Politică

Punctul pe i. I de la Iovan și de la „iresponsabili“

accidentO asigurare necesară

Nu acuz şi nu învinuiesc. Culpa nu există, câtă vreme la mijloc este inconştienţa unor personaje. Faptul că propriile decizii le încarcă însă cu răspundere este real, iar alegaţiile ce vor urma – majoritatea de ordin psihologic şi medical – ar trebui să dea de gândit unui întreg lanţ de „slăbiciuni omeneşti“, având drept consecinţă „pierderea de vieţi omeneşti“. Asta neînsemnând că pierderea altor vieţi – „câineşti“, „mistreţeşti“ sau, de pildă, „rechineşti“ – este mai puţin gravă, atunci când e rodul prostiei, vanităţii şi lăcomiei. Adică, al neghiobiei. Până la urmă, tot al inconştienţei.

Despre betegii normali

Vreme de peste 20 de ani, medic internist fiind, puneam „semnătura finală“ pe „fişele de sănătate“ ale candidaţilor la examenul de conducător auto şi cel de vânător. Scriam aşadar „apt“ pe foaie şi, odată cu parafarea actului, o relaxare vecină cu nemurirea se înstăpânea pe chipul celui care, brusc, din ipotetic pacient devenea „om normal“. Problema mea rămânea însă mereu aceeaşi: rareori mă înduram să nu sondez hăurile psihologice ale omului, spre a afla ce-l mână spre dobândirea pomenitelor drepturi. Şi tot rareori mi se întîmpla să nu constat că, somatic vorbind, deşi omul era sănătos tun, „tărtăcuţa“ îi cam fila, plonjându-l fără tăgadă în categoria „pacienţi“, deşi precedent mie, unii colegi specialişti „cu capul“ – psihologi şi psihiatri – îl declaraseră „apt“. Emoţionali, reactivi, vanitoşi şi „nervoşi“ cu duiumul urmau să îngroaşe rândurile criminalilor de pe şosele şi cele ale ucigaşilor de sălbăticiuni. Viitorii piloţi, categorie profesională cu mare risc, nu treceau însă pe la policlinica mea, comisiile medicale de profil fiind „speciale“.

Șoferi și vânători bătrâni? Hai!… Treacă-meargă…

Aparent paradoxal, candidaţii de „vârsta a doua“ sau chiar mai bătrâni mi se arătau adesea ca fiind cei mai apţi obţinerii sau înnoirii permiselor amintite, în ciuda diferitelor beteşuguri cu care viaţa le împodobise trupul. Capul lor, argumentând cu „necesitatea“ maşinii ori cu nostalgia armei – căci există şi aşa ceva!… – nu îi mai îndemna la căutarea adrenalinei nici pe şosele şi nici prin focul de armă. „Mai merg la copii cu maşina, le mai duc câte ceva“ sau „Mişc maşina când mergem în concediu. Nu trec de 60 pe oră…“ – suna lămurirea şoferului cărunt. Iar vânătorul potolit – căci şi aşa ceva există! – îmi spunea: „Scot arma, o mai curăţ, o ung… mă uit la ea şi o pun la loc în dulap“. Numai că nu se apuca omul să-mi cânte în cabinet „Puşca şi cureaua lată“. Cu piloţii pensionari treaba era cu totul alta.

De ce sunt pensionați devreme piloții?

Răspunsul este simplu: fiindcă după o anumită vârstă acuitatea simţurilor, vigilenţa şi reflexele scad la orice om. Cum în caz de necesitate – în urgenţa vreunei maladii personale sau la o simplă neatenţie – avionul nu poate fi oprit, pilotul şi însoţitorii săi sunt „în aer“; de unde şi sintagma, sugerând inconturnabilul impas. Aşadar, pensionarea devreme a piloţilor este o decizie legală, de o firească responsabilitate medico-socială.

„Când am probleme, nu zbor!“

Când l-am întrebat dacă mai zboară, un bun prieten, tânăr şi luminos om de afaceri, pasionat pilot şi posesor al unui avion uşor, mi-a spus: „Nu… N-am mai zburat de anul trecut… Am probleme la firmă… Când am probleme, nu zbor! E de ajuns să-ţi zboare gândul la un necaz şi… ăla eşti! Nicio clipă nu-ţi poţi permite să greşeşti. Avionul mic nu te ajută. Dacă durează situaţia, îl vând“.

Iovan zbura tocmai fiindcă avea probleme

Reactiv, emoţional, violent, depresiv şi cu tendinţe suicidare recunoscute, mare obez, pensionarul Adrian Iovan, pilota avioane uşoare tocmai fiindcă avea probleme. De la cele financiare, la cele familiale, toate fiind, în fapt, rezultatul „defectelor“ sale înainte enumerate. Defecte inocente, cu efecte limitate la persoana sa, câtă vreme nu pilota, extinzând riscul şi asupra altora. Îngrijorat mereu de bani, de pensia alimentară a pruncului, de scăderea standardului de viaţă, el declara vanitos: „Am minte de aviator, nu de împingător de roabă. Cu ce mă mai duc la teatru, la operă, la restaurant?“ De teatru cred ca putea găsi bani, dacă aceasta i-ar fi fost iubirea. Poate că restaurantul l-ar mai fi rărit, ca pensionar, deşi silueta lui, ieşită total din norme şi sugerând ateroscleroza, pleda mai mult pentru ultima pasiune.

Mintea de pe urmă: a angajatorului și a entuziaștilor în halat alb

Angajatorul lui Adrian Iovan trebuia să ştie că pilotul unui avion uşor trebuie să fie asemenea unui şoim: iute, vigilent, corect decizional, să simtă aparatul, să facă corp comun cu el. De pe un astfel de aparat, tânărul pilot poate trece pe uriaşii „liniilor“ Terrei. El trebuia să ştie deopotrivă şi că pilotul pensionat de pe un sofisticat avion de linie – care avion îşi asistă tehnologic pilotul, ajutându-l adesea – nu trebuie angajat pe o „tigaie zburătoare“ la „un ciubuc“, fiindcă nu îi mai face faţă. Nici imprudenţa medicilor care l-au însoţit în zborul umanitar nu-mi pare a fi compensată prin entuziasmul vocaţiei. Căci a zbura cu unul ca Iovan, în condiţiile de givraj şi nebulozitate ştiute şi asumate „eroic“, nu înseamnă vocaţie. Ultima reclamând, înainte de dăruire, luciditate.

Nicolae R. Dărămuș

NOTA NOASTRA: Cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș este „Inocenții marii terori”  și a apărut la Alexandria Publishing House în luna octombrie. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).

Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.

Abonează-te la newsletter