O alianță ruso-americană în fața ofensivei islamice?

Chiar și fără informații directe, totul îmi spune că acțiunea Rusiei în Siria este criticată la Washington doar de ochii lumii. În realitate Rusia acționează în baza unui acord ruso-american. Acest acord era de anticipat întrucât era impus de nevoi obiective. El implică redefinirea poziției reciproce a celor două părți și modificarea arhitecturii de securitate în Europa și Eurasia. În contextul unor asemenea evoluții interesele vitale românești vor fi ignorate.

Rusia a sprijinit SUA în depășirea crizei armamentului chimic sirian. Prin intervenția sa în aplicarea unei soluții în realitate inventată la Washington dar pentru îndeplinirea căreia Washingtonul nu avea spațiu de manevră, Moscova a salvat America de la o aventură armată sinucigașă. Dacă bombardamentele americane anunțate atunci ar fi avut loc, probabil că astăzi capitala Statului Islamic ar fi fost la Damasc. Evitarea lor, așa cum anticipam la vremea respectivă, a creat un context care a permis acordul cu Iranul privind nonproliferarea nucleară. În siajul acestuia se dezvoltă acum un dialog mai constructiv, mai realist și mai rațional între Teheran și lumea non-islamică, dialog conducând la o posibilă cooperare în lupta împotriva fundamentalismului ISIS.

Unii analiști s-au grăbit să speculeze că “invazia” refugiaților din lumea arabo-musulmană în Europa ar fi fost instrumentată de Rusia, ca răspuns la războiul economic declarat ei de Occidentul euro-atlantic în contextul crizei ucrainene. Greu de crezut. Rusia nu este interesată în prăbușirea UE, care îi poate fi partener strategic în efortul de echilibrare a puterii americane. De asemenea, ea nu este interesată nici să rămână singură în fața ofensivei fundamentalismului islamic în Eurasia.

Alți analiști au crezut a vedea în fenomenul masiv și relativ neașteptat al migrației musulmane în Europa mâna SUA, doritoare să dea de lucru unei UE tot mai germanizate, tot mai rusofile și tot mai preocupată să se emancipeze de sub tutela americană. Nici această ipoteză nu este convingătoare. Majoritatea statelor membre ale UE sunt aliatele SUA în cadrul NATO. UE este principalul partener economico-militar dar și politico-cultural al SUA în lume. De nimeni nu pot fi mai apropiate SUA ca de UE. Împingerea UE în haos este la fel de inacceptabilă pentru SUA ca și căderea ei sub dominația unei singure puteri – europene sau euroasiatice.

Că Rusia ar putea avea un profit din ceea ce se cheamă “criza refugiaților”, este altceva. Întinzând o mână Occidentului euro-atlantic rușii: i. redevin actor global; ii. își consolidează pozițiile în Orientul Mijlociu (unde, pentru prima dată în istorie, pot obține simultan acceptare și susținere atât în tabăra musulmană cât și în cea mozaică, în cea arabă și cea israeliană); iii. ies din izolarea consecutivă crizei ucrainene; iv. își impun ideile asupra arhitecturii de securitate în Europa de est și Caucazul de sud, precum și asupra unei noi ordini mondiale opuse atât monopolarismului american cât și anarhiei multipolarismului asimetric. Prețul geopolitic de plătit ar fi doar depărtarea de Turcia dar, la urma urmei, conflictul ruso-turc este vechi de secole iar haina sa religioasă a urmărit doar să ascundă calculele strategice ale ambelor părți.

Că intervențiile SUA ca unică superputere globală, se găsesc la originea dezordinii actuale din lumea arabo-musulmană sau că ele au provocat reacția în lanț care a dus la “criza refugiaților”, este, de asemenea, o altă problemă. Americanii au declanșat stihii pe care acum nu le mai pot opri. Asta nu înseamnă, însă, că mai doresc să le stimuleze. În măsura în care o fac, aceasta nu este urmarea voinței lor actuale ci a faptelor lor trecute. Politica americană în Orientul Mijlociu nu mai este determinată de ceea ce vor americanii ci de evenimentele declanșate de americani în trecut și care acum le determină opțiunile luând ostatec procesul decizional. Cu o democrație bolnavă și o opinie publică încă profund atașată tradițiilor izolaționiste, Washingtonul pur și simplu nu își poate recunoaște greșelile, pentru a le putea îndrepta, și nu își poate recunoaște slăbiciunile, pentru a le compensa prin alianțe adecvate. În imposibilitate de a face ceea ce trebuie (chiar și atunci când știu ce trebuie făcut), SUA nu se mai pot sprijini decât pe ceea ce li se opune; în efortul de a restabili echilibrele globale, nu se mai pot baza decât pe „ajutorul” adversarilor geo-strategici. Cu adversarii strategici America pragmatică (superputerea eficientă) poate ajunge la acorduri raționale, circumscrise de jocul intereselor naționale și de dinamica raportului de forțe. Cu adversarii ideologici / culturali America valorilor (“Noul Ierusalim”) nu poate purta o cruciadă pe care, chiar dacă are resurse militare, nu are resurse psiho-politice spre a o câștiga.

Întreaga criză strategică a „refugiaților” își are cauza, printre altele, în incapacitatea SUA și UE de a se debarasa de “stafiile” trecutului. Pe de o parte, SUA nu au putut scăpa la timp de ideea că Rusia – urmașa URSS – continuă să fie principala lor amenințare strategică. (Este posibil ca aici să fie și refuzul reflex de a admite că superputerea cu care America se ridicase în tandem, la finele celui de al Doilea Război Mondial, a murit, știut fiind faptul că lupta contrariilor se termină prin dispariția tuturor entităților opuse, decesul uneia atrenând și decesul celeilalte.) Pe de altă parte, UE (sau mai exact primadonele ei profitoare) nu a reușit să vadă în Turcia post-otomană altceva decât o continuare a vechiului Imperiu musulman; un imperiu de care o despărțea la modul absolut identitatea culturală, în ciuda faptului că finalmente reușise să se înțeleagă cu el pe plan strategic și să îl asocieze ordinii westfaliene. Istoria primilor douăzeci și cinci de ani ai post-bipolarismului poate fi scrisă și ca istorie a neputinței SUA de a-și defini identitatea geo-strategică altfel decât prin contrast cu Rusia, și a neputinței UE de a-și defini identitatea culturală altfel decât prin contrast cu Turcia.

După suspendarea Războiului Rece, nereușind să scape de reflexele acestuia și să își reseteze politica față de Rusia, Washingtonul, în ciuda retoricii uneori binevoitoare, a revenit la strategia “împingerii și îndiguirii” celei pe care, deși nu o mai declara inamic, nu știa cum să o definească drept partener. Totodată SUA au acționat în Orientul Mijlociu și la Golful Persic spre a anihila atuurile strategice rusești – atuuri cantonate în domeniul energetic dar și în cel al influenței asupra statelor arabe laice. Pentru a scăpa UE de “șantajul energetic” al Rusiei, a confisca Moscovei arma energetică ținută la tâmpla aliaților lor europeni dar și pentru a substitui dependența securității energetice a europenilor față de ruși printr-o dependență similară față de americani, SUA au intervenit în Irak și au impus sancțiuni economice Iranului. În același timp, SUA au tulburat apele în Siria încercând schimbarea regimului politic de acolo, și au sprijinit statele arabe sunnite împotriva forțelor șiite din Irak, după ce sprijiniseră pe șiiții irakieni împotriva sunniților irakieni. Toate acestea în ideea de a crea un spațiu care dintr-o lovitură să fractureze axa națiunilor musulmane nearabe unind Turcia și Iranul și să elimine influența rusă din regiune, eliminând pericolul triunghiului Ankara-Teheran-Moscova. Astfel naționalismul arab și universalismul musulman, ca și rivalitatea sectelor islamice, au fost utilizate simultan pentru obținerea unui avantaj geo-strategic american. O combinație letală care a generat haosul regional imposibil de disciplinat de SUA și aliații lor occidentali. Din sânul lui se ridică, pe de o parte, fundamentalismul islamic anti-occidental și americanofob, iar pe de alta, neo-otomanismul turc. În loc să fie exclusă, Rusia a devenit arbitrul jocului.

În tot acest timp, în ciuda insistențelor americane privind integrarea europeană (asiguratorie) a Turciei, UE i-a lăsat pe turci la porțile Europei pe motiv că nu se putea renunța la puritatea identității creștine a acesteia. UE și-a refuzat astfel o identitate geo-strategică care ar fi putut-o aduce în postura de actor global. Berlinul și Parisul nu au putut trece peste bariera culturală tradițională care le despărțea de Turcia – chiar dacă numărul imigranților turci și, în general, musulmani în Europa atinsese deja cote de nivelul milioanelor – tot așa cum SUA nu au putut trece de bariera prejudecăților culturale care le separa de Rusia. Refuzată de UE, în conflict confesional cu Iranul șiit și în concurs geo-strategic cu Arabia Saudită sunnită, în timp ce susținerea americană pentru comunitatea kurdă îi punea în pericol coeziunea internă (unitatea națională), Turcia a fost obligată să caute o cale proprie. Astfel a redescoperit proiectul imperial otoman. Riscând să rămână o putere de mâna a doua în lumea musulmană, exclusă din Europa și dependentă de bunăvoința SUA, Turcia și-a regăsit vocația imperială. Spre a o transpune în viață, era necesară depășirea disparității în raporturile cu actorii euro-atlantici pe terenul puterii reale, și găsirea unei căi apte a-i legitima rolul conducător în lumea musulmană, arabă și nearabă. În acest scop Turcia a capitalizat frustrările arabo-musulmane și le-a transformat într-o adevărată armă bio-demografică sau demo-culturală de distrugere în masă – singura de care putea dispune – pe care a îndreptat-o sau a lăsat să se îndrepte împotriva necredincioșilor occidentali, făcuți vinovați de eșecul politic, economic, social și moral absolut al acestei lumi. Turcia nu încurajează terorismul. Dimpotrivă. Ea permite însă mișcarea pașnică a refugiaților (printre care, evident, teroriștii se pot strecura oricând) purtați de foame iar nu de ură, ținând în brațe copii iar nu puști, ducând jihadul cu cuvântul iar nu cu sabia.

Nici Iranul nici Arabia Saudită și nici Egiptul nu pot avea mai mult decât ambiții regionale. Turcia, însă, cel puțin prin moștenirea sa istorică, are vocație de actor global și de aici poate dezvolta ambiții globale. Odată în plus aceste ambiții se ciocnesc de cele rusești. Cât rămân puteri regionale Turcia și Rusia au interese convergente. Faptul s-a probat în ultimele două decenii. Ca puteri globale ele au interese contrare. Depărtarea Turciei neo-otomane de Rusia neo-imperială este premiul de consolare pe care SUA îl pot obține din dezastrul geo-strategic pe care l-au creat în Orientul Mijlociu și care le obligă la o înțelegere cu Rusia; o înțelegere în baza căreia America acceptă ca rușii să își recupereze statutul de putere globală.

Iată de ce ar trebui să privim către lumea islamică însăși pentru a găsi explicația punerii în acțiune a “armei de distrugere în masă cu caracter biologic sau demografic sau demo-cultural” reprezentată de mulțimea de disperați în curs de a inunda UE. “Primăvara arabă” și ascensiunea ISIS în siajul haosului creat de aceasta, au produs mediul favorabil pentru ca lumea musulmană să trimită în “citadela Europa” o “armată civilă” aptă să poarte un jihad cultural pe care tehnologia militară occidentală nu îl poate contracara. Avem de a face aici cu o “ciocnire a civilizațiilor”: civilizația europeană, sub tutela Germaniei, pregătită tehnologic dar nepregătită cultural pentru o confruntare violentă, pe de o parte, și civilizația musulmană, sub ghidajul moral-politic al Turciei neo-otomane, nepregătită tehnologic dar pregătită cultural pentru luptă. Șovinismul bunăstării față în față cu temeritatea disperării. Blocată psiho-politic UE nu joacă nimic. Atitudinea ei este reactivă și defensivă. Distribuie cote obligatorii de refugiați între state incapabile să îi integreze și închide frontierele naționale împiedicând și mai mult aplicarea unor soluții europene flexibile adaptate nevoilor. Pe acest fundal singurele care joacă sunt SUA, avantajate geografic, și Rusia, avantajate politic (de sistemul politic intern). Pactul Obama-Putin, secondat de Pactul Nethanyahu-Putin, este rezultatul inevitabil și previzibil al acestui joc. Un Pact al Nordului împotriva Sudului care pune capăt confruntării Est-Vest și vizează lovirea militară a Sudului pe propriul său teritoriu, în timp ce “armata de desculți” a Sudului asediază Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană redus la statutul falnic dar trist al unui simplu muzeu de istorie.

Cum democrația liberală americană nu îngăduie implicarea militară a SUA împotriva ISIS, în timp ce „democrația suverană” rusă o permite, Rusia este lăsată să ducă războiul inclusiv în interes american. Prețul acestui serviciu constă în acceptarea unei ordini mondiale pluraliste potrivită concepției și intereselor geopolitice ruse, implicând modificări de frontieră, de zone de influență și de alianțe în Europa de est, în Caucazul de Sud, în Asia Centrală și în Orientul Mijlociu. Simțind pericolul de a rămâne în afara procesului de reașezare a ordinii mondiale ulterior războiului în curs – după ce credea că antanta sa cu Rusia este indestructibilă și că jocul la mai multe capete îi asigurase hegemonia în Europa – Germania (și asociații săi) încearcă să o cârmească acum spre susținerea implicării ruse în Siria – de fapt în războiul cu ISIS care este războiul cu neo-otomanismul. Arabia Saudită, la rând său, sesizează cum, în condițiile unui acord ruso-american, pariind prea mult pe ISIS ar putea pierde poziția de lider al lumii arabo-musulmane. De aceea face și ea o piruetă, sugerând că poate accepta o schimbare graduală și pașnică de regim în Siria, așa cum propune Rusia, susținută acum de Iran.

Distrugerea ISIS cu arme rusești și stăvilirea pe o atare cale a proiectului neo-otoman, va permite SUA să se dezangajeze de pe frontul Orientului Mijlociu și de pe cel al Europei Orientale putându-se concentra asupra frontului din Marea Chinei. În acest caz, la Mediterana orientală și la Marea Neagră Turcia va rămâne o putere de echilibrare în pandant cu Rusia.

UE, însă, dacă nu se trezește la timp, indiferent de ceea ce vor face Rusia și SUA, își va cunoaște sfârșitul înecată de valul migrației musulmane. Visul Europei unite ar putea fi salvat. Va fi o Europă mică (din care statele membre răsăritene vor încerca probabil să evadeze, urmând să formeze o zonă-tampon între imperiul euro-asiatic și cel euro-islamic), unită sub steagul Profetului, care va trăi în ordinea Șariei și va fi guvernată de valorile Islamului. Pentru cei care au visat la altceva și s-au obișnuit cu un alt fel de Europă, va fi trist. Pentru ceilalți nu va fi o tragedie. Se vor adapta. Dacă acesta este mersul istoriei cine se poate opune? Nimeni dar…e păcat.

PS. În momentul în care tocmai încheiam de redactat textul de mai sus mi-au parvenit două informații care după părerea mea sunt legate între ele: 1. Un portavion chinez a intrat prin Suez în Marea Mediterană și s-a îndreptat nestingherit spre Siria, din câte se pare spre a participa la acțiunea militară împotriva ISIS (deci alături de Rusia și Iran); 2. La Washington Președintele Chinei a fost primit cu onoruri maxime într-o vizită oficială. Războiul cu islamul fundamentalist (China este sensibilă la acest subiect având problema uigură) în care neo-otomanismul are un rol special / complex de jucat, devine mondial iar ordinea lumii este pe cale să se schimbe. Sunt multe de comentat aici. Îi las pe cititorii acestei pagini să o facă.

Autor: Adrian Severin

Sursa: Adrian Severin Blog