NOTA AUTORULUI: Postez acest eseu ca pe o modestă avertizare asupra unor viitoare și nedorite similitudini între administrația Băsescu și Johannis. Similitudinile – privind repetarea și continuarea unei păgubitoare politici de mediu în Romania – se vor naște dacă președintele Klaus Johannis va avea drept sfătuitori același soi de nepricepuți de elită.
Sub titlul „Bărbăţeii de elită” scriam în revista Luceafărul despre specia de indivizi netrăiţi, oameni cu biblioteci devorate, dar lipsiţi de un peisaj experimental propriu suficient de bun spre a dobândi, din cele două direcţii, atributele înţelepciunii: generozitate şi o reală axiologie a implicării.
Aşa stând lucrurile, riscul acestor inşi mortificaţi este acela de a vieţui, paradoxal, numai înăuntrul zicalei nemţeşti „Der Bauer isst nur was er weiß” (Ţăranul mănâncă numai ce cunoaşte). Câtă vreme aceştia nu părăsesc scăunelul de lectură, starea lor are o anume inocenţă, iar întâlnirea cu ei poate părea pitorească. Atunci când „bărbăţeii de elită” devin însă sfătuitorii unui preşedinte ca Traian Băsescu, amintita bibliotecă fără viaţă se întâlneşte cu viaţa fără bibliotecă, trăită cam pe puntea vaporului.
Întrucât şi individul fără bibliotecă mănâncă numai ceea ce cunoaşte, „felurile” monotone şi limitate consumate de simbionţii tandemului devin meniul obligatoriu al naţiunii. Iar durabila armonie de cuplu se naşte dintr-o admiraţie reciprocă şi frustrantă. A unuia pentru debilul om de cultură aliat, a celuilalt pentru bărbatul cu pumn de fier(Referire la întâmplarea prezentată de televiziuni în cursul campaniei electorale din 2005, în cursul căreia candidatul la preşedinţia României, Traian Băsescu, lovea cu dosul pumnului obrazul unui copil aflat în public. Ulterior alegerii preşedintelui Traian Băsescu, Preşedinţia a susţinut că în acel film secvenţa cu pumnul a fost „trucată”.)
Dacă în urmă cu ceva vreme tentativa mea de a prezenta la Palatul Cotroceni un proiect ecologic de anvergură naţională nu s-ar fi izbit de zidul sateliţilor prezidenţiali, aceste rânduri nu ar fi fost scrise. Cum însă faptul s-a întâmplat, iar argumentul refuzului a fost că preşedintele ţării are sfătuitori informaţi – amintiţi fiind Traian Ungureanu şi Horia-Roman Patapievici – subsemnatul, ca iniţiator al proiectului, sunt dator cu aceste rânduri. Asta cu atât mai mult cu cît la vremea când Traian Ungureanu fusese exclus de la postul de radio BBC, îi telefonasem lui Horia-Roman Patapievici, spre a-l felicita pentru felul în care îl apărase într-un editorial din LA&I, suplimentul de atunci al Cotidianului.
Repulsia lui Traian Ungureanu faţă de problemele ecologice mi s-a dezvăluit flagrant în editorialul Antiraţionalismul ecologic, publicat în decembrie 2006 în revista Idei în dialog. În textul cu pricina, pe întinsul a două pagini mari, dl. Traian Ungureanu tratează cu înverşunare, uneori cu ură, ecologia, ecologii, ecologismul şi ecologiştii. La grămadă, fără distincţie, dovadă că nu cunoaşte în profunzime şi discriminativ nici conceptele, nici categoriile şi, mai ales, dovadă că nu cunoaşte natura. În text, îngrijorările ecologice – de la dispariţia speciilor la încălzirea globală – fiind aruncate de domnia sa în derizoriu.
Straniu este că, într-o revistă ce se pretinde gazdă pentru dialogul ideilor, dl. Ungureanu nu lasă nici o şansă acestuia. Uneori simplist, utilizând sofisme – ca acela generat de promovarea ecologismului de către nazişti, de unde concluzia că ecologismul ar fi tot un soi de extremism – domnia sa dă sentinţe şi condamnă de pe poziţia unui posesor al adevărului absolut. O face fără să înţeleagă că avertizările ecologice sunt importante în principiile lor şi nu pot fi desfiinţate dacă timing-ul dezastrelor prevăzute nu respectă riguros calendarul. Deopotrivă, nu bagă de seamă că sărăcia (pe care, chipurile, ecologiştii ar promova-o în viitor prin combaterea „progresului”), s-a înscăunat şi persistă din cu totul alte motive decât activitatea acestor militanţi neglijaţi. Nu vede nici că acolo unde natura a rămas întreagă, sărăcia a fost şi este mai mică, tocmai prin generozitatea acesteia. Toate acestea par să fie rezultatul necunoaşterii de către domnia sa a preceptului fundamental al ecologismului modern: propovăduirea bunului simţ şi a măsurii într-o lume tot mai lipsită de acestea.
Asemănarea dintre domnul Ungureanu şi băbuţa care i-a smuls lui Jan Hus cunoscuta exclamaţie este izbitoare. Băbuţa era pesemne o pricepută bucătăreasă, o bună croitoreasă, o excelentă mamă, soţie şi o strălucită agricultoare. Altcumva spus, ea avea excelenţele sale certe. Atunci însă, într-un acces de bună intenţie şi suficienţă, se băgase unde nu-i fierbea oala (şi unde fierbea Jan Hus). Şi, crezând că face un lucru bun, „îşi adusese aportul” la focul ce-l mistuia pe învăţat. Dacă el o tratase cu milă şi o iertase, fusese dintr-o adâncă înţelegere a inocenţei şi ineficienţei acesteia. Căci, trebuie spus: cu sau fără surcica femeii, flacăra tot l-ar fi ucis pe cel sortit morţii. Ca şi băbuţa piromană, domnul Traian Ungureanu are unele merite individuale de netăgăduit. Ele privesc analiza unor feţe ale contemporaneităţii (de la politică la… fotbal), reprezentând uneori tot atâtea excelenţe personale. Din nefericire însă, tot ca eroina, domnia sa s-a aventurat acolo unde ştie doar câte ceva, unde se pricepe foarte puţin şi unde nu pricepe aproape nimic. Fireşte, o face cu bună intenţie, dar fără bunăvoinţă.
Sub aspectul eficienţei, scrierea domnului Ungureanu – condamnând ecologismul şi ecologiştii – este la fel de palidă ca vreascul băbuţei. Fiindcă, din păcate, formele actuale de viaţă de pe Terra vor pieri oricum, executate de focul unui călău mare şi decerebrat: specia umană. Din acest unghi privit, textul poate fi trecut cu vederea. Deosebirea dintre protagoniştii paralelei mele este însă esenţială. Dacă babei cu experienţă de viaţă îi lipsea cu siguranţă biblioteca, semnatarului articolului, stăpân pe o bibliotecă, pare să-i lipsească tocmai experienţa. Experienţa şi o anume generozitate. Dacă subsemnatul nu am trecut cu vederea textul cu pricina este tocmai fiindcă, spre deosebire de gestul anonimei muieri, glasul domnului Ungureanu – cu legitime pretenţii de conştiinţă civică – este unul care, „acum şi aici”, este ascultat de destulă lume, devenind uneori, fără vrere, „avocatul diavolului” şi, cu vrere, sfătuitorul tătucului de la Cotroceni.
Ar fi fost de ajuns, de pildă, ca domnul Ungureanu să se fi scufundat cu o banală mască de scafandru în urmă cu 40-50 de ani într-un râu de munte sau în Marea Neagră. Deopotrivă i-ar fi slujit să alerge cu aparatul fotografic în urma caprelor negre din Retezatul anilor 70, ori cu binoclul şi „chemătoarea” în întâmpinarea cerbilor Suhardului şi Călimanilor aceluiaşi timp. Ca să nu mai vorbesc de preumblarea tihnită cu o undiţă inocentă pe malurile Frumoasei – cea ştiută şi de Sadoveanu – eliberând, pe rând, păstrăvii prinşi. Prinşi cu sutele, într-o singură zi, prin anii ’60. Dacă domnia sa ar fi avut aceste bucurii şi ar încerca retrăirea lor astăzi, ar simţi un imens gol. Unul angoasant, dovadă că timpului actual îi este de ajuns doar o viaţă de om spre a face – ajutat de mijloacele progresului – paşii involutivi care ar fi reclamat cândva ere geologice. Ere care, prin durată, ar fi permis speciilor transformări, adaptări şi substituţii.
Domnul Ungureanu se arată a fi însă un pragmatic de birou. În amintitul editorial, legat de problema epuizării resurselor Terrei, conchide: „Resursele nu «sînt», pur şi simplu, ci apar, produse de cineva, sînt create, multiplicate în fabrici, ferme şi laboratoare”. E limpede că resursele despre care face vorbire insul sunt cele destinate exclusiv speciei umane, eventual şi câtorva specii domestice „utile”. Nu văd cum ar putea umple făcăturile din „fabrici, ferme şi laboratoare” stomacul bursucului, al cameleonului, al ursului, ori cum s-ar transforma ele în păduri seculare. Dar pe consilierul prezidenţial Traian Ungureanu nu îl interesează acestea. Îmi vine să cred că nu ar fi jenat chiar dacă savana marilor ungulate africane, irigată, ar deveni teren agricol, turmele de gnu, zebre şi elefanţi luând calea unor fabrici de mezeluri. Este cert că domnului Ungureanu îi este străină atât funcţia biotică precum şi cea estetică a biodiversităţii. Dacă ar avea deschiderea generoasă spre aceasta din urmă doar – ca să nu mai vorbesc de cea a lanţurilor trofice – ar putea accepta şi înlocuirea conceptului antropocentrist al „drepturilor omului” cu cel al „drepturilor biodiversităţii”. Biodiversitate care, firesc, l-ar include şi pe neînţeleptul sapiens, ca primum inter pares, încărcat astfel cu răspundere pentru soarta tuturor.
Autorul nu se află însă la prima „abatere”. În editorialul Tsunanimitatea, publicat în martie 2005, tot în Idei în dialog, după ce valul tsunami a lovit sud-estul asiatic, domnia sa – supărându-se ca văcarul pe sat – izbucneşte împotriva ecologiştilor, ca şi cum activitatea acestor militanţi ignoraţi ar fi condamnat Indonezia la sărăcie. Lipsa tehnicilor de avertizare şi alertare, ca şi a mijloacelor moderne de salvare îl făceau pe Traian Ungureanu să scrie că regiunea are nevoie de „şosele şi telefoane, nu de trupe ecologiste care să numere copacii”. Ca şi cum cele două entităţi – comunicaţiile moderne şi Natura – promovate cu bun simţ şi măsură, ar fi incompatibile, excluzându-se reciproc.
Celălalt „consilier”, dl. Horia-Roman Patapievici, în volumaşul de conferinţe Discernământul modernizării, vorbeşte despre „«drepturile omului» ale obiectelor”. Exemplul adus, menit să stârnească dezaprobarea cititorului, face referire la un ipotetic industriaş a cărui iniţiativă de a construi o uzină într-un podiş, poate fi zădărnicită cu totul necuvenit de un avocat „postmodern”, în numele dreptului la virginitate al acelui ţinut. Autorul Patapievici, care se declară „om modern”, se întreabă dacă în acest caz în capul avocatului „pro natura” se află prostie sau cinism şi se aşteaptă ca şi cititorul să facă la fel, în caz contrar riscând şi el, bietul, să fie catalogat drept prost de către preşedintele Institutului Cultural Român.
Mi-a fost limpede că pentru autorul broşurii podişul este o noţiune strict cartografică, ceva gălbui-maroniu pe o hartă. Nu cuprinde muşuroaie de furnici, arbori, vizuini de viezuri, cuiburi cu ereţi, iar dungile albastre cu care e împodobit nu sunt ape colcăind de păstrăvi şi vidre, ci surse menite să răcească vreun reactor nuclear, sau să umple rezervoarele cu apă potabilă ale oraşelor. Straniu a fost că acelaşi om, telefonic, îmi spunea cu sinceră îngrijorare că Bucureştiul devine sufocant, irespirabil, că spaţiile verzi se reduc catastrofal, invadate de betoane şi că trebuie făcut ceva împotriva acestei tendinţe (aş adăuga eu, „moderne”). Am rămas uluit de fractura din judecata sa. Uluit de gândirea strict utilitară, antropocentrist-teleologică, deloc generoasă privind Natura. Necesară intra muros atât cât să dea oxigen şi ciripit asfaltofilului cu celular, Natura devenea dispensabilă în afara urbei, acolo unde rămăsese pe vechile sale piedestaluri. Iar formularea „drepturile obiectelor” privind, practic, drepturile biodiversităţii mi s-a părut cel puţin ireverenţioasă la adresa semenilor mei „râul, ramul”, păstrăvul, ursul. Asta dacă drujba, buldozerele şi gloanţele – cu care urma acel industriaş să cucerească podişul – pot fi considerate numai ireverenţioase. În cartea cu pricina vorbindu-se – culmea! – tocmai despre… discernământul modernizării.
Cu sufletul corect asfaltat, populat cu straturi regulate cu panseluţe şi necesare păsărele cântătoare, „bărbăţeii de elită” nu înţeleg adâncimea generoasă a spusei lui Romain Gary: „Orice om care a cunoscut foamea, frica şi munca forţată începe să înţeleagă că ocrotirea naturii îl interesează în mod direct.” Deopotrivă, ei sunt departe şi de lumina cuvintelor lui Albert Schweitzer: „Dragostea omului pentru toate fiinţele este cea care face din el cu adevărat un om.”
Cu asemenea sfătuitori subţiri – nu atât intelectuali, cât doar nişte notorii erudiţi – pumnul aplicat de preşedintele Traian Băsescu proiectelor de mediu, pe parcursul a două mandate, nu fusese unul trucat.
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Autor: Nicolae R. Dărămuș
Sursa: Wildlife Romania
NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în 2013. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).
Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.
Adauga comentariu