Politică

O replică de stânga la eseul domnului Liiceanu din Revista 22 : O idee care ne-a sucit minţile

gabriel-liiceanu-3Domnule Liiceanu,

citind eseul dumneavoastră care vizează marxismul, organizarea sistemului capitalist şi a celui (utopic) comunist, nu pot să nu constat eroarea şi/sau  confuzia termenilor pe care îi utilizaţi în susţinerea ideilor dumneavoastră. Pe undeva, vă înţeleg zelul anti-marxist şi anti-comunist deoarece şi eu am trăit în societatea comunistă românească. Totuşi, pentru a păstra sanctitatea adevărului şi pentru educarea tinerelor generaţii, care nu au cunoscut sistemul comunist, nu pot să las eseul dumneavoastră fără replică. Deci, vă rog să-mi permiteţi să răspund punct cu punct opiniilor dumneavoastră la adresa “marilor rătăciri ale omenirii”.

Sofismul celor „cinci  moduri de producţie”

Din acest capitol se desprind următoarele idei acreditate de dumneavoastră: 1. Modurile de producţie precedente socialismului au apărut spontan prin evoluţia “mijloacelor de producţie”, pe câtă vreme socialism-comunismul a fost “elaborat artificial“ de ideologia marxistă. 2. Capitalismul, prin natura intrinsecă a pieţei libere, adică prin stabilirea unui raport optim între producţie şi consum ca urmare a “acţiunii mâinii nevăzute “ pe piaţa liberă, cu graţie, a obţinut succesul economic al lumii occidentale, o calitate decentă a vieţii pentru toţi membrii societăţii. 3. Ideea quasi-patologică a apariţiei ‚omului nou’ prin instaurarea sângeroasă a comunismului demiurgic şi criminal. Violul economic al societăţii precedente, ca o condiţie a apariţiei unui sistem economic inexistent până atunci. Să analizăm deci ideile dumneavoastră:

1. Ideologia marxistă, dacă vreţi, este cea mai elaborată critică a capitalismului, are o lungă istorie (de 150 de ani) fiind reprezentată în toate ţările. Intelectuali de prestigiu şi-au adus contribuţia la această critică a sistemului capitalist. Marxismul este ca o umbră a capitalismului, el nu există ca ideologie în afara criticii capitalismului. Bineînţeles că au existat şi alţi critici ai sistemului capitalist în afara marxismului, de exemplu, în domeniul strict economic, Veblen, Minsky sau Paul Sweeney. Critica sistemului capitalist se bazează pe două puncte principale :

– este un sistem economic extrem de instabil care, odată la 3 până la 7 ani (un ciclu economic) prezintă o perioadă de recesiune. Între 1945 şi 2007, au fost 12 astfel de recesiuni. În aceste perioade critice, o parte din muncitori îşi pierd serviciile, casele, banii pentru educaţia copiilor, ajung la sărăcie, decădere etc. Sistemul, ca atare, nu poate împiedica această evoluţie. În afara frecventelor recesiuni, au avut loc Marea Depresiune din anii 30 şi Criza economică majoră a lumii occidentale care a început în 2007. Milioane de oameni au ajuns şomeri, austeritatea a redus drastic nivelul de trai, generaţiile tinere nu mai au nici un viitor, datoriile, sărăcia şi deznădejdea au devenit teme zilnice în viaţa cetăţenilor occidentali. În ciuda “măsurilor” economice şi politice, criza se adânceşte în statele occidentale iar populaţia se confruntă cu niveluri nemaiîntâlnite de îndatorare, şi, ca o consecinţă, cu dictatul pieţelor financiare. Proprietatea publică a devenit prada oligarhiei financiar-bancare. Despre care calitate decentă a vieţii vorbiţi dumneavoastră astăzi? Aceasta de azi sau aceea din anii 1970?

– cea de-a doua critică adusă sistemului capitalist, cum bine aţi observat, este că generează o inegalitate şi inechitate socială fără precedent. Statistic, 85 cei mai bogaţi indivizi deţin o avere mai mare decât 3,5 miliarde de oameni, în timp ce sute de milioane trăiesc sub pragul de subzistenţă. Un executive american obţine o remuneraţie anuală de 3-400 de ori mai mare decât aceea a unui salariat obişnuit. Nivelul atins de inegalitatea economică este inimaginabil pentru majoritatea populaţiei ţărilor occidentale. Care este cauza acestor trăsături extrem de negative ale sistemului capitalist corporatist actual? Răspunsul ideologiei marxiste este: natura profund nedemocratică a relaţiilor de producţie. Dacă luăm în considerare principiul democratic ca fiind ”participarea tuturor membrilor comunităţii la luarea deciziilor (politice sau economice), decizii care influenţează, în mod direct, viaţa tuturor membrilor comunităţii”, atunci structura economică poate fi interpretată în raport cu democraţia. În capitalismul corporatist actual, marile corporaţii sunt proprietatea shareholderilor (deţinătorii de acţiuni) majoritari ce desemnează un “board of directors” care, efectiv, decide asupra procesului de producţie şi a repartizării profitului. În SUA, 1% din populaţie deţine 75% din acţiuni la primele 1000 de corporaţii americane, deci o minoritate infimă are puterea de decizie asupra producţiei celor mai importante corporaţii americane. Aceşti acţionari majoritari stabilesc membrii Consiliului director al corporaţiei, Consiliu care ia toate deciziile executive, salariaţii fiind complet excluşi din acest proces. Restul muncitorilor acestor companii nu au nici un aport la managementul corporaţiilor, mai ales, în domeniul repartiţiei profitului creat de munca lor. În sistemul comunist reprezentat de fosta URSS, China Populară sau ţările socialiste est-europene, rolul conducerii întreprinderilor l-a luat statul dictatorial comunist, prin reprezentanţii birocraţiei desemnaţi de partidul unic. Din punct de vedere al democraţiei relaţiilor de producţie, nu există o deosebire esenţială între capitalism (decizia aparţine capitaliştilor privaţi) şi capitalismul de stat sau comunism, unde decizia aparţine birocraţilor partidului unic. Salariaţii nu au nici un aport la conducerea companiilor dar sunt forţaţi să trăiască cu efectele deciziilor economice luate de conducerile nedemocratice ale întreprinderilor, fie ele capitaliste sau comuniste. Cum puteţi dumneavoastră, domnule Liiceanu, să apăraţi fără nici o şovăire un sistem politic democratic (occidental) care se bazează pe un sistem economic profund nedemocratic, capitalismul? Prin acceptarea oarbă a sistemului capitalist, acceptaţi implicit bazele economice teoretice ale capitalismului de stat, adică ale sistemului comunist. Ceea ce marxismul deduce din critica capitalismului este necesitatea democratizării relaţiilor de producţie, în sensul conducerii întreprinderilor prin metode democratice, a participării  salariaţilor acestor întreprinderi atât la organizarea producţiei, cât şi la repartiţia profitului. Capitalismul de stat, comunismul, a fost imediat introdus de elitistul Lenin prin desfiinţarea consiliilor muncitoreşti din întreprinderile sovietice şi forţarea instalării la conducere a birocraţilor partidului comunist. Dacă în comparaţie cu celelalte sisteme politice democraţia este preferabilă, din punct de vedere filozofic şi politic, atunci cum se face că dvs. sunteţi gata, în domeniul economic, să acceptaţi un sistem profund anti-democratic, autocratic, cum este capitalismul?

O altă întrebare, în acelaşi context: cum se face că dumneavoastră negaţi evoluţia economică a ţărilor asupra cărora oligarhia occidentală, administraţia Truman, a forţat sistemul comunist? România a fost o ţară cu economie aşa-zis socialistă, asta înseamnă, în opinia dumneavoastră, că nu a existat dezvoltare economică? Faptul că dezvoltarea economică a ţărilor socialiste s-a situat în urma celei a celor capitaliste (cel puţin în Europa) nu înseamnă neapărat că aceste ţări au stagnat economic.

2. Argumentul auto-reglării distribuţiei şi consumului, prin mecanismul pieţei libere în economia capitalistă, este nefericit ales şi vă expune la o critică mult mai profundă a sistemului global capitalist.

Argumentaţia mea este că ştiinţa economică modernă, care a exclus, cel puţin în SUA, marxismul (critica elaborată a capitalismului), se învaţă în universităţi la catedra de economie. Astfel, economia care se predă studenţilor explică echilibrul sistemului capitalist, dă justificarea teoretică a bazelor economice ale capitalismului, perpetuează statutul de subiect tabu, într-un cuvânt, sistemul capitalist exclusivist, fără nici un fel de critică academică acceptabilă. Din acest motiv, nici unul dintre corifeii academici ai capitalismului american nu au prezis criza economică devastatoare din 2007, care persistă şi astăzi în lumea occidentală. Teoriile economice ale echilibrului în capitalism sunt atât de rupte de realitate, încât nu folosesc nimănui în practica de zi cu zi. De aceea, la capătul celălalt al campusului universitar se află “the business school”, unde tot economie se studiază, dar de această dată o economie bazată pe practica curentă în sistem. Aici studenţii află, prin intermediul disciplinelor de tip marketing, PR, resurse umane, management,finanţe etc., cum pot influenţa “piaţa liberă“ în favoarea companiilor lor, cum pot învinge competiţia, modifica legislaţia etc. Prin marketing, de exemplu, cum pot induce cererea pentru un produs acolo unde, iniţial, nu exista nici o cerere a priori etc. Nici o altă ştiinţă din curriculum-ul academic nu are două şcoli diferite în acelaşi campus universitar! De ce oare, domnule Liiceanu? Nu mai discutăm, în context, de gravele prejudicii aduse ideii de piaţă liberă prin marile mânării produse pe “pieţele internaţionale”, fie că este vorba de indicele Libor, piaţa materiilor prime, a produselor agricole, a petrolului, aurului şi a metalelor preţioase etc. Piaţa liberă, mai ales pieţele financiare, la cheremul corporaţiilor, constituie un nou argument pentru decadenţa sistemului capitalist globalizat. Argumentarea celor mai anti-democratice măsuri economice tip austeritate, prin substituirea responsabilităţii pieţelor financiare sau organismelor financiare tip FMI, este o practică curentă în UE, care discreditează astfel ideea de piaţa liberă.

De fapt, în jargonul economiştilor, noţiunea aceasta abstractă de piaţa funcţionează ca un paravan pentru a ascunde vina şi responsabilităţile diferiţilor factori economici şi de control participanţi la piaţă. Astfel, companiile şi corporaţiile, sub protecţia statelor capitaliste, au executat cele mai mari orori pe piaţă împotriva consumatorilor, împotriva propriilor salariaţi, a fondurilor de pensii, a municipalităţilor etc. Şi-au avansat interesele economice prin excluderea competiţiei legitime din partea ţărilor lumii a treia etc. Competiţia permanentă pe piaţă a dus la confruntări între statele capitaliste, pentru resurse, pieţe şi hegemonie, confruntări care au dus la cele două conflagraţii mondiale în Europa, la nenumărate “revoluţii” şi lovituri de stat, organizate de corporaţii şi state capitaliste concurente. Din acest punct de vedere, statele capitaliste dezvoltate nu au manifestat deloc toleranţă faţă de diminuarea profitului lor, ca rezultat al acţiunilor altor state concurente, conflictele rezolvându-se prin războaie devastatoare. Aşa se face că sistemul capitalist corporatist actual este la originea perpetuării conflictelor militare ce devastează diferite regiuni ale lumii, cum este cazul Ucrainei sau Siriei.

3. Apariţia sistemului comunist, în primul rând ca urmare a revoluţiei bolşevice din Rusia ţaristă, s-a făcut numai prin intervenţia mascată a bancherilor de pe Wall Street şi de la Londra. Există un plan elaborat al oligarhiei occidentale de a constitui un guvern mondial, The New World Order, datând încă din secolul XIX. Sprijinul financiar şi industrial acordat URSS (inclusiv militarizarea Japoniei şi războiul ruso –japonez din 1905), de către oligarhie, este bine documentat şi explică evoluţia economică a dictaturii sovietelor şi a regimului criminal stalinist. De asemenea, acţiunile de sabotare militară a naţionaliştilor chinezi, conduşi de Ciang Kai-Shek, de către oligarhia americană, prin reprezentanţii acesteia din State Department, a dus la victoria comunismului în China, având ca rezultat indirect oroarea genocidului uciderii a 43 de milioane de ţărani chinezi. Ideologia a constituit un paravan care să justifice reacţia brutala a elitei comuniste împotriva oponenţilor politici şi a revoltei spontane a populaţiei. Cedarea estului european comuniştilor şi URSS s-a făcut cu colaborarea reprezentanţilor cheie din administraţia Truman, datorită apartenenţei lor la conspiraţia oligarhiei, de instituire în viitor a unui guvern mondial sub control occidental anglo-american şi al elitelor bancare.

Cum este cu putinţă ceva care nu e cu putinţă?

Domnule Liiceanu, în primul rând că regimul comunist din URSS a funcţionat timp de 70 de ani şi a fost subminat din interior tocmai din cauză că a fost viabil, deşi costurile umane au fost excesive. La fel şi în regimurile comuniste est-europene, capitalismul de stat sau socialist-comunismul a funcţionat, generaţii au trăit în regimul dictaturii partidului unic, fără nici un sprijin economic din partea ţărilor sistemului capitalist, excepţie făcând URSS până la cel de al doilea război mondial. Ba din contră, aş putea să argumentez că economia ţărilor est-europene socialiste a fost profund afectată, în anii 1970, de criza petrolului ai cărei arhitecţi au fost oligarhii bancar-corporatişti (din grupul Bilderberg). Aceştia au forţat ţările OPEC să accepte exclusiv dolari la plata contractelor pentru petrol, fapt care a dus la îndatorarea excesivă a ţărilor blocului socialist şi ţărilor lumii a treia, şi în ultimă instanţă,  la stagnarea economiilor lor şi a crizei datoriilor din anii 1980-1990.

Stafia ca metaforă desemnează de fapt, în opinia mea, spiritul democraţiei economice ca bază a socialismului vizavi de autocraţia sistemului economic capitalist. Proprietatea clasei muncitoare asupra mijloacelor de producţie nu înseamnă proprietatea statului, aşa-zis socialist, ci proprietatea colectivă a muncitorilor asupra întreprinderilor în care lucrează efectiv, conducerea acestora fiind aşezată pe bazele democraţiei directe.

Din acest punct de vedere, acela al dezideratului marxist al democraţiei la locul de muncă, există nenumărate exemple de netăgăduit, cât se poate de reale. În SUA, există zeci de întreprinderi care funcţionează în sistem de cooperative, adică în sistemul în care salariaţii decid managementul producţiei fără shareholderi sau boards of directors. În Spania, există o corporaţie, a şaptea ca mărime, cu 110 000 de salariaţi în cinci ţări, numită Mondragon Corporation, care funcţionează exclusiv democratic, fiecare salariat având drept de vot. Mai mult, mitul conform căruia companiile de vârf  în tehnologie aparţin exclusiv sistemului capitalist este astăzi spulberat. În Silicon Valley, noile companii start-up care deţin majoritatea invenţiilor tehnologice sunt formate din profesionişti asociaţi liber în sistem cooperatist fără shareholderi şi directori, fiecare participând în mod egal la muncă şi conducere.

Una dintre cele mai devastatoare acţiuni ale capitalismului corporatist, după anii 1970, când transporturile aeriene şi comunicaţiile au permis controlul producţiei la zeci de mii de kilometri, a fost mutarea producţiei în ţările lumii a treia, în China, India, Malaezia sau Bangladesh. În goana după profit, corporaţiile occidentale au început să părăsească zonele occidentale tradiţionale ale dezvoltării capitalismului din SUA, Europa occidentală şi Japonia, migrând în ţări ale lumii a treia care, anterior, nu au participat la diviziunea muncii capitaliste, aceste ţări fiind anterior furnizoare de materii prime sau produse agricole, caracterizate de salarii extrem de reduse. Dacă vreţi să vedeţi cum arată oraşele din care capitalismul a plecat atunci, vizitaţi  Detroit, Cleveland sau Camden, New Jersey. Comunităţi umane devastate, case, fabrici, magazine, şcoli părăsite din cauza şomajului endemic şi lipsei de iniţiativă economică. Şi totuşi, chiar în aceste situaţii extreme au apărut cooperative ale muncitorilor care au luat fabricile părăsite în proprietate şi au început o activitate economică profitabilă. Tot în acest context, este de menţionat experienţa din Italia, ţară în care există legea compensării pentru şomaj involuntar, legea Marcora. Această lege prevede că muncitorii italieni şomeri pot primi deodată banii de şomaj pe doi ani, dacă se asociază câte minimum 10 şi încep o întreprindere fiabilă economic. Astfel, s-au format multe întreprinderi mici în sistem cooperatist în Italia. În concluzie, domnule Liiceanu, cred că titlul acestui capitol nu este conform cu realitatea.

Paradoxul final: socialismul nu există, aşa mizer cum este, decât atâta vreme cât se sprijină pe capitalism

Domnule Liiceanu, ceea ce doriţi dumneavoastră să comunicaţi este ideea conform căreia capitalismul de stat, numit stat ‚comunist’, nu supravieţuieşte decât dacă adoptă forme ale capitalismului clasic sau dacă primeşte pomenile statelor capitaliste. Aici aţi intrat în domeniul minat al relaţiilor internaţionale, unde state capitaliste dezvoltate au aplicat sancţiuni economice, au subminat din interior guvernele statelor ne-aliniate sau au trecut direct la agresiune militară, pentru a eradica, vorba domnului Bondy, arhitectul războiului din Vietnam , “sămânţa dezvoltării economice independente”. Iugoslavia, Libia, Iran, Irak, Siria, Sudan, Yemen, ţări care au optat să nu participe la cartelul privat al băncilor aşa-zise ‚naţionale’, au fost atacate militar sub diferite pretexte, iar economia acestor ţări a fost distrusă. Intervenţia oligarhiei americane, prin intermediul State Department şi al CIA în ţările Americii de Sud, este de notorietate publică: în Guatemala, Chile, Salvador, Nicaragua, Granada, Columbia, Argentina, Ecuador, Panama etc. au fost intervenţii militare sau acoperite, în sprijinul intereselor companiilor americane de exploatare a resurselor acestor ţări. Actuala confruntare pentru resursele energetice din bazinul Marii Caspice dintre SUA şi Federaţia Rusă se traduce prin războiul civil din Siria şi cel iniţiat de State Department în Ucraina. Exemplul clasic în sprijinul afirmaţiei dumneavoastră este evoluţia Chinei comuniste după anii 1970, dar şi aici, reiterez, a fost vorba de un masiv transfer al producţiei companiilor occidentale în goana după profit maxim, fără o legislaţie a muncii şi o protecţie a muncitorilor; aici erau întreprinderi în care exploatarea copiilor era posibilă, iar externalităţile inerente producţiei industriale puteau fi ignorate în regimul capitalismului de stat sau ‚comunismul’ Chinei populare.

De fapt, pot să argumentez, cu exemple din istoria trecută şi recentă a capitalismului corporatist, contrar afirmaţiei dumneavoastră, că sistemul capitalist s-a menţinut datorită “încorporării” elementelor socialiste şi progresiste în structura organizatorică a capitalismului actual. Astfel, sistemul capitalist american a supravieţuit Marii Depresiuni din anii 1930 datorită compromisului politic dintre oligarhia şi corporaţiile americane, pe de o parte, şi milioane de muncitori americani organizaţi în sindicatele C.I.O, partidul comunist american şi cele două partide socialiste – compromis facilitat de preşedintele ales de patru ori la Casa Albă, preşedintele Roosevelt. Ca urmare a compromisului, a fost înfiinţată Social Security pentru pensionari, Asigurarea pentru şomaj şi angajarea, în mijlocul depresiunii, a 12 milioane de muncitori de către statul federal american. Toate acestea au fost posibile prin taxarea bogaţilor şi a corporaţiilor cu 94% peste venitul de $ 25 000 adică $  385 000 astăzi (a se vedea, în acest sens, articolul precedent de pe ArgumenteSiFapte.ro, intitulat Coşmarul din visul american). În schimb, partidele politice participante la compromis au renunţat la retorica răsturnării, prin revoluţie politică, a regimului capitalist în America. De asemenea, lupta sindicală tradiţională din statele scandinave sau europene, care au transformat capitalismul tradiţional într-un capitalism cu formă atenuată, ce a făcut posibil avansul procesului dezvoltării sociale şi a asigurărilor sociale în statele occidentale. De fapt, lupta politică din democraţiile statelor industrializate europene este caracterizată prin adoptarea unor măsuri politice, prin presiunea electoratului, în cadrul sistemului democratic occidental, care să contracareze efectele destructive ale sistemului economic capitalist în sine ne-democratic, autocratic.

Această luptă a democraţiei politice cu autocraţia economică occidentală a determinat oligarhia să treacă la controlul sistematic a sistemului politic, cu ajutorul banilor în politică. Efectul determinant al banilor în politica democraţiilor occidentale se manifestă total destructiv, prin “amestecul politicii în bani”, adică prin sifonarea profitului din activitatea economica şi creşterea uriaşă a productivităţii muncii, exclusiv în favoarea oligarhiei bancar-corporatiste.

Ce este o idee care suceşte minţile?

Domnule Liiceanu, adevărul este că “parabola peşterii” din Republica lui Platon are, fără doar şi poate, sensul pe care pe care dumneavoastră îl daţi îndoctrinării comuniste a “învăţământului politic”. Ceea ce însă se pare că vă scapă sunt autorii “jocului umbrelor de pe peretele peşterii”, care, metaforic, se substituie realităţii pentru majoritatea oamenilor neavizaţi. Pentru a clarifica punctul meu de vedere, voi apela la un citat:

„Communism is not (and never was) a creation of the masses to overthrow the Banking establishment, but rather a creation of the Banking establishment to overthrow and enslave the people” (Anthony J. Hidler)

Cu alte cuvinte, comunismul a fost un experiment iniţial în căutarea formulei pentru constituirea unui sistem tiranic universal, guvernul mondial, the New World Order. Reprezentanţii elitei bancare care urmăresc acest scop sunt adepţii lui Platon, iar “Republica” este crezul lor. La începutul secolului XX, angajarea forţată a SUA în primul război mondial s-a făcut printr-un efort propagandistic mincinos, elaborat de Committee on Public Information sau Creel Committee, condus de Edward Bernays. Schimbarea opiniei publice americane, de la o poziţie împotriva participării Americii în război, la o poziţie pro-război se datorează dezinformării crase propagate de acest “comitet”. Ulterior, Bernays, în cartea sa “Propaganda”, a descris fascinanta posibilitate a propagandei de a modela opiniile şi conştiinţa oamenilor prin manipularea informaţiei care li se prezintă prin mass media. Astfel, realitatea nu mai este cea percepută direct; realitatea devine, pentru milioane de oameni, manipularea prin mass media. Monopolul absolut al informaţiei, prin controlul mass mediei, devine bază a “manufactured consent” (consensul fabricat) de care vorbeşte Chomsky, adică a posibilităţii captării opiniei publice cu ajutorul propagandei – elitele deţinând mass media, se elimină necesitatea luptelor politice sângeroase de tip revoluţie sau dictatură. În sprijinul celor enunţate voi reproduce începutul cărţii lui Bernays, Propaganda:

„The conscious and intelligent manipulation of the organized habits and opinions of the masses is an important element in democratic society. Those who manipulate this unseen mechanism of society constitute an invisible government wich is the ruling of our country…

We are governed , our minds are molded , our tastes formed , our ideas suggested , largely by men we have never heard of…“

Îmi pare rău să vă dezvălui că dumneavoastră sunteţi, probabil, victima propagandei occidentale, atunci când afirmaţi cu seninătate că: “o criză capitalistă este o gripă firească a societăţii dar nu e un motiv pentru a ucide trupul pentru că vrei să-l vindeci definitiv”. Elita bancară, “vestitorii fericirii şi dreptăţii”, folosesc propaganda pentru a ne induce acceptarea unui guvern mondial, NOW  fiind o tiranie universală care va semăna cu Coreea de Nord! Metoda preferată de manipulatorii conştiinţelor este aceea de a crea o criză a sistemului, un haos, pentru ca apoi, naţiunile să accepte o nou ordine, guvernul mondial şi moneda universală. Dictonul societăţilor oculte care acţionează din umbră este : “Ordo ab chao”, ordinea care urmează haosului! Din nou, voi recurge la un citat:

„We shall have World Government , whether or not we like it. The only question is whether World Government will be achived by conquest or consent.” Statement made before the Unitates States Senate on Feb. 7, 1950 by James Paul Warburg (illuminati, Rothschild Banker & Chairman of the Federal Reserve ).

Deci, domnule Liiceanu, nu promotorii educaţiei politice comuniste se află la originea “sucirii minţilor”, aceia au fost doar nişte simpli executanţi, care au proiectat, pentru noi, realitatea umbrelor pe peretele peşterii platoniciene. Adevăraţii vinovaţi pentru manipulare sunt acei membri ai elitei, pe care îi uneşte dorinţa patologică de a controla destinul a milioane de oameni. Aceştia sunt demonii din umbra  destinului naţiunilor, manipulatorii conştiinţelor cu ajutorul banilor, aceia care doresc instituirea tiraniei universale a guvernului mondial, NOW. Nu întâmplător, această elită este adepta Republicii lui Platon şi consideră restul oamenilor prea tâmpiţi pentru a se conduce singuri!

În concluzie, domnule Liiceanu, acesta a fost răspunsul meu la eseul dumneavoastră din revista 22. Paradoxal, suntem de acord asupra comunismului, dar din perspective total diferite – conform citatului:

„Communism is the death of soul. It is the organization of total conformity – in short of tyranny – and it is commited to making tyranny universal“ (Adlai E. Stevenson)

Autor: Sorin Muncaciu

Sursa: Argumente si fapte