Aux armes, citoyens !
Un patriot trebuie să fie oricând gata de a-şi apăra patria împotriva propriului guvern. (Edward Abbey)
„Spuneţi-mi, domnule, ce aţi face dacă cineva ar intra la dumneavoastră în curte şi…”, sunase întrebarea reporterului, peste care răspunsul intervievatului s-a prăvălit amarnic şi pripit, cu saliva lui cu tot: „Îi dau în cap!”.
„Domnul” era unul dintre acei indivizi de la ţară, trăiţi prost, degajând aerul calicului de crâşmă, uscat, îmbătrânit devreme, cu dinţii răriţi şi trupul împuţinat, oricând gata de gâlceavă. Tipul zurbagiului care stârneşte şi o încasează. Iar dialogul televizat se purta pe uliţa unui sat românesc prin 2006, la o zi-două după ce ministrul de atunci al Agriculturii, liberalul Gheorghe Flutur, pledase – tot pe la ceva televiziune umilă – pentru împrejmuirea proprietăţilor agro-forestiere şi pentru apărarea acestora de către proprietar „prin orice mijloace”.
Fără tăgadă – căci Vox populi, vox Dei! – glasul poporului ieşit din cârciumă confirmase inspiraţia „vizionarului” Gheorghe a’ lu’ Flutur din Botoşana, iar faptul că necunoscutul intrat în ogradă ar fi cerut un pahar cu apă, s-ar fi adăpostit dinaintea unui agresor ori de o haită de câini nu a mai contat. După cum nu a contat nici ipotetica bulibăşeală juridică generată de eventualitatea că inocentul refugiat – atacat de proprietar – l-ar fi pocnit el în moalele capului, mai iute fiind de mână şi aflându-se într-o neprevăzută autoapărare.
În 19 iulie 2011, Jurnalul Naţional titra: „Ministrul Agriculturii – despre dreptul ţăranilor de a împuşca hoţul” şi relata că ministrul în funcţie, Valeriu Tabără, susţine dreptul „de apărare a proprietăţilor cu arma în mână, după model american”. Funcţionarul public rostind în acelaşi interviu şi în devălmăşie, ziceri „neaoş-sapienţiale” despre sărăcie, Dumnezeu care „ a dat” şi binefacerile plantelor modificate genetic.
Despre ce plimbă degeaba sub căciulă o seamă de miniştri spun totul privirile lor, felul în care calcă, modul în care zac pe ei hainele. Chiar şi felul în care le viermuiesc buzele, întrucât gura spune multe, înainte ca aceştia măcar să o deschidă. De aceea nu avusesem mari pretenţii de la cei doi demnitari, observând nu o dată cum, de sub pantalonii costumului lor Armani, le iese opinca de gumă. Oameni care, deşi proveniţi din praful uliţei, păreau să fi uitat bunul simţ şi măsura satului, şocaţi, ca orice calic ajuns, chiar de ce şi „cine” au ajuns, îmbrăţişând la grămadă „valorile capitalismului”, fără a mai observa că tocmai capitalismul a înlocuit inconturnabil valoarea prin preţ. Care, nici când înseamnă viaţă, nu e prea mare pentru un buzunar proaspăt burduşit.
Despre proprietatea privată, care „este sfântă”, i-am auzit vorbind nu o dată pe primitivii exponenţi ai neoliberalismului, mai nou, al celui românesc. Pripiţi şi inculţi, aceşti amatori de politică s-au năruit cu lăcomie de sărăntoc, într-un concept anacronic şi nociv, generatorul uriaşei crize capitaliste care, din 1929 şi până astăzi, nu a făcut decât să gâfâie, ameliorându-şi vremelnic simptomele fatale prin ocuparea teritoriilor cu resurse; fie prin războaie „pacificatoare” exportând democraţie, fie prin integrarea unor ţări „utile” în uniuni statale cu pretenţii de panaceu.
Făcându-şi spectaculos cruce prin biserici televizate, neoliberalii opincii de gumă clamează la microfoane principiul „restitutio in integrum” şi sfinţenia proprietăţii private, cu gândul doar la marea lor proprietate. Îngrijoraţi de averile strânse, majoritatea rupte din patrimoniul ţării: păduri, luciuri de apă, fonduri de vânătoare, resurse petroliere şi minereuri, neoliberalii opincii de gumă – asemenea unui păianjen angoasat, cu ochi bulbucaţi şi picioare lungi, posesiv răşchirate asupra avutului – se tem de hoţi, căci „hoţul strigă hoţii”.
Am mai spus-o, ştiu, dar adevărul acesta trebuie mereu rostit: majoritatea marilor vechi averi, făurite în „îngereasca” şi mult invocata Românie interbelică sau mai înainte, s-au născut precum în romanul Baltagul, unealta fiind mânuită cu manşete albe. Aşa cum se iscă ele şi în contemporaneitate.
Doritori să poată ucide legal pe orice flămând care ar lua doi pepeni din „sfânta” lor proprietate, noii îmbogăţiţi strigă însă populist despre dreptul ţăranului de a-şi împuşca vecinul lipsit. La fel cum au făcut-o şi atunci când, sub presiunea lobbyului străin şi a banilor foştilor mari proprietari – urmaşi ai grofilor şi ai unor nesătule familii cu ştaif – tot dreptul plebeului, la proprietate de data asta (firească până la o anume limită), a fost scos în faţă, sub el ascunzându-se însă retrocedarea marilor proprietăţi. Şi în vreme ce plebeii îmbătrânesc şi mor prin judecăţi, fără a-şi redobândi măruntele posesii, magnaţii prosperă.
Aşa au ajuns cele 100.000 de hectare de teren arabil din Ardeal în posesia urmaşilor baronului Bánffy, Munţii Retezat în proprietatea urmaşelor grofului Kendeffy, aflate în Ungaria şi Austria, şi zecile de mii de hectare de codru ale judeţului Neamţ sub pulpana unui prinţ bătrân, fabricant de cosmeticale prin Elveţia, mare vânător şi lingău al găştilor puterii de la Bucureşti. Ultimul dând pădurea românească spre exploatare firmei de ecoterorism legal Schweighofer din Austria. Şi exemplele pot continua cu Universitatea Harvard, posesoarea a 60.000 de hectare de arborete carpatine. Totul însemnând că românii născuţi între timp din familii fără mari proprietăţi trebuie să rămână eterne slugi cu simbrie pe moşiile urmaşilor bogaţi, fără a avea dreptul la patrimoniu şi patrie. Nişte străini în propria ţară, terorizaţi de legi făcute de sărăntocii neoliberali care ştiau că, umblând cu „mierea” patriei, ceva se va lipi şi de unghiile lor murdare.
Spre deosebire de fireasca proprietate privată asupra arabilului, care fără om nu rodeşte, proprietatea discreţionară asupra patrimoniului natural – practic, asupra marilor ecosisteme vitale, garantul vieţii – este faţa cea mai întunecată a Marii Terori globalizate. Nocivă ţării şi nocivă Terrei. Este motivul pentru care, la ceasul prezent al umanităţii, patriotismul planetar se impune, fiindcă la această scară acţionează asupra Vieţii teroarea de acum.
Şi, dacă pentru un pepene furat de pe „sfânta” proprietate privată, proprietarul va avea dreptul de a-l ucide pe flămând, atunci pentru uciderea operei Celui de Sus – un codru doborât, un râu de munte bântuit de hidrocentrale private sau pentru vânarea cu deşănţare a faunei, toate proprietate a patriei şi a Terrei – foarte probabil că adevăraţii patrioţi vor pune şi ei mâna pe arme, spre a le apăra de cei îmbuibaţi.
Fiindcă tot mai mulţi sunt cetăţenii Terrei care, de la o zi la alta, se trezesc fără dezinteresatul lor drept de a mai regăsi şi păşi printr-un peisaj ştiut, de a simţi în palme şuvoiul înspumat al unui râu cu păstrăvi, ori de a vibra, în dimineţi arse de brumă, sub buciumul nunţilor de cerbi. „Corola de minuni a lumii” are acută nevoie de apărători hotărâţi.
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Autor: Nicolae R. Dărămuș
Foto: Nicolae R. Dărămuș
Sursa: Wildlife Romania
NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în 2013. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).
Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.
Adauga comentariu