Politică

Povestea unei exproprieri şi motivele ei

expropriationGânduri pentru simpozionul din 17.10. din Berlin, apărute prima dată în Jedermensch, Zeitung für Soziale Dreigliederung, neue Lebensformen und Umweltfragen. Ce valoare au drepturile unei florărese? Mica florărie din gara din Karlshorst se aflase 40 ani în posesia familiei Godehardt. Acum s-a închis.

Proprietatea asupra casei fusese preluată de Marina Godehardt în 1987 de la părinţii ei. Aşa cum se obişnuia în RDG, statul păstra proprietatea asupra pământului pe care se afla casa. Atunci când, după căderea comunismului, s-a vândut pământul Germaniei de est concernelor din vest, uneori la preţul simbolic de 1 marcă germană, concernul Deutsche Bahn (DB) a dobândit proprietatea asupra terenului pe care lucra Marina Godehardt. Nota bene: numai aspra pământului, nu şi asupra casei. Într-un interval de 5 ani, Deutsche Bahn a ridicat preţul arendei percepute pentru teren de la 106 la 1800 DM, iar nu după mult timp doamna Godehardt datora concernului 80.000 Euro.

Doamna Godehardt câştigă 741 Euro, şeful Deutsche Bahn, Mehdorn, 270.000 Euro pe lună. Doamna Godehardt şi-a pierdut florăria. Însă nu numai pe aceea. Pe 30 aprilie 2008 şi-a pierdut şi locuinţa – a fost vândută la licitaţie, pentru a încasa cei 80.000 de euro pentru Deutsche Bahn.

Pe lângă aceasta, pe margine celor petrecute s-a mai petrecut încă o întâmplare curioasă: o cooperativă de locuinţe a vrut să cumpere casa şi s-o lase pe Marina Godehardt să locuiască mai departe în aceasta. Cooperativa era dispusă să ofere 5.000 euro peste cea mai bună ofertă, indiferent la cât s-ar fi ridicat aceasta. DB a refuzat.

Nedreptatea devine capital

Toată lumea vorbeşte de capitalul financiar, care s-a desprins de oameni, pentru a se deplasa prin lume ca o tornadă. Acest capital tocmai a pus stăpânire pe alimente, scumpind preţurile alimentelor în ţările sărace cu până la 180%. Cu toate acestea, aproape nimeni nu urmăreşte modul în care ia de fapt naştere acest capital. Povestea Marinei Godehardt este povestea naşterii capitalului financiar, care se repetă în acest fel de milioane de ori în fiecare zi.

La început stă mereu un şantaj. Un om se pune în posesia drepturilor asupra surselor de existenţă ale altui om. Cel şantajat nu mai are apoi nicio legătură directă cu viaţa juridică, ci numai una indirectă prin cel care este posesor al drepturilor. Posesorul drepturilor acordă apoi din nou celui în cauză drepturile asupra locului de muncă sau asupra locuinţei – contra cost. În principiu nu există o limită privind cuantumul sumei, deoarece cel şantajat trebuie să-şi valorifice drepturile. El nici nu poate face altfel decât să emită pretenţii asupra sursei sale de existenţă.

Astfel însă drepturile nu s-au deplasat deloc. Ele au rămas mereu drepturile utilizatorului. Între acesta şi obiectul utilizat intră un neavenit, cineva care nu participă cu nimic la munca asupra obiectului, pretinzând apoi roadele acestei munci pentru sine.

Acest caracter indirect (mijlocit) al dreptului l-am preluat, ca şi multe alte lucruri, din dreptul roman. Romanii îl numeau dominium. Apartenenţii unui dominium nu puteau dobândi nimic pentru sine, ci trebuiau să câştige totul pentru aşa-numitul dominus, iar acestui dominus îi aparţineau şi aşa-numitele „fructi“, roadele muncii acestora. În codul nostru civil, dominium este tradus pur şi simplu prin termenul „proprietate”. O dată cu proprietatea, dreptul nostru mai conţine un al doilea drept, antic, care nu se bazează pe principiul egalităţii, ci pe cel al dominaţiei. Pe baza acestuia s-au dezvoltat statele în stat, întreprinderile moderne.

Dominium-ul roman este substanţa capitalului financiar. Acest capital financiar nu constă din nimic altceva decât din drepturi asupra surselor de existenţă ale oamenilor, iar prin aceasta din pretenţii asupra roadelor muncii acestora.

Jocul cu dreptul

Pretenţiile sunt apoi ele însele tranzacţionate. În cazul doamnei Godehardt, se poate gândi în felul următor: Cineva îşi zice: Dacă cumpăr de la DB proprietatea asupra locului de muncă al doamnei Godehardt, atunci poate o pot extorca şi mai mult pe doamna Godehardt. Eu însumi nu trebuie să lucrez nimic, doamna Godehardt va lucra pentru mine, dacă drepturile ei depind de mine. Atunci mai vine însă un al treilea, care vrea şi el să cumpere titlul de proprietate, pentru că licitează pentru „câştiguri” şi mai mari. Iar astfel titlurile de proprietate însele încep să circule ca şi cum ar fi mărfuri, în timp ce doamna Godehardt devine din ce în ce mai slabă.

În bilanţul Deutsche Bahn, dreptul pe care-l are doamna Godehardt asupra terenului ei este însemnat cu un plus generos. Şi astfel, în bilanţurile tuturor întreprinderilor din această lume se află drepturi, cuantificate, formulate ca sumă pe care cel care este adus într-o stare de dependenţă este dispus să-o plătească. Cu aceste întreprinderi însele se fac apoi schimburi comerciale, ceea ce înseamnă însă că se speculează faptul că oamenii vor plăti încă şi mai mult pentru drepturile lor.

De aceste drepturi, care sunt tranzacţionate drept capital financiar, ţin fireşte şi drepturile privind folosirea mijloacelor de producţie. În principiu nu există nicio diferenţă dacă iau cuiva rodul muncii prin dreptul de proprietate asupra locuinţei acestuia sau prin proprietatea asupra locului de muncă. Plata pe care muncitorul o face către proprietarul locului său de muncă este camuflată pur şi simplu prin faptul că raportul este interpretat ca şi cum proprietarului mijloacelor de producţie i-ar aparţine şi mărfurile produse, iar acesta i-ar da muncitorului o parte din contravaloare, ca plată în schimbul muncii.

Odată cu proprietatea asupra locuinţei sau asupra locului de muncă se face comerţ cu aşteptarea privind ce poate fi luat de la alţi oameni, fără a oferi nimic în schimb. Cu cât aceste aşteptări se află în circulaţie o perioadă mai îndelungată, fără a fi încasate, cu atât devin mai mari, cu atât devine însă mai improbabilă şi împlinirea lor. Căci este fireşte clar că la un moment dat se atinge o limită naturală. Acest lucru s-a putut observa de exemplu foarte bine în cazul aşa-numitei crize imobiliare. Acolo a devenit vizibil pentru scurt timp faptul că drepturile scrise în bilanţurile întreprinderilor participante sunt într-un anumit fel valori aparente, valori fictive. Pur şi simplu, oamenii nu au putut să plătească suma care, în bilanţ, stătea în dreptul drepturilor lor. Dacă valoarea speculativă a terenului ar fi rămas stabilă, dacă pariurile făcute pe faptul că oamenii vor plăti încă şi mai mult pentru drepturile lor s-ar fi oprit, atunci nu s-ar fi observat că, din capul locului, oamenii nu pot plăti. Numai deoarece din întâmplare valoarea speculativă a terenului a scăzut în acelaşi timp, iar băncile nu au mai putut da păcăliciul mai departe, s-a putut vedea realitatea pentru un moment. Căci cel care nu poate vinde mai departe cu profit titlul de proprietate, acela îl va încasa. Atunci însă îşi dă seama ce valoare are ficţiunea. Imediat ce trebuie încasate pariurile, sistemul se surpă. Aşa-numita piaţă financiară nu este altceva decât un sistem gigantic al bulgărului de zăpadă.

Cu toate acestea, noţiunea „bulă speculativă” trebuie tratată cu precauţie. Se uită prea repede că oamenii afectaţi vor trebui să-şi dea şi ultimul sfanţ pentru a acoperi pierderea. Banii sunt acoperiţi foarte bine, şi anume prin munca silnică viitoare a oamenilor. Iar când este atinsă limita naturală, când oamenii nu mai pot plăti pentru drepturile lor, fără a deceda prin aceasta, atunci această graniţă este depăşită. În Irak se vede cum pot fi acoperiţi banii atunci când li se mai poate da o valoare, în momentul în care este depăşită graniţa a ceea ce este omeneşte posibil.

Ce legătură există între florăria din Karlshorst şi războiul din Irak?

După cum am văzut, Marina Godehardt nu a putut să plătească suma pe care DB o pretindea în schimbul dreptului asupra terenului. În acel moment a fost atinsă graniţa naturală. Cu toate acestea, în bilanţul DB, în dreptul cererii era înscris un plus. Concernul a pus aşadar mâna pe locuinţă – cu ajutorul statului.
Dacă se examinează povestea doamnei Godehardt în mod izolat, poate părea de neînţeles de ce în acest caz DB nu a lăsat dreptul să rămână drept. Drepturile doamnei Godehardt reprezintă, nu-i aşa, doar o parte minusculă din averea de 100 miliarde de euro a căilor ferate germane. Această avere constă însă, la fel ca cea a oricărui alt concern, numai din astfel de drepturi. Ce se întâmplă acum, dacă un concern precum Deutsche Bahn lasă oamenii implicaţi să scape? Toţi banii care au fost oferiţi căilor ferate în speranţa că acestea vor mări încă şi mai mult presiunea, scapă o dată cu aceştia, iar castelul din cărţi de joc se prăbuşeşte. Deutsche Bahn nu avea aşadar nicio altă alegere: Dacă n-ar fi apelat la forţă, dacă ar fi lăsat valoarea fictivă să se dezumfle, şi-ar fi atins propriul nerv vital.

În această privinţă, marile economii naţionale nu funcţionează altfel decât concernele. Creşterea lor economică se bazează la început pe faptul că produc un dezechilibru în raport cu alte economii naţionale, creând dependenţe juridice. Germania înfloreşte şi din acest motiv, pentru că Germania lipseşte alte ţări de drepturi şi le lasă să muncească pentru piaţa germană. La fel ca şi bogăţia concernelor, bogăţia economiilor naţionale depinde însă în plus şi de faptul că ele trebuie să devină şi mai puternice.
Războiul din Irak creează noi dependenţe. Pentru economia americană, mult mai importantă decât prada capturată este încrederea în creşterea dependenţelor care sunt create prin cruciada prădalnică. Şi în privinţa petrolului: nu petrolul pe care îl au Statele Unite este valoarea propriu-zisă, ci faptul că ele stăpânesc sursa de petrol. Aceasta este o diferenţă considerabilă. Cine investeşte în economia americană, acela speculează şi asupra preţului care poate fi dictat pe baza raportului de putere. Din această atitudine trăieşte creşterea economiei naţionale.

Când undeva aiurea, într-o ţară oarecare din lume, un comerciant încasează dolari pe piaţa neagră, în ce se încrede în acel moment? În forţa statului american, în faptul că prin lipsirea altor oameni de drepturi se creează de către economia americană un dezechilibru în raport cu alte economii naţionale. Războiul din Irak este o necesitate economică.
UE a scăpat până acum de acest automatism prin aceea că, pe de o parte i-a adus la foamete pe oamenii de pe continentul african, iar pe de altă parte a reuşit, prin extindere paşnică şi desfiinţarea barierelor vamale, să canalizeze constrângerea creşterii economice. În prezent a ajuns însă şi ea la o limită, iar statele europene sunt constrânse să facă următoarea mutare.

Terenul nu poate avea niciun preţ

În povestea Marinei Godehardt, viaţa de zi cu zi a concentrat într-o imagine motivul principal pentru catastrofa socială a prezentului, pentru război, pentru foametea din ţările sărace şi pentru şomajul din ţările bogate. Este dominaţia asupra oamenilor cu ajutorul dreptului de proprietate roman, iar ca o urmare a acesteia şi estimarea drepturilor oamenilor cu ajutorul mărfurilor.

Doamna Godehardt nu a primit niciodată nimic de la DB în schimbul banilor pe care ea i-a plătit. Plata a fost mereu unilaterală, ea s-a făcut în schimbul a nimic. Însă doamna Godehardt nu putea pur şi simplu să renunţe la teren, aşa cum se poate renunţa la un produs. De aceea ea a trebuit mereu să consimtă, atunci când „preţul” a fost mărit. A trebuit să ofere mărfuri în schimbul drepturilor ei – fapt prin care cu înseşi drepturile ei s-a putut face comerţ, la fel ca cu o marfă.

Fiecare om, prin simplul fapt că există, ridică o pretenţie asupra unei părţi a unuia şi aceluiaşi pământ, existent numai o dată. Împărţirea terenului este din această cauză un lucru asupra căruia toţi trebuie să cadă de acord împreună, iar problema justeţii este aici la început o problemă care intră în sfera dreptului, o problemă juridică. În privinţa împărţirii terenului, echitatea nu poate fi stabilită prin intermediul preţului. Este mai degrabă tocmai o expresie a unei nedreptăţi faptul că, din capul locului, în această privinţă se poate vorbi de un preţ.

În general nu poate exista un preţ just pentru pământ, căci pământul nu este realizat de către oameni – cum s-ar putea aşadar calcula vreun preţ în privinţa acestuia?
Mărul care-mi cade în braţe nu are niciun preţ. Abia când cineva a realizat ceva, astfel ca eu să pot mânca mărul, fie chiar numai faptul că a transportat mărul, abia atunci mărul are un preţ, şi anume din simplul motiv că cel care se îngrijeşte ca mărul să fie gata de consum trebuie să trăiască în acest timp. Orice plată bănească se dizolvă în final în venit. Cine are undeva în bilanţul său rubrica „costuri materiale” acela face bine să-şi clarifice faptul că nu poate da materialului vreun ban, ci numai oamenilor care l-au fabricat. Justificarea preţului este dată pur şi simplu prin faptul că cel care face ceva pentru mine trebuie să consume şi el ceva, iar eu trebuie să produc ceva în schimb. Din aceasta rezultă însă nemijlocit şi o formulă pentru preţul ideal: Dacă se compară o marfă cu o altă marfă, atunci preţul rezultă din raportul a ceea ce trebuie consumat de fiecare dată pentru a produce din nou acea marfă.

Calcularea unei valori adăugate pentru crearea suplimentară de capital nu schimbă în principiu nimic, căci această valoare adăugată ajunge de la sine însăşi la limitele ei. Atâta vreme cât în joc nu intră drepturi, nimeni nu va trebui să plătească prea mult. Căci ce se întâmplă atunci când producătorul stabileşte un preţ prea ridicat pentru produsele sale? Atunci rămâne cu ele. O marfă este ceva ce a fost produs, adică ea poate fi înmulţită după plac, iar consumatorul nu trebuie să cumpere tocmai această marfă. Atâta timp cât mărfurile sunt comparate doar cu mărfuri, în cadrul economiei ia naştere ceea ce este just.

Şi raportul dintre patron şi producătorii mărfurilor este la început astfel, că patronul cumpără marfa de la cei care o produc. Însă, în măsura în care pe deasupra moşteneşte sau cumpără proprietatea asupra terenul şi mijloacelor de producţie are dintr-o dată în mână drepturile producătorilor. Cu aceasta, fundamentul juridic pentru orice negociere este distrus. Mărfurile aparţin acum de la bun început exclusiv patronului, chiar înainte ca ele să fi fost produse. Ele sunt produse pentru patron, fără ca acesta să trebuiască să plătească pentru ele. El nu mai trebuie plătească pentru ele producătorilor, care sunt acum muncitorii săi. El cumpără acum forţă de muncă.

De aceea avem nevoie de noi forme de proprietate

Aşadar, prin folosirea dominium-ului roman, adevăratele raporturi sunt întoarse cu susul în jos: angajatorul se numeşte dintr-o dată angajat, şi viceversa. În timp ce de fapt patronul ar trebui să negocieze cu colaboratorii săi, cine ce parte să primească din contravaloarea mărfurilor produse împreună, proprietarul, în virtutea faptului că e proprietar, are pretenţia să primească singur întregul câştig şi hotărăşte singur, cât doreşte să dea colaboratorilor săi (a se vedea Rudolf Steiner, Die Kernpunkte der sozialen Frage).
S-a vorbit mult în ultima vreme despre faptul că statul ar trebui să facă ceva, pentru a dobândi controlul asupra capitalului financiar. Nu se vede tocmai faptul că capitalul financiar ca atare nu poate lua naştere, din capul locului, decât numai pe baza unei nedreptăţi. Dacă statul trebuie să reglementeze ceva, atunci nedreptatea a avut deja loc. Dacă există undeva capital comercial, acest lucru este o urmare directă a faptului că se întâmplă nedreptăţi.

Ceea ce trebuie să facem noi ca cetăţeni ai statului, este să creăm un nou drept al proprietăţii, cu o noţiune a proprietăţii pe care vrem să o elaborăm noi, oamenii care trăim în prezent. Antreprenorul şi filosoful hamburghez Heidjer Reetz a făcut primul pas în acest sens şi a indicat cum ar putea arăta un drept al proprietăţii în conformitate cu prezentul. Deoarece în această privinţă este vorba de o chestiune de drept, nu se poate anticipa forma fiecărei legi în parte. Însă se poate foarte bine hotărî dacă noţiunea proprietăţii, pe care Reetz o dezvoltă în lucrarea sa „Das Kapital und das dreigliedrige Eigentum“ (Capitalul şi proprietatea tripartită) este convingătoare sau nu. Şi nu văd cum un om raţional ar putea ajunge la o altă noţiune de proprietate – chiar dacă s-ar apropia de ea dintr-o altă parte.

Noi forme de proprietate asupra terenului sunt deja posibile

Totodată, noua proprietate nu poate fi creată doar pe hârtie. În timp ce ne angajăm pe de o parte pentru forme juridice corespunzătoare, trebuie pe de altă parte să începem să trăim noua proprietate. Din această cauză trebuie văzut cum poate fi folosit dreptul existent, pentru a crea deja în prezent proprietate care să nu poate fi vândută. Iar în privinţa proprietăţii funciare acest lucru este posibil într-adevăr. Chiar dacă caracterul nevandabil al proprietăţii funciare nu este cuprins în codul de legi, el poate fi stabilit de facto cu ajutorul anumitor construcţii juridice.

Stiftung trias, Mietshäuser Syndikat sau Vivenda ne arată cum este posibil acest lucru. Parcelele de care aceste fundaţii au grijă nu mai au niciun proprietar care să le transforme în bani. Cei care locuiesc pe ele au drept de proprietate deplin, cu singura diferenţă că nu au voie să vândă nici ei înşişi, nici nu au voie să plătească pe altcineva pentru acest drept. Casa, care ca produs al muncii umane poate avea un preţ, fireşte, este eliberată de valoarea fictivă care ia naştere prin specularea dreptului de a o locui. Astfel, este împiedicată în mod concret crearea unui venit pentru care nu s-a muncit şi acumularea capitalului financiar, putându-se constata totodată că, prin imposibilitatea de a vinde terenul, nu este restrânsă cu absolut nimic puterea de a dispune după dorinţă de propria casă.

Traducerea:  Mihail Avramescu

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

  • Traducerea este a lui Mihail Avramescu, nu e doar un articol sugerat.
    Ar fi simpatic să apară menţiunea asta:)
    Foarte interesant şi foarte necesar mesajul articolului. Merită share:)

Abonează-te la newsletter