Politică

Noile identităţi geopolitice: punctul de conflict şi Noua Ordine Mondială

121638-400x238Vedeţi cum se reaşază scaunele pentru a se pregăti noua masă a puterilor lumii. Sesizaţi, deja fără prea mare efort, cum se repoziţionează marii actori şi cum, foarte grăbiţi, aproape cu disperare împinse de la spate de dorinţa propriei supravieţuiri, încep să se alinieze micile puteri sau cele care nici măcar nu contează, undeva în limita de cuprindere a umbrelei protectoare a supraputerilor ce se pregătesc de conflict.

Aflate, şi acestea, în plin proces de aglutinare majoră, urmând fidel, ca mereu în decursul istoriei lumii, axele geografice şi civilizţionale aferente acestora: prioritar Est-Vest, subsecvent Nord-Sud.

Punctul de ruptură evident a fost momentul de la Vilnius atunci când, contrar speranţelor de la Bruxelles, Rusia a trasat clar o linie roşie indicând că depăşirea acesteia va antrena repercursiuni imediate şi fără precedent. Ceea ce s-a şi întâmplat. Cu reacţii ulterioare care au crescut mereu nivelul de răspunsuri şi reacţii, totul conducând la situaţia actuală, absolut similară momentelor celor mai tensionate ale perioadei Războiului Rece. Numai atât?

Posibil să fie doar atât. Asta dacă ne amintim că logica perioadei respective ne spune că a funcţionat formula disuasiunii motivată de argumentul suprem al posibilităţii anihilării reciproce prin declanşarea unui război nuclear. Numai că, mare atenţie, perioada respectivă nu a fost caracterizată, pe lungime, numai de existenţa unui echilibru real între arsenale ci şi, oricât ar părea de ciudat, şi de o oarecare paritate între nivelul de putere economică globală a celor două imperii globale, chiar dacă ea era bazată, de o parte, pe suma unor bunăstări naţionale şi, de cealaltă parte, pe cumulul unor suferinţe cumplite şi sacrificii incredibile impuse tocmai pentru a se susţine nivelul de competitivitate cu adversarul.

Rezultatul fost că, de o parte şi de alta, timp de peste jumătate de secol, s-a creat, la nivel de generaţii, apoi s-a cultivat cu grijă, un sentiment al superiorităţii globale, dublat de o conştiinţă la fel de reală a valorii hegemoniei pe care fiecare dintre actori o aveau, incontestabil, asupra părţii lor de lume.

Căderea brutală a URSS avea să schimbe total situaţia. Nu în răstimp de generaţii, nici măcar de una singură, nelăsând să treacă un număr de ani de adaptare. A venit brusc, fără avertisment pentru o parte dintre hegemonicii lumii. Care, asemeni Germaniei după Primul Război Mondial, aveau să se trezească săraci, umiliţi, consideraţi paria, decăzuţi în orice caz din statutul de putere globală…Similar sau, oricum, destul de apropiat scenariu de cel creat pornind de la reacţia de umilinţă naţională germană faţă de prevederile Tratatul de la Versailles, Schand-diktat, „dictatul ruşinii” , scenariu pe care şi-a axat Adolf Hitler întreaga retorică de câştigare a puterii.

Hitler a venit atunci cu un discurs care, pentru prima oară de foarte mult timp, exalta istoria eroică a Germaniei şi promitea că-i va restaura onoarea şi prestigiul. Un mesaj foarte clar exprimat şi cu un substrat absolut evident, câştigând admiraţia a milioane de germani care l-au identificat imediat cu un apărător al ordinii şi virtuţiţilor naţionale. A vorbit unor audienţe din ce în ce mai entuziaste despre nevoia de a recâştiga prestigiul pierdut al Germaniei, despre nevoia de reconstituire a teritoriului naţional prin recucerirea tuturor spaţiilor unde trăiau etnici germani supuşi unor persecuţii inimaginabile de către autorităţile unor ţări care-i desconsiderau doar din motivul că erau germani….

Strategii Rusiei post-sovietice au avut de gestionat o situaţie ciudată şi extrem de interesantă, cea a unei super-puteri care ajunsese să fie trimisă în zona vechiturilor istorice şi căreia i se retrăsese rolul de actor în operaţiunea de desenare a hărţilor geo-politice planetare, actor care, evident, trebuia să imagineze un scenariu câştigător pentru revenirea în joc. În acela al super-puterilor dar şi, în paralel, încercând să determine condiţii specifice pentru formularea unui nou cadru care să facă necesară, la un moment dat, în orice caz nu foarte târziu, o reuniune de tip Yalta pentru redefinirea sferelor de influenţă.

Astfel a fost conceput „Planul Marii Triade”: Trei mari actori, trei tipologii de putere, trei abordări diferite ale jocurilor interne de preluare şi conolidare a liniilor de comandă şi control care trebuiau să devină, firesc, una singură, trei tipuri umane oferind Occidentului trei abordări stupefiant de diferite care să introducă cel puţin o stare de confuzie în mintea analiştiulor obişnuiţi cu definirea de tip euclidian a puterii, cea care duce direct, în spaţiu plan, de la un punct oarecare spre o finalitate logică previzibilă.

Prima tipologie a fost cea a Negociatorului, marele actor politic Gorbaciov şi dialogul său de acceptare necondiţionată a sistemului democratic occidental, cu promisiunea îndeplinită a dispoluţiei unui sistem care oricum nu mai putea funcţiona în parametrii săi de atunci. A doua tiplogie a fost a Marelui Iluzionist, politicianul versatil şi excepţional de abil care a fost Boris Elţin, cel care a câştigat pentru Rusia a timpului vital şi strict necesar pentru refacerea puterii interne a sistemului şi mai ales pentru consolidarea zonelor militare şi de securitate. Asta în timp ce juca comedia beţivului iremediabil schiţând paşi de dans cu sticla de votcă în mână la scara avionului, ştiind că astfel atrage atenţia celor care nu vor avea nici timpul şi nici pregătirea necesară pentru a vedea dincolo de aparenţe. Adică pentru a înţelege cum el şi echipa lui pregăteau cu minuţie fantastică scenariul ridicării urmaşului său, cel de-al treilea marea acor, cel al Puterii Mamei Rusii: Vladimir Putin, omul selectat din zona ultimă de rezistenţă a puterii de odinioară, gardienii secretelor şi păzitorii moralei (tuturor) imperiilor.

Iar discursul de acum al lui Vladimir Putin este legat de un proces intern extrem de delicat şi de important: ştie, el şi arhitecţii săi de sistem, că, tradiţional, poporul rus a fost relativ puţin sensibil la teme altfel fundamentale pentru alte spaţii, cum ar fi nivelul de viaţă, condiţii de civilizaţie urbană sau rurală, accesul la bunuri de consum de ultimă generaţie…dar, dimpotrivă, reacţionând profund şi instinctiv, în masă, la orice semnal că ar putea fi ameninţate într-o formulă oarecare fundamentele constitutive al Sfintei Mame Rusii. Exact pe asta asta a marşat odată Stalin, transmiţând apelul la luptă pentru salvarea naţiunii, cu răspunsul pe care-l ştiţi. Asta pare să meargă şi acum când, în ciuda a orice, toate sondajele de opinie dau scoruri nemaivăzute de popularitate (cel puţin în istoria recentă) pentru liderul de la Kremlin care, spre exemplu, foloseşte levierul sancţiunilor economice occidentale pentru a anunţa că se încearcă izolarea Rusiei şi că poporul său va şti să reziste şi să răspundă pe măsură. Atenţie la mesajul său de acum: vor să ne pună cu spatele la zid, vor să ne înfometeze, să ne umilească şi să ne sărăcească…vă garantez că nimeni nu va putea face asta cu Rusia!

Deocamdată, doar retorică. De foarte bună calitate, bine construită în tradiţia şcolii de şah ruseşti, dar doar retorică. Numai că una din ce în ce mai ofensivă. Direct ofensivă şi cu aluzii foarte directe la folosirea forţei pentru impunerea dreptăţii proprii. De o parte şi de alta a baricadei, aproape de la o zi la alta, discursul acuzator a devenit deja unul ameninţător şi, odată cu el, toată lumea priveşte cu atenţie spre perspectiva conflictuală, introdusă acum deja în planuri operaţionale.

Suntem în apropierea momentului în care noile identităţi geo-politice se pot confrunta pentru a-şi stabili ariile de influenţă la început de mileniul III. Suntem foarte aproape, neaşteptat de aproape, cu singura speranţă că, totuşi, perspectiva urmărilor catastrofale ar putea împiedica evoluţii de la care nimeni să nu mai poată da înapoi. Deocamdată, se vorbeşte despre „combat lines”. Momentul fără întoarcere este când, pentru prima oară, cei doi mari actori, vor vorbi deschis despre „war lines”. Deja planificatorii militari o fac, adevărat, doar în spatele cortinei. Există o asemenea discuţie şi în cazul României? Poate va exista, dar staţi puţin să se termine bălăcăreala, acuzaţiile, urile şi bletemele de acum şi cele care vor veni, în tradiţia unui Fanar de care nu ne poate îndepărta nimic şi niciodată.

Autor: Cristian Unteanu

Sursa: Adevarul.ro

 

Abonează-te la newsletter