi petrec zilnic timpul liber privind la televizor.
[2] Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), tulburarea psihică bipolară ocupă locul şase în lista cauzelor majore pentru dizabilitate, la nivel mondial.
[3] OMS estimează că, în 2020, depresia va fi principala cauză a mortalităţii premature la nivel mondial. Alte statistici ale organizaţiei arată că, în România, peste 880.000 de copii suferă de anumite tulburări psihice, cea mai frecventă fiind anxietatea (care afectează peste 500.000 de copii).
Sursa: Semnele timpului
Adauga comentariu