Politică

Omul nou(I)

dictatorship1.. făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi crearea omului nou” – erau cuvintele-slogan care nu lipseau din nicio cuvântare de-a Tovarăşului. Intrat într-un manierism politic – atât el cât şi cei care-i scriau discursurile – Ceauşescu repeta precum o placă stricată de patefon temele esenţiale ale socialismului ştiinţific pe care-l tot implementa. Pretutindeni răsunau trâmbiţele multilateralităţii şi ale noii creaţii.

Eram deja vaccinat în acele vremuri. Nu mai percepeam cuvintele propagandei: treceau prin mine ca printr-un mediu transparent, fără să lase absolut nicio urmă. Pur şi simplu nu le mai auzeam. De-aceea am multe lapsusuri legate de politica acelor vremuri. Din fericire, în socialism(sau comunism pentru cei superficiali) ignorarea „stâlpilor de susţinere” ai sistemului nu era considerată crimă.

Sloganul omului nou încă îmi bântuie creierul. Oare ce s-o fi ales de întreg idealul de creare a acestui om nou? S-or fi păstrat „seminţe”, o fi apărut spontan sau e unul dintre multele „mituri ideologice” care acum zac în colbul uitării? E o întrebare care m-a tot bântuit şi căreia, din fericire, cred că i-am aflat răspunsul.

Pentru a nu face strict consideraţii teoretice am să pornesc de la un fapt real. L-am găsit pe blogul cuiva care mai comentează sporadic pe-aici. Omul îşi spune Ggverb, iar blogul i-l găsiţi la adresa https://ggverb.wordpress.com. Citindu-i CV-urile postate înţeleg că are undeva peste 50 de ani şi duce o viaţă destul de interesantă, alternând munca timp de 8 luni pe an cu un concediu de 4 luni în timpul verii. Cam atât despre autor, mai multe putând afla singuri de pe blogul său.

Să trecem acum la articolul promis al cărui nume este destul de abrupt: „Cu capu-n ceaţă, cu păsărica-n piaţă”. Autorul ne povesteşte despre un fenomen meteorologic specific munţilor Godeanu, anume „boanghina”: o combinaţie între ceaţă şi furtună sau vânt. Un mix halucinant al cărui efect e lesne de intuit:

Dacă te înghite Boanghina te rătăcești (ciudat!) chiar dacă stai pe loc, vizibilitatea poate ajunge la un metru și oricum nu vezi decât ce vrea să îți arate vântul.(…)  Zgomotele pașilor se aud altfel, simți în plămâni umezeala și îți freci ochii și îți privești palmele ca să te convingi că nu ți s-a albit vederea. După câteva minute sentimentul că ai putea să fii oriunde pe pământ, pe un alt continent sau pe o altă planetă este din ce în ce mai puternic.

Aşa cum probabil remarcaţi, relatarea autorului este deosebit de sugestivă, totul fiind izvorât din propria-i experienţă. Ei bine, pe o asemenea vreme a te rătăci este fenomenul natural. Eşti fără nicio orientare şi te trezeşti mergând lipsit de direcţie în încercarea zadarnică de a-ţi urma traseul. Rătăcit fiind nu ai decât un singur scop, anume acela de a reveni la drumul tău. Dar cum poţi face asta în condiţiile în care eşti prins într-un alb obsedant?

Ei bine, autorul nostru pare a fi dat peste un miracol: o mică păsărică pe care o întâlneşte de fiecare dată când, prins fiind de boanghină, se rătăceşte. Nu face altceva decât să meargă în direcţia pe care i-o indică păsărica şi, păstrând direcţia, ajunge la poteca pe care o urmărea. În mod cu totul ciudat, acest lucru nu i se-ntâmplă doar o singură dată, ci de 5-6 ori la acelaşi traseu. De fiecare dată, „păsărica miraculoasă” îl salvează readucându-l pe calea urmărită.

Apoi aflăm despre un al doilea personaj(„inginerul”*) căruia autorul îi povesteşte la un ceai despre „minunea” care i se-ntâmplă. Inginerul – pe care l-aş situa, chiar dacă forţat, cu cel puţin o generaţie în urma autorului – ascultă amuzat povestea şi dă verdictul:  ”Bă, ești nebun, normal că pasările au pui pe aici dar departe de poteca umblată; Când te apropii de cuibul lor te momesc mai departe ca să-și apere puii. Te apropii de alt cuib te preia altă păsărică și dispar unde nu mai sunt cuiburi adică … pe potecă. E logic!”.Fabulos!

Avem aşadar parte de două personaje total diferite: unul care încă mai crede în minuni(chiar se bazează pe ele!) şi altul care, raţional fiind, reuşeşte să depăşească aceste limite. Există oare vreun om de tip nou pe-aici? Putem cumva identifica „noul om”?

Vă las să cugetaţi asupra tâlcurilor acestei povestiri, recomandându-vă să alocaţi puţin timp parcurgerii textului original pe care-l găsiţi aici. Dincolo de scopul pe care-l urmăresc în mod direct, povestirea are câteva alte înţelesuri pe care le veţi găsi acolo, astfel încât, lectura originalului merită pe deplin timpul acordat.

Și-acum să ne întoarcem la oile noastre! Gândiţi-vă că întreg conceptul de „om nou” e apărut în socialism(comunism) şi vorbim despre două personaje pe care – chiar dacă artificial – le-am situat în sisteme diferite: autorul a trăit din plin în socialism, pe când „inginerul” este mai degrabă un produs al capitalismului. Care dintre cei doi e „omul nou”? „Inadaptabilul” autor(cred că merită să daţi un ochi şi pe CV-urile pe care le-a postat) sau inginerul? Răspunsul nu e simplu şi va fi abordat într-un episod viitor. Până atunci vă urez lectură plăcută!

* inginer la cap, după cum e specificat în text

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Abonează-te la newsletter