Politică

O tăcere suspectă

jos_cenzuraA căuta soluţii la ieşirile din decorul firescului, cum se întâmplă pe aici, la noi, a încetat de multă vreme să fie o stare de fapt. Reacţiile faţă de evenimente şi strâmbele rânduieli au ajuns ele însele a fi pe măsura contextului. Aşa s-a întâmplat în comunism, când o largă majoritate se distra având subiect viaţa personală a celor implicaţi în acte de protest. Această stare de tembelism public s-a structurat ulterior în revista “România Mare”, din mantia căreia se trag mulţi dintre politicienii de azi. Mediul social aluvionar face din România un loc absolut neprielnic societăţii de tip european. În absenţa acesteia, este imposibilă şi inutilă orice prognoză în orice direcţie. Sunt tot mai puţini cei care au o structură independentă, însă fără ei România ar fi un loc al nimănui. Avem nevoie în orice domeniu de competenţă, performanţă, adevăr. Câţi oameni din jurul nostru mai au aceste aplecări spre acribia esenţială a lucrurilor? Întâlnim tot mai des inşi lobotomizaţi care au singură misiune aceea de-a te spulbera, împreună cu toate revendicările îndreptăţite pe care cineva le-ar avea. Asemenea caricaturi sunt, în fapt, omul nou al comunismului, majoritatea provenind din familiile sistemului. Omul capitalismului, chemat de istorie să facă reforme!

Conducerea ţării din acest moment, şi de atâta amar de vreme, este, a fost, în mâinile unor asemenea persoane. În lipsa unor schimbări în societate, ei şi-au păstrat cu multă dexteritate poziţiile, metamorfozându-se până la împroprietăriri de neimaginat. Legile României sunt făcute pentru acest tip infracţional, de parcă ar trebui declarat valoare la UNESCO. Conservarea stupidităţii, extinsă până oriunde ajunge unda vieţii publice, este prima cauză care face praf şi pulbere orice iniţiativă şi atitudine reformistă. Românii n-au ieşit din acel teribil imperiu al fricii, lăsându-se în continuare conduşi de toţi delapidatorii şi demagogii, cu o indiferenţă care nu este mimată. Prin această modalitate de raportare la istoria vie, a clipei, celălalt, ceilalţi nu mai există. România a ajuns o ţară monocordă, aşa cum era cândva însuşi fostul ei dictator. Printr-un simulacru general se fac jocurile sus, în zona autorităţii, pentru un dezastru perfect controlat în realitatea curentă. Este suficient să observi aspectul stradal al Bucureştiului, cu maşini ocupând trotuarele ca în timpul unui conflict militar, şi concluziile pot fi clare. Apoi, şantierele care urmează şantierelor, transformând spaţiul public într-un expozeu al degringoladei sistemului. În jurul românilor se configurează o lume care nu mai are legătură decât cu interesul câtorva monştri. Un comportament perturbat se amplifică la scară naţională, cum nu a fost niciodată. Scos din toate reperele lumii normale, mediul public a ajuns realmente o junglă, până la invadarea intimităţii. Duritatea fostului sistem comunist a fost preluată şi adaptată de inşi care sunt un pericol public. Personaje care îşi permit absolut orice, pentru că presupusa democraţie a locului i-a ridicat la rangul de stâlpi ai societăţii.

Centralismul, cu întregul lui magnetism infernal, transformă sudul României într-un loc al celor mai paradoxale capete de pod ale distrugerii spiritului şi economiei naţionale. Departe de a fi un loc al îndreptării, prin instituţiile cheie, Bucureştiul s-a transformat într-o extrem de periculoasă aventură spre consolidarea traumatizantei corupţii. Din capitala României actuale se distruge specificul naţional, înscrierea în Europa, prin recuperarea vitală. Întreaga clientelă din Provincii îşi face veacul aici, în Bucureşti, împotriva celor pe care îi reprezintă. A produce suferinţe şi disfuncţionalităţi strigătoare la cer a ajuns una dintre cele mai mari afaceri ale momentului. Reţeta politică de fond a nazismului şi comunismului, la nivelul infracţiunilor majore, este cam singura care funcţionează fără greş în highlife-ul românesc. Dovadă combinaţiile neaşteptate ale persoanelor, imprevizibilul aşa-ziselor opţiuni, contradictoriul care transformă societatea într-o masă de manevră. Ceva mai mult decât dispreţul este pus în act de personaje care au o notorietate pe care o democraţie reală ar spulbera-o instantaneu, restabilind lucrurile. Însă aşa ceva în România pare a fi imposibil şi ar induce inerţiei un oarecare plictis. Media manipulării din anii ’90 a instalat gropile de gunoi la câţiva metri distanţă de fiecare. Intoxicaţi de această mişcare pe orbita unei istorii nefaste, infracţionale şi morbide, românii se văd lipsiţi de orice punct cardinal. În ultimii peste 20 de ani au dispărut de pe soclu, prin sinucidere morală sau împinse cu brutalitate, mai multe categorii de persoane care aveau ceva de spus. Mulţi dintre aceştia s-au dus cu incredibilă uşurinţă spre struna interesului personal, de parcă acesta ar fi fost totul. Tăcerea la care s-a ajuns paralizează şi intimidează orice ieşire din grota unde s-a reintrat treptat. Foarte puţini sunt politicienii s-au remarcat prin ceva, însă este o teribilă eroare a glorifica măcar pe unul dintre ei.

România se află într-o tăcere totală, diferită de aceea din perioada comunistă. Şi aceea, şi aceasta au acelaşi grad de risc. În această tăcere nu mai funcţionează decât un stat ostil românilor şi o clasă politică total exterioară unei misii democratice, reprezentative. Cei care nu acceptă această situaţie sunt puţini, însă conştiinţa lor poate schimba lucrurile. Fără ei România n-ar mai exista. Riscul atitudinilor a ajuns o realitate asemănătoare celei din comunism, iar acesta e doar începutul.

Autor: Ioan Vieru

Sursa: Cotidianul

Abonează-te la newsletter