Noua Ordine Mondială și conspirația MERKEL – PUTIN (VII – VIII)

Cum este și normal, fiecare lider mondial încearcă să dețină un rol cât mai important în ierarhia mondială, în interesul primordial al popoarelor pe care le reprezintă. Legăturile culturale, dar mai ales economice, dintre Germania și Rusia se întrepătrund atât de pregnant și la vedere, încât nu mai constituie un secret pentru nimeni.

Angela Merkel și Vladimir Putin au același mod de gândire, formându-se în spiritul comunist al anilor dinaintea prăbușirii URSS și oricât ar încerca, nu se pot dezice de acest trecut. Vorba scandărilor anti-Iliescu, pe când acesta conducea România: „Cine-a stat cinci ani la ruși, nu poate gândi ca Bush!” Aluzie la faptul că Iliescu a studiat la Moscova. Dacă mai adăugăm și faptul că, în nenumăratele întâlniri și convorbiri telefonice, Angela și Vladimir se pot înțelege fără translator, ambii cunoscând limba celuilalt, e de la sine înțeles de ce Germania este mai aproape, fizic și sufletește, de Rusia, ori invers, în comparație cu SUA. Care țară condusă de Barack Obama îi spionează și pe unii, și pe alții, fără niciun pardon. Ce-i drept, de curând a intervenit deranjul cu Ucraina între cei doi lideri europeni, dar problema va fi rezolvată în cele din urmă. Dacă nu cumva „problema” a apărut tocmai ca Europa să se gândească mai întâi la propriile priorități, înainte de a se avânta în rezolvarea celorlalte la nivel global. Moment în care se cuvin a fi deshise succint paginile istoriei.

Primul Război Mondial

La aproape 102 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial sau Războiul Națiunilor, să trecem în revistă condițiile de-atunci, dar mai ales relațiile dintre Germania și Rusia, care fac subiectul principal al acestui serial. La 28 iulie 1914, Imperiul Austro-Ungar a atacat Serbia, în urma atentatului de la Sarajevo. În replică, Rusia, susținând Serbia, decretează mobilizarea generală, iar Germania (aliata Austro-Ungariei) declară război colosului de la Răsărit, la 1 august 1914, iar două zile mai târziu Franței. La data de 4 august 1914, Germania invadează Belgia, iar Anglia declară război Germaniei. Peste alte două zile, Austro-Ungaria intră în conflict cu Rusia. Potrivit istoricilor și analiștilor politici, principalele cauze ale primei conflagrații mondiale au constat în flageluri precum naționalismul, disputele anterioare nerezolvate dintre anumite state (lipsa surselor de materie primă și de piețe de desfacere pentru industria central-europeană), sistemul de alianțe, guvernarea fragmentară, neînțelegerile din comunitatea diplomatică și cursa înarmărilor. De remarcat că, în acea perioadă, strategiile militare germane și ruse erau extrem de rigide, bazându-se pe conceptul de-a ataca primii și de-a executa plaurile de război într-un ritm cât mai rapid.

Fără îndoială, au existat mai multe eforturi diplomatice menite să medieze conflictul dintre Austro-Ungaria și Serbia, dar acestea s-au dovedit irelevante, deoarece agresivitatea Germaniei și Rusiei nu făcea altceva decât să amplifice treptat gravitatea conflictului. Din nefericire pentru nemți, Planul Schlieffen nu a funcționat așa cum fusese preconizat pe tabla de șah a Marelui Stat Major german. Acesta consta în atacarea rapidă și distructivă a Franței, astfel încât forțele armate combatante să poată fi transferate pe Frontul de Est contra Rusiei, care se mobiliza mai lent. Totuși, din cauza întâzierilor provocate de rezistența forțelor belgiene, franceze și britanice, dar mai ales a mobilizării neașteptat de rapide a Rusiei, planurile germane au fost dejucate. Rusia a atacat Prusia Orientală, atrăgând efectivele germane destinate Frontului de Vest. Cu toate acestea, a înregistrat o serie de înfrângeri cunoscute sub denumirea de Bătălia de la Tannenberg (17 august – 2 septembrie 1914).

Revoluția Rusă din 1917 a intensificat sentimentele socialiste ale oamenilor, care au început să se gândească mai mult la propriul stomac decât la ambiția de-a exploata alte popoare. În luna martie, demonstrațiile de la Sankt Petesburg au culminat cu abdicarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei și constituirea unui guvern centrist provizoriu condus de Alexandr Kerenski, care împărțea puterea cu Sovietul din Petrograd. Divizare care a indus o stare de confuzie și haos, armata devenind din ce în ce mai puțin eficientă și pierzând încrederea poporului. Ceea ce a permis ascensiunea Partidului Bolșevic condus de Vladimir Ilici Lenin, culminând cu Revoluția Bolșevică din Octombrie sau Marea Revoluție din Octombrie, urmată în decembrie de un armistițiu și negocieri cu Germania. Deși termenii capitulării n-au fost dintre cei mai favorabili pentru partea rusă, bolșevicii s-au văzut nevoiți să accepte Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), care a reprezentat ieșirea Rusiei din război și cedarea către Puterile Centrale a unor întinse teritorii care au inclus Finlanda, Țările baltice, Polonia și Ucraina.
Previziunea marelui om de stat Otto von Bismarck (1815 – 1898), care a unificat Germania, încă nu-și demonstrase încă valabilitatea. Acesta a rostit una dintre frazele lui memorabile, care au rămas posterității ca un avertisment indubitabil: „Cu rușii ori joci corect, ori nu te joci deloc”.

La data izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, dacă între Rusia și Germania nu avusese loc o înțelegere de taină, cel puțin fiecare țară cunoștea planurile expansioniste ale celeilalte. Ce-i drept, fusese semnat Pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov, pe baza relațiilor privilegiate dintre cele două state din anii ’20, însă ideologiile celor două țări, total opuse, nu anunța vreo colaborare militară.

Al Doilea Război Mondial

Germania nazistă atacă Polonia la 1 septembrie 1939. La 17 septembrie, Uniunea Sovietică anexează partea răsăriteană a Poloniei, fără niciun avertisment sau declarație de război. Cinci zile mai târziu, Polonia capitulează, teritoriul său fiind împărțit între Germania și URSS. Iar rușii îi ucid la Katyn pe toți cei 8.376 de ofițerii polonezi căzuți prizonieri și 6.192 de polițiști asimilați acestora. După care sovieticii atacă Finlanda, la 30 noiembrie 1939, fiind la rândul ei atacată de Germania, fiindcă această agresiune exceda înțelegerilor bilaterale.

Înainte de aceste evenimente, de-o importanță covârșitoare s-a remarcat a fi Pactul de neagresiune dintre Germania și Rusia, din 23 august 1939, denumit Ribbentrop-Molotov. Acesta, printre altele, împărțea în mod expansionist Europa răsăriteană în două regiuni de influență. În ciuda precipitării relațiilor germano-ruse, începute în noiembrie 1939, Hitler n-a îndrăznit să-l atace pe Stalin până în 1941. După părerea multor istorici, această mutare total eronată a liderului nazist de-a ataca Rusia, a declanșat începutul… sfârșitului Germaniei și aliaților săi.

Ca o paranteză, SUA, care își doreau intrarea în războiul mondial pentru a-și extinde supremația în Europa, erau blocate de Doctrina Monroe după care își ghidau politica externă. Aceasta prevedea că, atâta timp cât țările europene nu se amestecau în afacerile americane, nici America nu trebuia să se amestece în problemele europene, inclusiv în războaie. Respectiva condiție a fost depășită în urma atacului japonez de la Pearl Harbour (11 decembrie 1941), despre care americanii au știut, dar au preferat să rămână impasibili, astfel încât intrarea lor în război să pară justificată. Culmea, niciun portavion american – ținte principale care ar fi putut fi surprinse în portul Harbour – nu a fost atins, toate aflându-se în larg la data atacului japonez. La fel s-a întâmplat cu depozitele de carburanți ale bazei americane, care au rămas intacte.

Uniunea Sovietică și-a respectat oarecum angajamentele asumate prin Pactul Ribbentrop-Molotov și nu i-a atacat pe nemți. Iosif Vissarionivici Stalin era fericit să constate că dușmanii săi de moarte, capitaliștii, se încăierau între ei. În iunie 1940, URSS ocupă țările baltice, anexând totodată Basarabia și Bucovina de Nord care aparțineau României. La 22 iunie 1941, prin „Operațiunea Barbarossa” are loc tentativa privind cea mai mare invazie din istoria omenirii. Germanii atacă Rusia, semnându-și în acest mod condamnarea la moarte, deși la început au înregistrat o serie importantă de succese militare. „Marele Război pentru Apărerea Patriei”, care s-a sfârșit cu o invazie și mai mare a rușilor, s-a încheiat cu o dominație de 45 de ani a acestora în Europa de Est.

Planurile hazardate ale lui Adolf Hitler au dus armata germană la dezastru, aceasta nefiind pregătită și aprovizionată astfel încât să fie capabilă de-a purta un război îndelungat și mai ales pe timpul cumplitei ierni rusești. În urma luptelor de la Stalingrad (Volgograd în prezent), Armata a VI-a germană a Wehrmachtului a încetat să mai existe, alături de nemți căzând prizonieri unități militare române, italiene și ungare. În acest context este de remarcat că sovieticii i-au avut ca aliați pe britanici, nu și pe americani.

Între 1944 și 1945 ofensiva rusă a devenit atât de puternică, încât mulți istorici consideră că debarcarea americanilor și britanicilor în Normandia, pe Frontul de Vest mai slab apărat, a fost făcută mai degrabă pentru formarea unui bloc anti-sovietic pe malul Oceanului Atlantic, decât pentru a lupta împotriva gemanilor și aliaților acestora. Dacă nu s-ar fi procedat astfel, controlul întregii Europe ar fi riscat să ajungă la mâna lui Stalin. În total, 80% din pierderile nemților s-au înregistrat pe Frontul de Răsărit, Europa fiind divizată de o linie de demarcație care trecea prin Germania și Austria.

În februarie 1945, în timpul Conferințe de la Ialta, Crimeea – astăzi anexată de Federația Rusă -, Wiston Churchill, Iosif Vissarionovici Stalin și Franklin Roosevelt au negociat zonele de influență ale Europei și înființarea Organizației Națiunilor Unite. După unele păreri, sfârșitul Primul Război Mondial din mai 1945 coincide cu înlocuirea Marii Britanii ca superputere în Europa cu SUA și URSS, care și-au stabilit propriile granițe ideologice.

După război, cum era și de așteptat, atât țările înfrânte cât și cele mai puțin puternice au cunoscut dezamăgirea. Printre acestea se numără și România, datorită atitudinii ei duplicitare. Din cauza faptului că a luptat și cu unii, și cu alții, și împotriva unora, și împotriva celorlalți, țara noastră a rămas extrem de defavorizată și de dezamăgită.

Astfel, Europa postbelică a fost împărțită între sferele de influență occidentală și sovietică. Dacă Occidentul a trecut la reconstrucție, pe baza Planului Marshall, statele Europei răsăritene au devenit satelite ale Moscovei, adoptând economiile planificate și politicile partidelor totalitare. Cum nu au existat înțelegeri oficiale privind împărțirea zonelor de influență, relațiile dintre țările ce au înfrânt Germania au devenit cu timpul din ce în ce mai încordate. Unele s-au grupat sub egida NATO, iar celelalt în Pactul de la Varșovia, alimentând Războiul Rece. Moment în care, repetăm, s-a petrecut o modificare majoră prin schimbarea centrului de greutate al puterii mondiale, de la țările Europei Occidentale către noile superputeri, SUA și URSS. Situație care astăzi nu-i convine niciunui lider european din Vest și multora din Est.

Din cele prezentate până aici se evidențiază câteva concluzii demne de reținut. Și anume:
– Rusia n-a avut nimic de câștigat, ba dimpotrivă, atunci când s-a războit cu Germania;
– Germania n-a avut nimic de câștigat, ba dimpotrivă, atunci când s-a războit cu Rusia;
– Marea Britanie și-a pierdut statutul de superputere, pe care l-a cedat SUA, al căror purtător de cuvânt în Europa a devenit;
– Franța și Italia au rămas dezamăgite, fiind excluse de la masa celor bogați;
– După 1990, statele emergente, sătule de comunism, s-au văzut constrânse să se orienteze spre americani și Europa, poziținându-se între aceștia și ruși ca între ciocan și nicovală;
– Țările nordice, la fel ca și Spania, Portugalia, Italia, Grecia și Turcia, și-au păstrat o firavă independență, dar sunt tributare mai degrabă unei colaborări cu SUA, decât relațiilor de orice fel cu Federația Rusă.

În acest context complicat, Uniunea Europeană, amenințată adesea cu desființarea, depune eforturi disperate pentru a face față expasionismului politic și mai puțin economic al Statelor Unite. Pentru că, orice s-ar spune, americanii nu vin pe bătrânul continent pentru a da, ci pentru a lua. Nu vin pentru bunăstarea noastră, ci pentru a lor…

Dan Coste

sursa: ziuanews.ro