Analize și opinii Politică

Ieșirea din indiferență

1033471705_056c943b55_z[1]Indiferența înseamnă a privi chestiuni grave, ce ating soarta altora, ca oarecari și a trece pe lângă ele. Bunăoară, indiferență înseamnă a nu vedea sărăcia și lipsurile ce lovesc în jur, a nu observa că viața multor oameni se reduce la suferințe, că se comit hoții și nedreptăți, că impostura a luat sub control instituții, că ameliorările sunt rare, că efortul onest nu are trecere, că destui decidenți sunt nepregătiți.

Nu este ceva nou în toate acestea. Ne amintim aproape spontan tulburătoarea nuvelă Proștii, a lui Liviu Rebreanu. Oameni umili își pregătesc cu mult timp înainte o călătorie cu trenul spre a-și rezolva treburi de viață, așteaptă apoi un tren care circulă rar, pe peronul improvizat. Trenul vine, ei nu apucă să urce și rămân să-și consume singuri necazul. Sau mărturisirea plină de sugestii a pastorului Niemöller. Spre a-i aresta, “naziștii au venit mai întâi pentru comuniști, iar eu nu am ridicat glasul deoarece nu eram comunist. Apoi au venit pentru evrei, iar eu nu am ridicat glasul căci nu eram evreu. Apoi au venit pentru sindicaliști, iar eu nu am ridicat glasul deoarece nu eram sindicalist. Apoi au venit pentru catolici, iar eu nu am ridicat glasul căci eram protestant. Când au venit pentru mine, nu mai era nimeni care să ridice glasul”. În mintea multora dintre noi sunt relatările zguduitoare ale Memorialului Durerii, care au ilustrat dubla tragedie ce a frânt o mulțime de destine: condamnările politice din România anilor comunizării și oribilele tratamente, ce au țintit la distrugerea fizică, aplicate în sinistrele pușcării deținuților rămași fără apărare.

Indiferența este la ordinea zilei și acum. Oameni aflați în căutarea unei dreptăți ce nu vine, sunt puși pe drumuri de birocrați plini de suficiență. Profitori de ocazie se împopoțonează din nou cu titluri de carton, în disprețuirea ciocoiască a celor ce-și văd resemnați de traiul precar. Se trece fără tresărire pe lângă condamnări nedrepte, dictate de ranchiună și lipsă de scrupule, sub impresia că altora li se întâmplă să cadă sub roți. Mai nou, despre închisorile actuale nu doar cei care trec pe acolo, ci și cei care răspund de administrația penitenciarelor spun, cu blamabilă candoare, cât de primitive sunt. A trebuit să vină un demnitar american de rangul trei sau patru să sugereze că societatea civilă ar fi cazul să reacționeze la abuzuri și omisiuni, inclusiv la acelea ale actualilor deținători de funcții publice.

Nu ar trebui, însă, ieșit din indiferență pe toată suprafața societății? Se știa de ani buni că unele autorități – locale, județene, statale – percep comisioane și peșcheșuri la orice investiții și achiziții publice. De ce abia acum se ridică vălul de pe anumite cazuri? De ce nu intervin cei direct responsabili când, de pildă, nu se termină vreo autostradă sau nu se corectează legi absurde? De ani buni se observă că sfidarea necontenită a meritocrației duce în înfundătură. De ce se stă cu mâinile încrucișate când au devenit sistem desemnările în funcții pe pile și aranjamente oculte, la distanță de orice competiție normală într-o societate deschisă? Sau când se știe că sub nefericita lege a vânzării de titluri de proprietate disputate s-a produs o hoție fără precedent, dar nu se face nimic pentru recuperarea daunelor? Când se revine, tocmai în numele luat în deșert al democrației, la năravuri autoritare („eu numesc!”, „eu am decis!” etc.) și se dau rezolvări de azi pe mâine? Sau când, în loc să se caute soluții la dificultățile vieții, discuția publică se umple de funcțiile ce se mai împart sau casele ce se dau sau locurile exotice ale vacanțelor? Când, oricum, se multiplică derapajele într-o societate fără busolă și priorități încurajatoare?

O diagnoză elaborată nu de mult ne spune că în Europa ne aflăm în plină expansiune a “societății indiferenței”. Autorul ei, Alain-Gerard Slama (cu La société d’indifférence, Plon, Paris, 2009), a observat că s-a ajuns la o asemenea extindere a indiferenței, încât nici nu se mai discută despre ea. Cu decenii în urmă „vigilența mai era trează” și conta avertismentul “suntem amenințați de indiferență!”, lansat de Raymond Aron (în L’Origine des intellectuelles,1955). Între timp, situația s-a schimbat. Tema pare clasată. Abia în momentul comemorării a șaptezeci de ani de la tragica Noapte de Cristal, cancelarul federal german a atras din nou atenția că “indiferența este primul pas ce duce la distrugerea valorilor esențiale ale umanității”.

Un asemenea pas s-a făcut iarăși, argumentează Alain-Gerard Slama, în jurul anilor 90 și antrenează “deriva instituțiilor noastre, a dreptului nostru și a ideilor dominante” (p.13). Indiciul elocvent îl găsim în conducerea societăților, ca un exemplu în trecerea de la De Gaulle, la Sarkozy. Aceasta a însemnat un “regres al democrației franceze” (p.18), constând în părăsirea pas cu pas a competiției deschise asigurată de pluralism și “transferul deciziilor spre un centru din care se așteaptă impulsuri”. În însăși aplicarea Constituției – ba chiar prin amendarea acesteia – s-a ajuns la o schimbare pe nesimțite, ce șubrezește democrația. În fapt, se acceptă pasiv expediente legislative inspirate de un utilitarism ad-hoc, prin care democrația este pusă în paranteze și se “legitimează deplasarea de la un principiu, la principiul eficacității” (p.38). Oarecum în pofida promisiunilor electorale, are loc o concentrare a puterii într-o singură mână. Vârfurile administrației se cred îndreptățite să revendice monopolul deciziei, intelectualitatea ce se pretinde „moderată” le ține isonul cu efuziuni, iar “experții” sar să legitimeze aberația. Cetățenii, înmărmuriți și neputincioși, devin spectatori. Corpul electoral este ținut la distanță de decizii și invitat să aplaude la ocazii, într-o societate a cărei evoluție este socotită „proiect” al celor care controlează administrația.

Consolidarea puterii vârfurilor și “cultul eficienței”, scrie autorul cărții La société de d’indifférence, izvorăsc acum din “degradarea principiilor fundamentale ale democrației noastre, într-o societate incapabilă să opună voinței de putere o rezistență construită pe coeziunea unei viziuni a lumii propriu-zis politică” (p.88). Ne confruntăm, altfel spus, cu situația istorică nouă a unei combinații între voința de putere a unor activiști, indiferența extinsă în societate și cecitatea celor angajați în competiție, care, fiind tot mai puțin capabili să conceapă alternative, devin, la rândul lor, prizonieri ai cadrului instituțional.

Alain-Gerard Slama este decepționat de indiferența cu care o democrație matură, precum cea a Franței, a trăit trecerea de la gaullismul responsabil, pluralist, reprezentat de însuși creatorul său, la stilul de raportare continuă la propria persoană al lui Sarkozy. Acest stil a mai păstrat din democrație doar instrumentele; valorile au fost trimise, în schimb, la muzeu. În definitiv, cu asistența populației devenite tot mai indiferentă, s-a putut petrece această transformare nefastă.

La scara continentală, s-au înregistrat malformări analoage. Procesul schimbărilor începute în 1989 în Europa Centrală și Răsăriteană s-a oprit, spune Alain-Gerard Slama, în mare, la redistribuirea rolurilor de conducere, în loc să ducă mai departe, la schimbarea în profunzime a societății spre una a democrației deliberative și a dezbaterii argumentative. În locul „apropierii fraterne” dintre oameni, reglată de principii, s-a cristalizat iarăși, prin tehnici ce exploatează indiferența și forțează dreptul, separarea dintre cine e „sus” și cine e „jos”. Nu s-a ajuns la un „universalism înnoit”, în care fiecare se poate bucura de demnitatea sa umană și-și poate valorifica efortul și calificarea, ci s-a alunecat în căutarea de argumente care să creeze aparența legitimității decidenților (p.97). “Principiile” sunt disprețuite și lăsate la o parte, fiind înlocuite cu o “cultură a rezultatului imediat” (p.180). Ordinea din societate, devenită “paternalistă”, este justificată de noii deținători ai puterii prin apel frecvent la tradiții (p.127). Lăsat singur, individul se refugiază în “tribalismul” asigurat de diferite alternative de “identificare” (p.176).

Observația profundă a multor autori de diagnoze recente este aceea că, sub pretextul modernizării și cu acoperirea devizelor ei simplificate – „eficiență”, „randament”, „rezultat”, „consum”, „relaxare”, „performanță”, „competență” – se consolidează noi degradări ale relațiilor dintre oameni: manipularea, condiționarea, minciuna, narcisismul, egoismul. Toate sporesc indiferența sau îi lărgesc locul în societate. Nu din ele rezultă neapărat indiferența, cum nu iese nici puiul din pasăre. Dar ele prilejuiesc și întrețin indiferența, cel puțin ca efect colateral.

Vechii greci ne-au lăsat printre moșteniri formula „vieții bune”, pe care au pus-o sub condiția legării „theoriei” (cunoașterea contemplativă a regularităților lumii) și „praxisului” (acțiunea de creare de realități noi). Fichte spunea că „unde este rațiune este și voință de rațiune”. El își asuma că unii oameni se luminează, dar problema este dacă și societatea o face. Degeaba, spunea el, se absolvă universități, degeaba se poartă titluri pompoase, degeaba se publică, dacă din ceea ce s-a învățat sau creat rezultă prea puțin. Nu se poate să nu-i dăm dreptate, chiar dacă astăzi, vechea relație stabilită de grecii antici trebuie lămurită, în raport cu ei și chiar în raport cu cei care au regândit-o în secolele ultime

Cum se poate ieși din indiferență? În chip evident, nu pot ieși acele societăți în care nu se propune nimic, în afara descurcării, cum apucă fiecare. Abia unde se urmărește ceva în mod organizat oamenii se angajează.
Nu altcineva decât un ambasador străin a trebuit să atragă atenția guvernanților că la noi nu există proiecte de țară. O întrebare simplă este însă de neevitat: cum s-a putut ajunge la putere dacă nu a fost nici un proiect? Cine pune guvernanții? Nu cumva nu-i pune de fapt nimeni, dar se profită de indiferența prea extinsă din societate pentru autoinstalare, chiar și atunci când pregătirea este lacunară? Nu cumva nimeni din afară nu intervine spre a impune ceva, decât pentru că cei responsabili, dinăuntru, nu au idei și nu angajează scopuri generoase? Nu cumva te conduc alții atunci când conducerea proprie este depășită de ceea ce este de făcut?
Indiferența, trebuie spus, nu are leac în afara educației și culturii civice. Se vede bine că nici chiar democrația nu poate genera antidotul în măsura în care este necesar pentru a îndepărta indiferența.

Când vorbim de educație, trebuie lămurit însă ce fel de educație este adecvată. În fond, nu o dată se recita poezie și se cânta muzică simfonică pe când nu departe se exterminau oameni. Se fac și azi acțiuni zise „culturale” când, dincolo de prima ușă, se falsifică cu bunăștiință informații și se fraudează dezinvolt. Este nevoie de educație orientată spre a profila și multiplica persoana activă și responsabilă. Se pot forma, prin educație, competențe, capacități, dar în afara persoanei, acestea nu dau decât rezultate modeste.
Pentru a combate indiferența este nevoie de educație civică, care pare să fie cel mai greu de realizat. Indiferența se poate reduce dacă oamenii știu deopotrivă că abia prin manifestarea fiecăruia se atinge bunul mers al societății și că abia prin luminarea societății viața fiecăruia poate aspira realist la împlinire. Numai unde este civism se poate vorbi de viață reușită la propriu.

Nu se ajunge la educație civică fără democrație efectivă. Educația civică eșuează dacă este doar livrescă. Surogatele de democrație ale timpului de față – democrația instrumentalizată sau democrația autoritară – nu duc departe, iar faptul se constată lesne. Cum va putea elevul să nu fie indiferent, când vede că până și curriculumul se modifică după gusturile arbitrare ale cuiva, care pozează apoi în promotor? Cum se va opune indiferenței un student care vede abuzul numirii unor nulități ca profesori și declinul pregătirii din universități? Cum va înțelege să se angajeze un sătean care observă că noi falii sociale se adîncesc? Cum va gândi un cetățean care își dă seama de grava inversare a ierarhiei valorilor din societate? Dar când vede cum și cine ia decizii ce-i afectează soarta?
Educația este începutul a orice în societate, dar nu și sfârșitul. Ieșirea din indiferență presupune, în starea dată a societății, o vastă operațiune de asanare profesională, civică și morală.

O lungă istorie ne-a învățat că a ieși din indiferență este condiția dreptății. Ea este și condiția adevărului. Nu există dreptate fără exprimarea opiniei oamenilor, oricare ar fi instituțiile și persoanele ce pretind că fac dreptate. Nu există adevăr în viața publică fără filtrul opiniei multor oameni, oricare ar fi cei care pretind că îl dețin. Nu există căutata independență a unor instituții – justiția și universitățile, în primul rând – fără continuă critică din partea cetățenilor. Doar manipulatorii întrețin iluzia că justiția este independentă când nu se îngăduie evaluarea ei în spațiul public sau când evaluările nu se iau în seamă. Numai naivii cred că cineva are acces privilegiat la adevăr. Fără critică publică sănătoasă, independența justiției, respectiv a instituțiilor universitare, este o pretenție ce nu se poate acoperi. Angajarea discuției și căutarea adevărului, nicidecum indiferența, sunt condiția funcționării democrației, iar educația persoanelor, civismul sănătos și critica deschisă o fac viabilă.

Andrei Marga
sursa: cotidianul.ro

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • citesc des articole pe acest site ,dupa modesta mea parere personala, acesta este unul dintre cele mai importante si adevarate aparute aici. bravo autorului

Abonează-te la newsletter