Analize și opinii Extern Politică

Proiect în laboratoarele secrete: România – „Clubul de ţară”

În prelungirea „spiritului” Trilateralei, în cercurile influente ale Bucureştilor se negociază intens lansarea unui think – tank, structurat pe modelul unui „club de ţară” cu dublu rol: mediator în societatea românească şi interfaţa cu „marea finanţă” internaţională.

RĂZBOIUL PLANETAR AL POLITICULUI CU ECOMOMICUL

Dincolo de fizionomia interesului de grup şi de moment, „Proiectul România” trebuie să însemne consistenţă, coerenţă şi continuitate. Dintr-o perspectivă superioară, principalul conflict al lumii contemporane îl constituie ciocnirea pe diverse paliere şi în diverse grade, dintre caracterul pronunţat naţional al elitelor politice şi caracterul accentuat globalist al elitelor financiar – economice (transnaţional).

Conflictul, transformat într-un război de uzură, produce pierderi economice importante, generează o distribuţie vicioasă, inechitabilă a resurselor şi împiedică asigurarea unei dezvoltări generale durabile prin proiecte majore larg acceptate şi în formă continuată.

Gânditorii utopici ,susţinuţi de un cor frenetic de scenarişti ai apocalipsei, susţin că numai un guvern global ar deţine cheia rezolvării problemelor globale, şi, prin urmare, şi a acestui conflict major. Pentru tabăra raţiunii, un vis greu de realizat, în condiţiile în care până şi forme incipiente de instituţii politice globale de tip ONU sau Organizaţia Mondială a Comerţului se află în plin colaps operaţional.

O REŢEA COMPLEXĂ DE INSTITUȚII ȘI FIGURI CHEIE

Practica ultimelor decenii ne indică însă că în spaţiul comun de comunicare şi pregătire a deciziilor majore acţionează o pleiadă, o reţea de organizaţii cu geometrie fixă (Comisia Trilaterală, Consiliul pentru Relaţii Externe, Grupul Bilderberg, Forumul Economic Mondial de la Davos) sau geometrie variabilă (Conferinţa pentru Politica de Securitate de la Munchen, Conferinţa comună FMI + Banca Mondială, Societatea America – China, Forumul Buao pentru Asia, Conferinţa Taţii şi fiii pentru America de Sud, etc.).

Acestora li se adaugă o serie de mişcări, coagulate în jurul unor figuri cu brand (Iniţiativa globală Clinton). Aceasta în „caseta” instituţiilor de tip informal.

În aria formală, ONU, despre care am mai vorbit, erodată şi incapabilă să facă faţă noilor provocări ale arhitecturii de putere post-războiul rece, FMI, Banca Mondială sau chiar G20, aflate în prim proces de restructurare şi de regândire a obiectivelor, tacticii şi strategiei.

CĂTRE UN „INTEGRATOR MONDIAL DE PROIECTE”

Practic, lumea se mişcă, totuşi, pe o orbită a succesului, graţie faptului că schimbul permanent de idei în mixul de formate descrise, produc o cantitate suficientă de consens.

Un consens care ţine loc unui integrator mondial de proiecte. Cu alte cuvinte, deşi nu există un „centru unic de comandă” capabil să pună în practică ideile avansate de elita financiar – economică a lumii („motorul progresului”, cu o sintagmă uzată), efervescenţa organizaţională care pulsează în jurul acestor idei, permite, pe principiul vaselor comunicante, un nivel comun de informare şi ţinte de atins care sunt transpuse apoi în practică, prin persuadarea cu mijloace subtile a elitelor politice naţionale şi a opiniei publice.

Ar fi de dorit să se înţeleagă că un punct sine-qua-non acceptat în acest peisaj complex îl reprezintă adeziunea limpede şi organic asumată la ideea de piaţă liberă, de economie de piaţă, a principiilor ce derivă din Consensul de la Washington (termen marca  John Williamson since 1989), precum şi a noilor curente cu rădăcinile în acest „program” cu caracter reformator.

STATUL STRATEGIILOR RATATE

Coborând discuţia la nivelul particular al României (unde lucrurile stau încă şi mai rău!), constatăm că ne aflăm în faţa unei societăţi complet „fracturate” pe orizontală şi pe verticală, cu o elită politică incapabilă de agreementuri minimale, şi pe de altă parte, pierdută complet în decor din punctul de vedere al racordării la fluxurile majore de idei şi capitaluri universale.

Dacă îmi amintesc bine, ultima înţelegere la care au fost „parte” majoritatea forţelor politice româneşti, s-a parafat în perioada de pre – aderare a României la NATO şi UE (Declaraţia de la Snagov). Despre ce, cum şi cât au priceput guvernele româneşti,din harta şi instrucţiunile de utilizare a accesului în sfera marii finanţe,  şi o tăcere e prea mult.

Toate proiectele majore „şi-au frânt spinarea” în dispute sterile.

Instituţii ale societăţii civile, care în alte arealuri  joacă un rol regulator, de celule cu potenţial de „negociere”, nu au apărut, iar cele vechi, de tipul Grupului pentru Dialog Social, şi-au pierdut din autoritate, mizând pe un joc partizan, depăşit de noile realităţi social – politice.

Există un vacuum de mediere care anulează şansa de înfăptuire a oricărui proiect major.

Puterile succesive îşi subminează una alteia iniţiativele, iar absenţa  continuităţii duce la un blocaj greu surmontabil în dezvoltarea şi modernizarea României. Corelat, nu există o continuitate a politicilor publice.

UN THINK – TANK PENTRU NOUA ROMÂNIE

Analiza ultimilor 20 de ani indică transformarea României într-un stat „gripat” cu „pierdere majoră” şi cu „randament minimal”.

Tot în aceeaşi tranşă de idei, constatăm absenţa unui proiect naţional care să stabilească direcţiile prioritare şi proiectele prioritare ale României, pe orizonturi de 5, 10, 15 sau 20 ani.

Se simte din ce în ce mai pregnant nevoia unor think – tank-uri, cu valenţe operative, capabile să moduleze o proiecţie aspiraţională mutuală, să poată să pună la masă forţele politice, dar şi partenerii sociali, în ideea generării unei înţelegeri bazice pe „Proiectul România”.

Poate „Spiritul Trilateralei” (desfăşurată recent la Bucureşti), organizaţie născută tocmai din dorinţa de armonizare a unor interese potenţial divergente, între America, Europa şi Asia, acordat cu noua paradigmă social – politică, ar putea constitui bunele auspicii, pentru apariţia a ceea ce, cu o expresie a lui David Rothkopf, am putea numi „Clubul de ţară”.

O organizaţie, aşa cum spuneam, un for deliberativ reprezentativ structurat în jurul unor personalităţi pivot, cu brandwarness intern şi internaţional (ca să ne menţinem în acelaşi spirit, aş numi Mugur Isărescu şi Mihai Tănăsescu), care să reunească vârfurile mediului de business, ale societăţii civile, a tot ceea ce a rămas neviciat de politica măruntă a establishment-ului românesc, care să îndeplinească rolul de integrator naţional de proiecte prioritare.

CONSENS, CONTINUITATE, CONSISTENŢĂ

Principiul major al negocierii presupune recunoaşterea negociatorului, de către toate părţile aflate în dezacord.

Or, o structură asociativă de acest scop ar putea juca rolul fundamental în elaborarea şi implementarea „Proiectului: România”, prin consens, prin continuitate, fără pierdere.

Practic, pe de o parte, am în vedere racordarea, prin acest nucleu, la spaţiul internaţional de dezbatere „haut – niveau”, şi pe de altă parte, cum spuneam, ranforsarea staturii necesare negocierii politico – strategice.

S-ar reveni, astfel, la o distribuţie echitabilă a resurselor, în condiţiile păstrării unei liniarităţi a predictibilităţii proiectelor (de cât timp ar fi fost finalizată autostrada Bechtel, dacă înainte de lansarea proiectului s-ar fi creat un consens social şi politic în jurul acestui obiectiv, şi dacă proiectul ar fi fost trecut prin filtrul unei viziuni strategice în cheie globală?) şi a graficelor de execuţie.

S-ar asigura totodată, repet, interfaţa necesară cu fluxurile majore de idei, din spaţiul internaţional, dar mai ales cu fluxurile financiare, în aşa fel încât, printr-o prioritizare serioasă a proiectelor, accesul fondurilor europene să nu se mai plaseze în zona ridicolului.

Nu aş vrea să afirm că ne aflăm în ceasul al 12-lea, ţipătul nemodulat armonic aparţine, prin excelență,  politicienilor,  ci doar să punctez că, indiferent de forma ce ar putea-o lua o asemenea construcţie, momentul iniţiatic este unul cum nu se poate mai potrivit.

(Marius Stoian – qmagazine.ro)

Abonează-te la newsletter