Analize și opinii Politică

Privatizare sau prăduire?

Asistăm la o adevărată frenezie a marilor privatizări, împopoţionate şi cu eşarfa de “strategice”. Iute, iute, trebuie înstrăinate către investitori de regulă din afara ţării ultimele mari active industriale şi energetice, ori resurse naturale aflate încă în administrarea statului. Sunt câteva structuri care pistonează acest proces. Desigur, Guvernul (acesta, ca şi cele precedente) nu minte când afirmă că o serie de mari proprietăţi publice nu aduc mare folos Bugetului de stat, ci sunt robinete de drenaj al banilor către puşculiţe de partid, ori către prea încăpătoare buzunare private, inclusiv ale managerilor şi clientelei lor.

“Statul e cel mai prost administrator” nu e însă o scuză spre a te lepăda de avuţia naţiunii. Nu pot crede că un popor întreg e alcătuit din incapabili sau din hoţi şi că nu se pot găsi administratori autohtoni competenţi şi oneşti. Acceptând asemenea idee, ar însemna să cedăm şi posturile de miniştri, de demnitari ai statului şi să recunoaştem că suntem o gloată care trebuie condusă de alţii. Or, hoţii pot fi prinşi – dar pentru asta avem nevoie de o DNA şi o justiţie realmente independente – iar incompetenţii pot fi daţi afară şi puşi să plătească daunele. Mi-e teamă, însă, că mai puţin interesele strict interne şi mai mult cele externe forţează livrarea la preţ de nimic a bunurilor publice. Şi nu de azi, de ieri, dar mereu sub pretexte tip “aşa ne cere X sau Y instituţie politică sau financiară occidentală”. Pe astfel de motive – captatio benevolentiae pentru admiterea în NATO sau UE – am făcut aproape cadou o prea mare parte din avuţia naţională. Pe astfel de motive – este o cerinţă a FMI, a CE sau a nu ştiu cărei înţelegeri bilaterale semnate vinovat, cu ochii închişi – suntem gata şi acum să dăm pe te miri ce şi mai nimic ceea ce a mai rămas. În condiţii ce iscă suspiciuni.

E zor mare să vindem Hidroelectrica, o entitate care ar putea fi lesne repusă profitabil pe picioare. Cui şi pe câţi bani? Aflu, e uluitor, că pentru cele 162 de microhidrocentrale aferente “se speră” să se obţină 200 milioane de euro. Sumă derizorie, dacă o vom alătura altei ştiri: un consorţiu austriaco-ungar construieşte în Sălaj, pe Someş, doar două microhidrocentale, investind… exact 200 milioane de euro. La fel, pentru CFR Marfă – obiectiv strategic important – se estimează obţinerea unei sume amărâte, de vreo 60 milioane de euro: probabil că la fier vechi s-ar fi câştigat mult mai mult.

Ciudăţenii şi în zona resurselor subsolului, a celor energetice (Platoul Mării Negre, Cuprumin, Transgaz, Transelectrica etc). Se reiau, se pare, tranzacţiile cu “investitori strategici” care ne pregătiseră acum un an o ţeapă groasă pentru afacerile din sfera metalelor rare şi preţioase. Se cedează, după cum se întrevede, şi în privinţa gazelor de şist Chevron, în pofida incertitudinilor şi îngrijorărilor întemeiate privind tehnologia, mai ales în perimetre unde şi aşa este o acută lipsă de apă, iar riscul seismic e major. În condiţiile în care, din marile privatizări încheiate după 1990 statul s-a ales cu praful de pe tobă, în condiţiile în care redevenţa plătită de noii patroni e o batjocură, iar o nouă legislaţie întârzie, ar fi bine ca Guvernul, am mai zis-o, să-şi aducă aminte de celebrele vorbe ale marelui actor Constantin Tănase, care, în perioada interbelică, atunci când avea loc tot o furie a privatizărilor oricum şi pe oricât, spunea cu amărăciune: “Am vândut/ Am tot vândut/ Şi pe dracul l-am vândut/ Dar cu asta ce-am făcut?!”. Nimic, am rămas şi fără avere, şi fără bani.

Autor: Petru Calapodescu
sursa: jurnalul.ro

Despre autor

contribuitor

Adauga comentariu

Adauga un comentariu