Vor reuși naționalismele să distrugă Uniunea Europeană?
Va trece oare Uniunea Europeană de anul 2016? Ea nu a încasat niciodată, de la debutul construcţiei comunitare, în anii 1950, o astfel de succesiune de şocuri. Unele, cum ar fi de exemplu alternativa naţionalistă, ar putea să-i fie fatale, consideră Jean Quartremer, într-un articol pentru Liberation.info.
„Simt pentru prima oară un pericol serios de dezagregare a UE”, a avertizat, la finele lui decembrie 2015, germanul Günther Oettinger, comisarul european însărcinat cu domeniul economiei digitale și societății digitale. Jean-Claude Juncker, preşedintele executivului european, s-a arătat ca neavând „prea multe iluzii” față de anul 2016 și, glumind, s-a considerat ca fiind „prea tânăr” pentru a spune dacă 2015 fusese sau nu cel mai dificil an din toată istoria Uniunii…
Din anul 2008, Europa cade din Caribda în Scila. Totul a început cu falimentul financiar american din 2007 care a dat naştere, în 2008, unei crize economice – cea mai gravă din 1929 – care nu încetează să dureze de atunci în Europa. O criză care aproape că a distrus Zona euro şi din care Grecia nu a ieşit încă.
Aventurile politicii externe americane, dar şi britanice şi franceze, au destabilizat Macrekul şi Maghrebul, ceea ce a determinat un milion de persoane să plece să caute un refugiu în Uniune şi conduce la o nouă creştere a terorismului pe tărâmul european. Iar bâjbâielile diplomaţiei comunitare au trezit mereu ursul rus, antrenând o dezmembrare parţială a Ucrainei, dar şi o tensiune inedită între Estul şi Vestul european, care nu mai fusese simţită de la căderea comunismului, în 1990.
În faţa acestei crize multiple, pe care statele europene nu au prevăzut-o, dar mai ales nu au dorit să o anticipeze, căci asta ar fi însemnat să fie obligate la împărţirea suverană a măsurilor de precauţie, Uniunea a reacţionat în sfârşit. Uneori cu succes, aşa cum a demonstrat integrarea accelerată a Zonei euro. Dar ceea ce a fost posibil în 19 ţări şi încă totuşi într-un stil imperfect, din cauza refuzului francez de a renegocia tratatele europene, nu a mai fost în 28: criza refugiaţilor, care încă nu s-a terminat, a dezvăluit fracturi imense între Est şi Vest, arătând cât de jalnic fusese realizată extinderea.
În timp ce, pentru o parte din Europa de Vest, Germania în primul rând, azilul şi respectarea minorităţilor sunt valori moştenite dintr-o istorie tulbure şi violentă, pentru fostele democraţii populare nu este cazul: ele se văd în continuare ca fiind victime ale istoriei care au, din acest motiv, drepturi, dar nicio obligaţie. Atât de dornice de bani europeni şi de drepturi oferite de UE, solidaritatea este, pentru ele, un drum cu sens unic: ele au refuzat astfel să sară în ajutorul statelor depăşite de afluxul brutal de refugiaţi (în timp ce ele sunt la fel de responsabile de situaţie, deoarece au fost prezente în Irak în 2003) şi mai ales i-au respins cu violenţă pe acei musulmani, văzuţi ca fiind ireductibili civilizaţiei europene… Au apărut ziduri rapid în Est iar propunerile ca Uniunea să acţioneze în mod concertat s-au lovit de ostilitatea lor clară.
Destrămarea Uniunii Europene
La finalul anului 2010, căderea monedei euro şi destrămarea Uniunii Europene erau în general considerate de neconceput. După mai puțin de un an, acestea au devenit temele dominante în politica şi mass-media europeană.
Cancelarul german Angela Merkel avertiza în 2011 parlamentul, că „în cazul în care euro cade, se prăbuşeşte şi Europa“.
Avertismente similare au fost făcute şi de către preşedintele francez de la acea vreme, Nicolas Sarkozy. Nu doar presa britanică – de obicei sceptică în ceea ce priveşte moneda euro – dar, de asemenea, şi ziarele pro-europene cum ar fi Le Monde din Franţa şi Die Zeit din Germania au început să nu mai excludă eşecul monedei europene comune.
Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a descris consecinţele economice ale unei astfel de dezvoltări în termenii cei mai direcţi. El a declarat că colapsul din zona euro ar duce la o prăbuşire economică care ar anula instantaneu jumătate din valoarea economiei europene, iar continentul s-ar cufunda într-o depresie la fel de profundă ca cea din anii 1930.
Însă alternativa propusă de Merkel, Sarkozy şi Barroso pentru a evita o astfel de catastrofă este la fel de dezastruoasă. Ea constă în instaurarea unei dictaturi a pieţelor financiare asupra fiecărui aspect al vieţi sociale. Evenimentele recente din Grecia şi Italia confirmă acest lucru. În aceste ţări este pus la putere un guvern de experţi selectaţi de către Uniunea Europeană, dar fără nicio legitimitate democratică. Sarcina lor este de a reduce nivelul de trai al oamenilor prin punerea în aplicare a unor măsuri de austeritate fără precedent.
De fapt, „salvarea” monedei euro prin intermediul unor măsuri de austeritate şi destrămarea Europei nu sunt opuse, ci mai degrabă strategii politice paralele care deservesc aceluiaşi obiectiv de bază. Summit-ul UE de la Bruxelles din 2011 a dat tonul pentru ambele. Pentru Grecia şi Italia au fost dictate măsuri punitive de austeritate, iar bugetul elen a fost subordonat controlului „Troicii“: Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internațional, Banca Centrală Europeană. În acelaşi timp, nu s-a exclus nici ieşirea Greciei din zona euro. Cancelaria lui Merkel a pregătit deja studii privind implicaţiile financiare ale unui astfel de pas. Însă dacă o ţară părăseşte zona euro, va fi greu de evitat exodul altora.
Cu toate acestea, o altă falie în UE a fost adâncită de către reuniunea la nivel înalt de la Bruxelles. Decizia de a coordona mai îndeaproape politicile financiare şi economice ale celor 17 naţiuni euro şi de a forma un fel de guvern economic va marginaliza cele zece state membre ale UE care rămân în afara zonei euro. Astfel este în curs de elaborare o divizare a Europei într-un nucleu dominat de Germania şi Franţa şi o periferie lipsită de putere. Londra a protestat în mod special împotriva unui asemenea pas.
Uniunea Europeană se confruntă cu o dilemă insolubilă. În cazul în care euro cade, UE se destramă. Dar, în cazul în care euro este menţinut în viaţă de către o Europă dominată de Germania sau de către Germania şi Franţa, acest lucru va duce, de asemenea, la destrămarea Europei. În ambele cazuri, rezultatul va fi balcanizarea Europei, o recădere la tipul unor conflicte naţionale care au produs cele două războaie mondiale din secolul trecut.
Încă din 1989, atunci când regimurile staliniste din Europa de Est s-au prăbuşit şi iluziile despre o Europă capitalistă prosperă erau promovate pe scară largă, puţinii analişti socialişti care se mai manifestau în viaţa publică avertizau: „O piaţă unică europeană nu înseamnă unitatea Europei. Dimpotrivă, aceasta creează doar arena în care conglomeratele europene cele mai puternice care s-au luptat deja în cele două războaie mondiale ale acestui secol vor reînnoi lupta lor pentru dominaţia europeană. Se va ajunge la un nou val de concentrare şi monopolizare a capitalului, ceea ce va duce contradicţiile politice, economice şi sociale existente pe noi culmi“.
Evenimentele recente au confirmat pe deplin această analiză. Progresele înregistrate în cea de-a doua jumătate a secolului XX în integrarea economică a Europei au fost rezultatul unor circumstanţe istorice extraordinare, în primul rând imensa putere economică a Statelor Unite.
Aceasta a furnizat, prin Planul Marshall şi stabilirea dolarului ca monedă de rezervă mondială, baza de relansare a economiei europene devastate de război. La sudarea legăturilor dintre ţările vestice a ajutat şi frontul comun împotriva Uniunii Sovietice din timpul Războiului Rece.
Dar nici chiar cel mai puternic punct de vedere economic al statului-naţiune nu a putut oferi un cadru durabil şi viabil pentru dezvoltarea progresivă a economiei mondiale. Eforturile Statelor Unite de a reconstrui capitalismul mondial sub tutela şi dominaţia sa a creat doar condiţiile pentru creşterea unor rivali puternici în Europa şi Asia.
Conflictele determinate de interesele naţionale nu au fost depăşite niciodată în totalitate. Procesul de integrare europeană s-a aplicat în conformitate cu interesele naţionale ale tuturor celor implicați: Germania a primit acces mai uşor la pieţele de export, Franţa a obţinut un mijloc de a controla rivalul său tradiţional, Germania; Marea Britanie a dobândit acces la piaţa europeană după dispariţia imperiului său, păstrând în acelaşi timp un rol special pentru City of London. Acum însă, declinul economic al SUA şi criza financiară internaţională reînvie antagonismele naţionale în Europa.
Adepţii unei Europe unite sub auspiciile UE au făcut de multe ori o comparaţie cu SUA. Dar Statele Unite ale Americii sunt produsul a două revoluţii: Războiul de Independenţă din secolul al XVIII-lea şi Războiul Civil din secolul al XIX-lea. Ambele au fost conduse de idealuri progresiste care au inspirat milioane de oameni şi au dus la abolirea sclaviei şi au declanşat dezvoltarea economico-socială.
În schimb, UE nu a avut niciodată un alt scop mai mare decât libera circulaţie a mărfurilor, a capitalului şi forţei de muncă. Ea a început ca comunitate a Cărbunelui şi Oţelului şi a ajuns, la apogeu, la o piaţă unică şi o monedă comună. Lipsa de sprijin popular a devenit evidentă încă din anul 2005, atunci când electoratele franceze şi olandeze au respins proiectul unei Constituţii europene, deoarece aceasta avea o orientare de dreapta, neoliberală.
Criza financiară internaţională a dezvăluit incompatibilitatea dintre suprastructura politică şi economico-financiară a UE şi interesele de bază ale locuitorilor săi. Anularea referendumului din Grecia din anul 2011 dovedeşte încă o dată că Uniunea Europeană nu permite alternative democratice la linia impusă de interesele capitalului financiar.
Nu există nicio soluţie care să excludă ruperea din strânsoarea pieţelor financiare, exproprierea băncilor, a conglomeratelor corporatiste şi a averilor private şi plasarea lor în serviciul societăţii ca un întreg. Liniile de demarcaţie din Europa nu sunt cele între greci şi germani, portughezi şi francezi sau irlandezi şi britanici, ci între populaţia care este forţată să plătească pentru criză şi aristocraţia financiară care continuă să se îmbogăţească împreună cu acoliţii săi din UE, guvernele naţionale şi toate partidele aflate la putere.
Transformarea Uniunii Europene într-un stat supranaţional, un pas crucial în instaurarea Noii Ordini Mondiale
Site-ul www.eurosceptic.ro îl citează pe profesorul emerit de ştiinţe sociale, Anthony Coughlan, de la Trinity College din Dublin. Acesta prezintă, într-un articol intitulat „Veţi fi călcaţi în picioare” (These boots gonna walk all over you), modul în care se încearcă transformarea Uniunii Europene într-un stat supranaţional, prin impunerea Tratatului de la Lisabona împotriva voinţei europenilor.
Federaţia Europeană
„Toate statele federale clasice, scrie Anthony Coughlan, care s-au format prin transferul puterii de la state constituente mici către o autoritate federală superioară, s-au dezvoltat într-o manieră treptată, aşa cum se întâmplă astăzi şi cu Uniunea Europeană. Germania federală, SUA, URSS, Canada si Australia secolului XIX sunt exemple clasice. Uniunea Europeană a dobândit însă puteri mult mai repede decât oricare dintre aceste state federale.Principala diferenţă dintre aceste federaţii clasice şi noua Uniune este faptul că în acele state, popoarele vorbeau aceeaşi limbă şi împărtăşeau aceeaşi istorie, cultură şi solidaritate naţională, care le-au oferit o bază democratică şi au conferit legitimitate autorităţilor superioare. Toate statele stabile sunt întemeiate pe comunităţi în care oamenii vorbesc aceeaşi limbă şi se identifică unul cu altul drept un singur popor – „noi”. Pe de altă parte, în Uniunea Europeană nu există niciun popor „european”. Tratatul de la Lisabona reprezintă o încercare de a construi în mod artificial o federaţie europeană foarte centralizată, pornind de sus în jos, pe baza popoarelor Europei, fără informarea şi consimţământul liber exprimat al acestora.
Dacă am fi avut o Federaţie europeană democratică şi acceptabilă, cerinţa constituţională minimă pentru ea ar fi fost ca legile ei să fie iniţiate şi aprobate de către reprezentanţii direct aleşi ai poporului, fie în Parlamentul unional, fie în cele naţionale. Din nefericire, nici Tratatul de la Lisabona şi nici Constituţia unională nu prevăd aşa ceva.
Conferind mai degrabă indirect o constituţie noii Uniuni, Tratatul de la Lisabona reprezintă ceea ce premierul belgian Guy Verhofstadt numea „cheia de boltă a unui stat federal european”. Pentru elitele politice euro-federaliste, care au instrumentat vreme de decenii acest proces, aceasta reprezintă o împlinire a ceea ce Declaraţia Schuman din 1950, care întemeia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, declara a fi “primul pas în Federaţia Europei”.
Cele zece aspecte-cheie semnalate de Anthony Coughlan
1. Pentru a se masca amploarea schimbărilor, se va păstra numele de Uniunea Europeană, dar Tratatul de la Lisabona modifică fundamental natura Uniunii. Cetăţenilor le este ascunsă astfel importanţa modificărilor. Acestea se vor realiza în trei trepte:
• Acordarea unei personalităţi juridice Uniunii Europene,
• Noua Uniune va înlocui atribuţiile şi instituţiile actualei Comunităţi europene, din domeniile politicii externe, justitiţiei şi afacerilor interne,
• Europenii vor deveni efectiv cetăţeni UE, statut care va prevala asupra cetăţeniei naţionale.
2. Prin acordarea UE a unei personalităţi juridice, se crează un stat supranaţional, o uniune federală, cu cetăţeni unionali, în care statele membre sunt reduse la statutul de provincii sau regiuni.
3. Tratatul de la Lisabona permite noii Uniuni să acţioneze ca un stat în relaţia cu alte state şi cu proprii cetăţeni. Statele membre îsi vor păstra constituţiile naţionale, dar acestea vor fi subordonate noii Constituţii UE, exact ca în fosta URSS.
4. Tratatul de la Lisabona transformă statutul actual de cetăţean al UE, care este complementar cetăţeniei naţionale, într-un statut suplimentar cetăţeniei naţionale, ceea ce înseamnă că toţi cei 500 de milioane de europeni vor avea automat o nouă cetăţenie, separată de cea naţională, cu drepturi şi obligaţii superioare acesteia.
5. Ca semn al transformării într-o uniune federală, se creează un Parlament unional pentru cetăţenii noii Uniuni. Actualii “reprezentanţi ai popoarelor statelor membre” devin “reprezentanţi ai cetăţenilor Uniunii”.
6. Se creează un cabinet de miniştri pentru noul stat. Conform noului cadru constituţional, aceştia vor trebui „să promoveze valorile Uniunii, să sprijine obiectivele ei şi să servească intereselor ei”.
7. Se creează functia de preşedinte al Uniunii.
8. Se creează un cod de drepturi civile pentru cetăţenii noii Uniuni. Acestea vor fi stabilite la nivelul Curţii unionale de justiţie şi vor fi impuse pe tot teritoriul Uniunii, astfel încât dacă, la un moment dat Uniunea va decide, spre exemplu, legalizarea „căsătoriilor” între homosexuali (există deja o propunere în acest sens) aceasta va deveni automat obligatiorie, pe tot cuprinsul Uniunii.
9. Parlamentele naţionale devin subordonate noii Uniuni. Deja Parlamentele naţionale şi-au pierdut o mare parte din putere, legislaţiile fiind „recomandate” de Uniune, adică cetăţenii care aleg aceste Parlamente şi-au pierdut dreptul de a decide cine le stabileşte legile.
10. Noua Uniune are dreptul să-şi acorde noi puteri.
Profesorul Coughlan concluzionează: „Odată ratificat Tratatul de la Lisabona, nu văd nicio funcţie statală majoră, pe care să nu o aibă şi noua Uniune. Aceasta va putea să oblige statele membre să participe la războaie împotriva voinţei lor. Tratatul nu prevede că Uniunea ar putea merge la război, în timp ce statele membre s-ar putea abţine.
Totuşi, noua Uniune va avea propriul guvern, cu ramuri legislative, executive şi juridice, propriul preşedinte, proprii cetăţeni şi cetăţenie, propriul cod al drepturilor omului, propria monedă, politici economice şi fiscale, posibilitatea de a încheia tratate internaţionale, propriul ministru de externe, corp diplomatic şi reprezentant la ONU, propriul cod penal şi un procuror general. Deja are simbolurile unui stat naţional, cum ar fi drapelul, imnul, motto-ul şi sărbătoarea anuală oficială.”
Referinte:
- http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=9666
- http://www1.wsws.org/ro/articles/2011/nov2011/euro-n15.shtml
- http://www.eurosceptic.ro/
- http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?item=5323
Sursa: Departamentul Zamolxe Romania
Foto: Iman Nouri Najafi (Iran), finalist al Expozitiei Internaţionale de Grafică Satirică BUCOVINA – ROMANIA ediţia a X-a, 2016 , concurs la care blogul Gandeste.org ofera doua premii in euro pentru ocupantii locurilor 2 si 3. Tema acestui an este NEW WORLD ORDER.
Adauga comentariu